Capodoperele literaturii

de Giovanni Papini

Cuba, 7 noiembrie

Aveam nevoie, pentru unele planuri ale mele, să cunosc ceea ce profesorii colegiilor numesc ”capodoperele literaturii”. Am comandat unui bibliotecar laureat, a cărui perfectă pricepere mi se garantase, să-mi pregătească o listă foarte restrînsă de cărți și să mi le procure în cele mai bune ediții. Îndată ce avui în mînă aceste comori, nu mai primii pe nimeni și nu mă mai sculai din pat.

La cele dintîi rămăsei încremenit și mi se păru de necrezut ca asemenea humbugs să fie în adevăr creații de prima calitate a spiritului uman. Ceea ce nu înțelegeam mi se părea inutil, ceea ce înțelegeam mă plictisea sau mă ofensa. Lucruri absurde, dezgustătoare: cîteodată neînsemnate sau scîrboase. Povestiri care, dacă erau reale, mi se păreau neverosimile și dacă erau inventate, mi se păreau stupide. Scrisei unui profesor de la Universitatea din W. să-l întreb dacă această listă era bună. Îmi răspunse afirmativ și mă resemnai. Avui puterea să citesc toate aceste cărți afară de trei sau patru, pe care n-am putut să le suport de la primele pagini.

Turme de oameni, numiți eroi, care se măcelăresc timp de zece ani neîntrerupt, sub zidurile unui tîrgușor, pentru o femeie bătrînă, sedusă; călătoria unui om viu în pîlnia morților, pretext pentru a vorbi de rău pe morți și pe cei vii; un nebun slab și un nebun gras, cînd pleacă în lume, să se aleagă cu ciomăgeli; un războinic ce-și pierde mintea pentru o femeie și se distrează smulgînd din rădăcină stejarii din pădure; un laș, care, pentru a răzbuna pe tatăl său asasinat, face pe o tînără fată, care-l iubește, să moară și alte diverse personaje; un diavol șchiop, care desface coperișurile caselor, ca să dea la iveală lucruri rușinoase; aventurile unui om mediocru, care face pe uriașul între pigmei și pe piticul între uriași, inoportun și ridicol totdeauna; odiseea unui idiot, care după un șir de nenorociri burlești susține că lumea aceasta e cea mai bună din toata lumile posibile; peripețiile unui profesor demonic, servit de un demon profesoral; plictisitoarea poveste a unei adultere de provincie, care se plictisește și la sfîrșit se otrăvește; ieșirile oratorice și neînțelese ale unui profet însoțit de un vultur și de un șarpe; un tînăr sărac și înflăcărat care asasinează pe o bătrînă și apoi, imbecilul, nici nu știe să se bucure de prada sa și sfîrșește prin a se preda în mîinile poliției.

Mi se păru că înțeleg, cu mintea mea proaspătă, că literatura atît de lăudată e abia în epoca pietrei și rămăsei disperat și dezamăgit. Angajai un specialist în poezie, care încercă să mă înșele, spunîndu-mi că valoarea acestor opere constă în stil, în formă, în limbă, în imagini, în gîndire și că un spirit educat poate găsi în ele foarte mari satisfacții. Îi răspunsei că pe mine, silit să citesc aproape toate aceste cărți în traduceri, forma mă interesa puțin, iar conținutul mi se părea așa cum era în adevăr, învechit, nesocotit, stupid și extravagant. Am cheltuit o sută de dolari pentru această consultație, fără nici un folos.

Din fericire, am cunoscut mai tîrziu cîțiva scriitori tineri, care confirmară judecata mea asupra acestor opere vechi și îmi dădură să citesc cărțile lor, unde găsii, printre multe aiureli, o hrană mai potrivită cu gusturile mele.

Mi-a rămas totuși convingerea că literatura e incapabilă să ajungă la o perfecționare decisivă: e foarte probabil că timp de un secol nimeni nu se va mai dedica unei întreprinderi așa de înapoiate și așa de puțin rentabile.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog