Embedded Files
Cassargoz, Klaus Saura Cassargoz, zis și Cap Pătrat atît datorită încăpățînării, cît și efectiv, formei craniului său, înainta aproape fericit prin torentul uman de pe Avenida Walladon. Cînd trecuse pe aici, cu două ore în urmă, toată lumea îl ocolea cît putea la vederea salopetei cafeniu cu verde, a lui ”Old Joe” – pușcociul greu pe care-l căra în spinare - și mai ales a mutrei lui. Acum, cînd din toate astea nu mai rămăsese decît mutra – și aia îmbunătățită, pentru că se bărbierise, se schimbase și îmbucase ceva la restaurantul hotelului – îl împingeau toți fără nici o reținere.
Seara era una din obișnuitele seri sufocante ale Tebridei. Ideea de briză venind dinspre ocean nu reușea să clintească cu vreo iotă căldura umedă și stătută, tolănită ca un cotoi enorm peste oraș. Prea puțin se sinchisea Cassargoz de căldură umedă și stătută, învățase demult că atunci cînd nu zaci prin vreo rîpă, cu o gaură cît aluna în dosul urechii și furnicile mărșăluindu-ți pe cornee, vremea nu poate să fie decît minunată, indiferent dacă e arșiță, furtună sau ninge.
Din America de Sud se întorsese cu un teanc de hîrtii de o mie, gros cam cît o cărămidă, cu creierii intoxicați de politică și cu urma unei guri de rezervă situată la o palmă sub cea de la mama natură, cu care încercase să-l înzestreze un cetățean slujindu-se de o macetă. De atunci luase obiceiul să poarte la gît o eșarfă albă, îi plăcea culoarea asta fiindcă, la o adică, dacă gluma se îngroșa prea mult, aveai ce să agăți în vîrful bățului și să agiți.
De vreo două ori îl acostase cîte o tîrfă nostimă, dar astă seară Cassargoz voia doar să se plimbe. De fiecare dată cînd se întorcea dintr-o campanie, hoinărea ore în șir printr-un oraș mare. Căuta locurile cele mai aglomerate, primind mulțumit brînciuri și ghionturi și trăgînd în piept cu nesaț mirosul gazelor de eșapament și al sudorii umane. Era atît de fericit că e încă viu, încît din toate fibrele corpului îi urca o zgîndăreală plăcută, ca atunci cînd îți vine să te-ntinzi pînă îți trosnesc oasele.
TROPICANA, țipau tăcut reclamele, WESTERN HOUSE, ALVARADOʹS, SENTIMENTO, SILVER STAR, JACKPOT, JACKPOT, JACKPOT și din nou: TROPICANA.
Brusc, Cassargoz stătu locului. În noianul policrom de pulsații luminoase trecuse cu privirea peste ceva care-i părea vag cunoscut. Dar nu mai știa unde. Începu să exploreze circular, încet și sitematic, cîmpul vizual. Dădu repede peste el.
Era un panou video uriaș, vizibil probabil de la vreun kilometru, pe care se succedau imaginile reclamă. Minimul de la care se accepta o comandă publicitară era de 5 secunde, maximum: cît te ținea punga.
De aproximativ un minut rezista pe ecran o mutră asimetrică, fălcoasă, cu niște ochișori porcini mijind sub pălăria de cowboy de operetă, peste care explodau și se stingeau intr-una cuvintele:
BLANKʹS CASINOS
UN MILION ÎNTR-O NOAPTE
SAU
UN GLONȚ ÎN CAP SPRE ZIUĂ
AUT CAESAR AUT NIHIL
BLANKʹS CASINOS
”S-ajung closetar la azilul de bătrîni dacă ăsta nu e Filozofuʹ. Aproape că uitasem că-l cheamă Blank.”
De fapt, ceea ce-i impresionase retina și apoi creierul fusese citatul latinesc, nu figura bărbatului de pe ecran. Trebuiau operate niște corecții pentru ca aceasta să aducă cu ce-și amintea Cassargoz: pălăria de cowboy trebuia înlocuită cu o cască verde, împănată cu frunze, iar figura prosperă și rînjitoare cu una suptă, demult nerasă și la fel de rînjitoare.
