O vizită lui Knut Hamsun

de Giovanni Papini

Christiania, 24 august

Am întrebat pe un librar care este cel mai mare scriitor norvegian în viață. Mi-a răspuns:

― Knut Hamsun.

Trebuie, deci, să-l cunosc și pe acest Hamsun.

N-am citit nimic de el, dar din moment ce am venit în Norvegia — n-o să mă mai întorc niciodată aici și n-am altceva mai bun de făcut — vreau să-l pun și pe acesta în colecția mea de întrevederi memorabile.

Ceea ce mi s-a spus despre el îmi place : a răbdat de foame (ca mine), a făcut tramp în Statele Unite (ca mine) și fuge cît poate de tovărășia oamenilor (ca mine). Mi se spune că trăiește într-o insulă singuratică și vine rareori în orașe. În 1920 i s-a dat premiul Nobel. Un secretar de la Legația U.S.A. mi-a promis să obțină un salv-conduct, ca să ajung pînă la el.

2 septembrie

Ieri am putut, în sfîrșit, să vorbesc cu acest Knut Hamsun. Excelentă impresie. E un om de mai bine de șaizeci de ani, dar bine păstrat. O pereche de mustăți îndrăznețe, care-i dau înfățișarea unui ofițer fără slăbiciuni. Figură deschisă, dar puțin tristă și cîteodată severă. Vorbește curent englezește. Fără etichetă. Mi-a plăcut.

― Am consimțit să vă primesc, fiindcă nu sînteți nici cerșetor, nici literat, nici ziarist, nici șomer, nici editor, nici colecționar de autografe, nici un admirator. Toate aceste persoane îmi sînt la fel de nefaste, dar și Ia fel de insuportabile. Mă apăr de ele ca un cavaler de tîlhari, dar nu totdeauna cu succes. Am pus între mine și ele un braț de mare, dar această canalie cunoaște existența vapoarelor și profită de ele.

Dumneavoastră nu știți, din fericire, ce este gloria: doresc să fiți totdeauna cruțat de asemenea nenorocire! A fi celebru înseamnă în același timp a deveni bătrîn și persecutat. A ajunge la renume, înseamnă a te transforma într-un cadavru viu, pe care toți îl jefuiesc. Tinerii și rivalii te consideră ca pe un supraviețuitor fără viață și te tratează ca atare. Celebritatea este o anticipație a năsăliei și a mormîntului. Ești celebru ? Va să zică ai dat tot și se poate începe autopsia, ba chiar vivisecțiunea. Te-au răsplătit pînă acum: să se dea deci la o parte mortăciunea încoronată și sătulă, pentru a face loc necunoscuților! Orice ai mai face, va fi totdeauna inferior operelor care ți-au asigurat faima. Gloria e un certificat de neputință. Și mai mult, e o închisoare. Vrei sau nu, ești supus unei supravegheri speciale. Nu poți închiria o casă sau intra într-o cafenea sau pleca într-o călătorie, fără ca mii de persoane să nu știe imediat, să nu prevestească imediat, să nu povestească, să nu tipărească. Să te refugiezi în singurătate, nu-ți folosește la nimic. Și de acolo te dibuiesc și dacă nu reușesc să afle nimic, inventează.

Dar aceasta n-ar fi nimic. Ceea ce e mai rău, e că celebritatea te dă pe mîna hoților cinstiți. Toți vor ceva, toți pretind ceva, toți îți iau în mod efectiv ceva. Dintr-o sută de scrisori pe care le primesc, cel puțin nouăzeci sînt scrise pentru a cerși. Din douăzeci de persoane care vin să mă vadă, nouăsprezece sfîrșesc prin a-mi lua ceea ce doresc.

Admiratorul de departe vrea cărțile mele în dar ; unul care vrea o dedicație sau un autograf pentru colecțiile lui; celălalt care îmi cere o fotografie și detalii asupra vieții mele; altul care vrea cu tot dinadinsul să vorbească cu mine, ca să-l sfătuiesc, să-l ajut, să-l luminez și să-l salvez. De cînd am primit premiul Nobel, nu mai scap de cererile de bani. Toate pretextele sînt bune: boli, brevete, taxe școlare, călătorii indispensabile, tați paralitici, mame nebune, surori tuberculoase, căsătorii urgente, subscripții pentru monumente, centenarii, morminte, colegii, mobili scăpătați, spitale zoologice, explorări arctice, catastrofe. Dacă aș fi dat ascultare tuturor, ar fi trebuit să am la dispoziție întreg patrimoniul lui Nobel și aș fi din nou muritor de foame.

