Povestea insulei

de Giovanni Papini

New-Parthenon, 6 noiembrie

Sîmbătă seara apăru pe neașteptate un om, pe care nu-l văzusem de mai mult de douăzeci de ani. Cu Pat Cairness am cunoscut foamea și frica, în primele zile după sosirea mea. Pat, un irlandez plin de spirit și de resurse, m-a salvat de nenumărate ori de la disperare. După ce am plecat spre orașele din Est, n-am mai știut nimic de el.

Cînd a sosit, nu l-am recunoscut înainte de a-și spune numele. S-a schimbat la culoare și mi se pare chiar și la trup. Era o trestie de piele albă și-a devenit un stejar de culoare brună. A făcut — după cum spune — pe călătorul: în primii ani de nevoie, apoi din curiozitate. Nu există țară pe care să n-o fi văzut, mare pe care să n-o fi traversat, drum pe care să nu-l fi străbătut. Vorbește opt limbi și vreo douăzeci de dialecte; a făcut pe strîngătorul de coolies, pe tovarășul piraților, pe neguțătorul de șerpi, pe vrăjitorul, pe falsul călugăr budist și pe pilotul prin deșert — în sfîrșit, toate meseriile oamenilor care n-au altă vocație decît dorința de schimbare. Dacă și-ar scrie amintirile, ar face o carte mult mai bogată decît cele ale lui Melville sau Jack London.

Îmi spunea, totuși, că vremea aventurilor a trecut, că nu există nici un loc pe pămînt unde să nu găsești urme de călători și de civilizație; că e aproape imposibil să descoperi un colț de junglă sau de stepă, în care să nu fi pătruns un alb. In toate călătoriile sale n-a descoperit decît o insulă necunoscută pînă atunci de marinari, și de geografi. O insulă în Pacific, puțin mai mare decît una din insulele Sandwich, la sud de Noua-Zeelandă. E locuită de cîteva sute de malaezi papuași, veniți aici, cu bărcile lor, de multe secole.

― Ciudățenia acestei insule, îmi povestea Pat Cairness, nu stă în aspectul său, care se aseamănă cu aspectul altor insule din Pacific, nici în locuitori, care au păstrat obiceiurile și tradițiile rasei lor. Ciudățenia sa stă în aceasta: șefii au recunoscut, de multă vreme, că insula nu poate hrăni decît un număr anumit de locuitori: exact șapte sute șaptezeci. Pămîntul, în mare parte muntos, e steril și în mare nu se găsesc prea mulți pești. Din afară nu poate veni nimic, deoarece nimeni, după ei, n-a mai debarcat în insulă și nepoții primilor emigranți au uitat arta de a construi vase mari. Drept consecință, adunarea șefilor a promulgat, din timpuri imemorabile, o lege foarte ciudată: de fiecare nou născut trebuie să moară cineva, în așa fel, ca numărul locuitorilor să nu treacă niciodată de șapte sute șaptezeci. Cred că e o lege unică pe lume și pe care consiliul celor bătrîni, compus din vrăjitori și din războinici, o păzește cu severitate. Ca în toate țările din lume, nașterile întrec numărul celor morți de moarte naturală, așa încît, în fiecare an zece sau douăzeci din acești nenorociți, despărțiți de lume, trebuie să fie uciși de trib. Teama de foame a făcut pe acești oligarhi să inventeze un sistem de recensămînt foarte elementar, dar precis. O dată pe an, primăvara, adunarea se reunește și se citește lista celor născuți și a celor morți. Dacă sînt, de exemplu, douăzeci de nașteri și opt morți, trebuie să fie sacrificați doisprezece oameni vii, pentru salvarea comunității. O bucată de vreme, mi s-a spus, erau trimiși la moarte cei mai bătrîni, dar cum consiliul șefilor e format în mare parte din bătrîni, aceștia au făcut în așa fel, recurgînd la nu știu ce vicleșug, ca moartea să fie trasă la sorți. Fiecare locuitor posedă o tăbliță de lemn, unde e înscris, printr-un desen sau prin hieroglife, numele său. Cînd sosește ziua teribilă, aceste tăblițe sînt adunate în fundul unei bărci îngropată în fața colibei consiliului, unde sînt amestecate cu o vîslă, de către vrăjitorul cel mai bătrîn. Apoi se dă drumul unui cîine, dresat pentru acest scop, care se coboară în barcă, apucă una din tăblițe, o dă vrăjitorului și repetă această operație ori de cîte ori este nevoie. Victimelor li se acordă trei zile, să-și ia rămas bun de la familiile lor și să dispară cum le place mai bine. Dacă după trei zile a rămas vreunul care n-a avut curajul să se sinucidă, e prins de către patru oameni, aleși printre cei mai voinici, închis într-un sac de piele, împreună cu cîteva pietre și aruncat în mare.

