Șarpele

de Nagy Lajos

Șarpele este un animal cumplit de lung, mai lung chiar decît cel mai scurt furtun. Se găsește în toate cele cinci continente, pe cîmpii, pe soluri nisipoase, în păduri și pe emblema farmaciilor, dar se găsește adesea și în frumosul decolteu al femeilor, sau la sînul prietenilor, acest din urmă soi fiind însă deosebit de bolnăvicios și slab, motiv pentru care prietenii îl și încălzesc la sîn. Șarpele este un animal tare prost, și pentru acest motiv este încadrat în clasa reptilelor. În privința picioarelor e infirm: n-are nici un picior, de aceea se tîrăște pe burtă, fapt semnificativ pentru firea sa servilă. Cel mai mare șarpe este șarpele uriaș. Acesta, la naștere, este abia cît un șarpe mărunt, dar pe zi ce trece se lungește pînă devine atît de mare, încît, dacă s-ar așeza în coadă și s-ar ridica vertical, ar fi exact cît unul uriaș.

Un șarpe foarte mare și periculos este șarpele cu clopoței. Are dinții veninoși, iar mușcătura mortală, motiv pentru care poartă instalate pe coadă cîteva plăcuțe, din care, în timpul mersului, sună, prevenindu-i astfel pe oameni că vine, deci s-o ia la sănătoasa că altfel e nenorocire! Firește, oamenii surzi îi cad cu ușurință victime, de aceea nu-i bine să fii surd!

Un șarpe foarte amuzant mai e și vipera. Mușcătura ei este, de asemenea, mortală, de aceea se recomandă a fi arsă, sau dacă mușcătura se află pe obrazul unei fete frumoase, a fi suptă, procedeu ce se poate aplica și înainte de mușcătură, ca măsură de prevedere (vezi: profilaxie). Deci se poate suge obrazul frumos sus-amintit chiar și înainte de mușcătura viperei, dar cu măsură, ca nu cumva mama respectivei să-i aplice în același loc un tratament curativ de palme.

O apariție caraghioasă e șarpele cu ochelari, care a fost operat cîndva de cataractă, și de atunci poartă ochelari și e prost dispus. În viața de toate zilele îl întîlnim pe post de soacră.

Ca orice ființă, și șarpele se bucură de sosirea primăverii, și atît de intens, încît, de bucurie, își iese din piele.

Șerpii uriași sînt iubiți mai cu seamă de găinile bătrîne. Acestea se duc la marginea pădurii și pîndesc venirea unui șarpe. Cînd șarpele vede o găină proaspătă stînd în drumul lui, rămîne cu gura căscată de uimire. Găina strigă: „O viață are oul!” și se azvîrle în gura șarpelui, unde se îneacă foarte curînd din lipsă de aer. Șarpele, nemaivăzînd găina, își închide gura și, cum tot era flămînd, înghite chestia care oricum îi stătea în gît; astfel se hrănește șarpele.

Mai sînt renumiți și iluzioniștii care apar la circ cu un șarpe bine dezvoltat, pe care îl așează vertical și îl sprijină cu un fluier să nu cadă. Șarpele stă prostit, așteptînd curios urmarea și privind fix la domnul artist. Acesta, fermecat de privirea animalului, prinde să tremure, să îngaime tot felul de vorbe fără rost și să se zbată, obicei numit iluzionism.

Din specia șerpilor ar mai fi de notat cobra. De asemenea ar mai suscita interes și un soi de șarpe mic, galben, cu cioc violet.

Șarpele trăiește între o zi și zece-doisprezece ani, în funcție de data cînd este ucis de indigeni. Carnea sa nu este comestibilă, se scuipă, în schimb pielea e folosită la confecționarea portmoneelor pe care oamenii le fură cu mare predilecție.

Șerpilor tineri, dacă sînt foarte neastîmpărați, cei bătrîni obișnuiesc să le spună: “Fii cuminte, că te dau lui nenea tăbăcarul!”

mai multă Proză satirică de Nagy Lajos