Sînt apoi aceia care, din cauza celebrității mele cred că pot face orice. „Dacă toți îl cunosc, gîndesc aceștia, înseamnă că și el cunoaște pe toată lumea și prin urmare poate să obțină tot ce vrea." Eroare grosolană după cum vedeți. Un scriitor poate să fie foarte celebru și totuși să nu aibă legături decît cu cîțiva prieteni, care nu au nici o influență. Dar această rasă de postulanți nu știe aceste lucruri sau nu le crede. Și în fiecare săptămînă se găsește cîte unul care pretinde de la mine imposibilul : să-i găsesc un loc bun de toboșar ; să fac așa fel ca să i se publice cartea de către un mare editor ; să-l recomand unui ziar mare, să obțină o colaborare bine plătită ; să mă adresez miniștrilor sau Academiei, să aibă un ajutor bănesc, o bursă de călătorie, o pensiune. În realitate, din cauza vieții mele singuratice, eu nu cunosc și nu frecventez personajele de care depind aceste favoruri; dar chiar dacă le-aș cunoaște, nu e scris nicăieri că ar acorda ceea ce cer numai fiindcă mă numesc Knut Hamsun. Ar trebui să scriu scrisori după scrisori, să tocesc scaunele anticamerelor — adică să-mi sacrific timpul meu, mai prețios decît orice pentru un artist — și să garantez cu numele meu pentru oameni care-mi sînt, aproape totdeauna, necunoscuți. Și dacă vreodată, din slăbiciune, satisfac pe vreunul și obțin ceea ce dorește, Dumnezeule din cer! Nu sînt niciodată mulțumiți. Se întorc să ceară iar și lucruri tot mai mari. Și după ce i-ai dat o mie, te părăsesc, indignați și obraznici, în ziua în care nu le-ai putut da zece.

Mai sînt pe urmă aceia care trimit volume sau manuscrise și pretind să le citesc și apoi să scriu o părere motivată; și ciuma aceasta de anchetatori, care-ți fură o oră din lucru sau din odihnă, ca să cîștige ceva bani pe socoteala ta. În sfîrșit, de la omul celebru, se cere tot. A dat acestei gloate de orbi puțină lumină, acestor inimi înghețate puțină căldură, acestor minți goale cîteva gînduri. A dat o parte din ființa sa, din sîngele său, din sufletul său, din viața sa, pentru a îmbogăți sufletele celorlalți, a face mai puțin tristă viața lor. A dat și tocmai pentru că a dat, trebuie să dea mereu, fără sfîrșit și nu numai sufletul, ci și banii săi, zilele sale, grijile sale și chiar cîteva firimituri din gloria sa. Scriitorul celebru e înconjurat de paraziți, de cerșetori cu talerul, de cioclii și de hoți. Celebritatea nu e o recompensă, ci un blestem, o pedeapsă. Dacă aș fi știut asta în 1890, m-aș fi dus să-l asasinez pe Brandes, care a făcut cunoscut Europei prima mea carte : Foamea. Mai bine flămînd decît celebru.

Chiar și dumneavoastră, deși nu mi-ați cerut nimic, mi-ați luat ceva: o jumătate de oră din timpul meu și puțin din forța mea. Și dumneavoastră sînteți un hoț cinstit, un hoț bine crescut — dar un hoț!

Aceste cuvinte foarte adevărate nu m-au supărat, ci am crezut că e decent să mă scol și să plec. Knut Hamsun m-a văzut plecînd cu o plăcere vizibilă și, la ușă, mi-a strîns mîna cu putere.

Knut Hamsun îmi place în adevăr și mult chiar. Am să-i cumpăr toate cărțile și am să-l despăgubesc astfel, într-un mod delicat, de timpul pe care l-a pierdut cu mine.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini sau Gog