”Astfel povestit, lucrul apare simplu, și, pînă la oarecare punct, logic. Dar trebuie să trăiești, cum am făcut eu, o vreme oarecare printre acei oameni, ca să ai o idee despre grozăvia acestei legi și despre toate consecințele tragice și grotești, pe care le poartă în sine. Mai întîi, orice femeie care bagă de seamă că a rămas însărcinată, se închide în coliba sa și nu îndrăznește să se mai arate nimănui. E un dușman și toți ar urî-o. Orice copil care e gata să se nască e o amenințare pentru cei născuți, un pericol public. Și totuși, nici mama sau tatăl nu pot fi liniștiți, căci soarta poate să cadă pe unul din ei — cum s-a întîmplat adeseori — și ei să dispară, spre a face loc fiului lor. Rezultă de aici că femeile sterile sînt cele mai onorate și bărbații nu se decid să se căsătorească decît atunci cînd sînt siliți s-o facă.

În afară de aceasta, asasinatele sînt destul de răspîndite în insulă, deoarece asasinii își propun astfel să contrabalanseze numărul nașterilor și să se sustragă, cel puțin pentru cîtva timp, surprizelor teribile ale soartei. În călătoriile mele n-am văzut nimic mai lugubru decît adunarea în care se procedează la desemnarea celor ce trebuiesc sacrificați spectrului foametei. Am asistat la una din aceste adunări și deși nu sînt altceva decît un sentimental, mi-a rămas în suflet o senzație penibilă. Cu cîteva zile înainte, unii încearcă să se ascundă în grotele din insulă, sperînd să se sustragă astfel primejdiei. Dar insula e mică și supravegherea interesează pe toți, deoarece absența unora mărește riscurile celor prezenți. Unii sînt tîrîți cu forța la adunare și i-am văzut zbătîndu-se furioși, ca să nu fie siliți să depună tăblița care poartă numele lor. De data aceasta, nu erau decît nouă indivizi de prisos și-am băgat de seamă că nici unul din ei nu primea cu resemnare sentința sorțiului. O femeie tînără se agăța cu disperare de genunchii șefilor, implorînd milă. Avea, mi se pare, un copil încă mic și se ruga plîngînd să-i mai îngăduie să mai trăiască măcar un an, să nu-l lase singur. Un om bătrîn declară că era grav bolnav și că ar libera în curînd tribul de povara existenței sale, dar implora grația de a fi lăsat să moară de moarte naturală. Un tînăr se ruga stăruitor, cu voce tare, să fie iertat de moartea imediată, nu pentru el, spunea, ci pentru că era singurul sprijin al unei mame bătrîne și al celor trei frați, încă incapabili să lucreze. Doi părinți țipau sălbatic, pentru că printre cei ieșiți la sorți era cel mai mic și mai frumos dintre fiii lor. O tînără implora să aștepte măcar pînă la căsătoria sa, deoarece trebuia să se mărite peste cîteva zile și nu voia să moară pînă să-și fi îndeplinit promisiunea solemnă făcută viitorului său soț. Un bătrîn din consiliu încerca să se salveze, proclamînd că el singur cunoștea anumite secrete necesare vieții tribului și că dacă îl vor ucide, va muri fără să le destăinuiască cuiva și aceasta ar fi răzbunarea sa.

Timp de trei zile nu se auziră în toată insula decît plînsete și bocete. Dar legea e inexorabilă și nu admite amînări sau scutiri. Într-un singur caz unul dintre cei sortiți poate fi salvat: dacă un altul primește să moară în locul său. Dar, după cîte mi s-au spus, aceasta nu se întîmplă aproape niciodată. A treia zi, șapte din cei condamnați își găsiră singuri moartea, în mijlocul țipetelor rudelor și prietenilor și în zorii celei de a patra zi numai doi saci fură aruncați în mare, în prezența întregului popor tăcut. Observ totuși că cei scăpați începeau să-și vină în fire și că fețele erau mai senine: un an de viață sigură se afla înaintea lor.

Pat Cairness mi-a povestit multe întîmplări, dar aceasta e, prin ciudățenia sa, cea care m-a impresionat cel mai mult.

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini sau Gog