”S-a îngrășat”, constată Cassargoz. ”S-a îngrășat ca un porc. Și nu mai poartă ochelari fumurii. Daʹ de citate latinești văd că tot nu se lasă. Mă întreb cîți au idee, în orașul acesta împuțit, ce va să zică «aut Caesar».”
Imaginea de pe ecran se schimbase. Era arătat acum un metiș – o corcitură zdrențăroasă de indian cu negru probabil – agitînd cu un zîmbet duios și tîmp un teanc de bancnote, în timp ce Leonard S. Blank îl bătea protector pe umăr.
VREȚI SĂ AJUNGEȚI CA EL?
JUCAȚI!
ÎN FIECARE SEARĂ CAZINOURILE BLANK
DESCHISE PENTRU TOATĂ LUMEA!
Ironia pe muchie de cuțit din textul reclamei îl convinsese defintiv pe Cassargoz că e vorba de Filozofuʹ.
Următoarea imagine, fără cuvinte, era în același stil: o sală de joc pustie, toate mesele acoperite cu cîte un giulgiu negru – semn că a fost spartă banca – și pe cea din mijloc, întins între lumînări, cu mîinile pe piept și vegheat de niște crupieri cu mutre lungi, Leonard S. Blank în persoană. Un tinerel în blugi, cam șoios și tîmpițel tocmai părăsește sala cărînd fericit cîteva săculețe dolofane cu ajutorul a două pițipoance.
Cassargoz aprecie exactitatea psihologică a construcției reclamelor. S-ar fi putut cădea ușor în greșeala de a arăta niște supermani și supermance în ținută de seară, plesnind de trai bun. Dar tipii ăștia își cunoșteau meseria, știau că amărîților trebuie să le arăți umplîndu-se de bani tot niște amărîți ca ei.
Iată că în flash-ul următor era vorba și de un supeman în ținută de seară. Avea o moacă oarecum pleoștită și își sprijinea tîmpla în țeava unui Walther. Lîngă el, omniprezentul Leonard S. Blank îi apuca cu o mînă brațul care ținea pistolul, iar cu cealaltă îi băga în jiletcă o hîrtie de o mie. De-a curmezișul ecranului pulsau cuvintele:
NIMIC NU E PIERDUT ÎN AFARĂ
DE ONOARE!
ÎNCEARCĂ ȘI MÎINE SEARĂ!
”E dat dracului Filozofuʹ”, își zise Cassargoz. ”Pe lîngă îmbierile mălăiețe care trec de obicei drept reclame, astea sînt de-a dreptul agresive.”
Ultima imagine din show-ul Blank fu un colaj conceput pe principiul asociațiilor subconștiente.
Un cap imens de șarpe, cu gura căscată larg, ocupa aproape tot ecranul; gura șarpelui era o servietă diplomat deschisă, căptușită cu teancuri de bani, iar în locul unde ar fi trebuit să fie limba despicată stătea tolănită o tipă goală care scotea cu obrăznicie limba la spectatori. Deasupra, pe cei doi colți ai șarpelui, se înșirau litere mari, portocalii:
BLANK
Era o imagine într-adevăr greu de uitat. Pe urmă, începură niște chestii despre ultimul tip de robot-secretară-administrator-femeie de serviciu. Răspunde la telefon, piaptănă cîinele, face curat, poate primi invitați și e capabil chiar să-i determine să mai și plece. Acesta care evolua acum pe ecran avea mutra copiată după a unui june prim de prin secolul trecut, unuʹ Redford, Robert Redford. Privindu-l cum distribuia cu grație cuburile de gheață în paharele cu băuturi, Cassargoz se întrebă cînd o să scoată un model care să se culce cu nevasta proprietarului, în caz că acesta absentează pe o perioadă mai lungă.
Mai hoinări prin oraș încă vreo trei ore. În tot acest timp, avu ocazia să vadă de cel puțin 10 ori numele și mutra lui Blank, profil, semiprofil și plină față, pe diverse afișe și panouri publicitare. Se pare că Filozofuʹ domina nu numai businessul gamblingului, ci și pe cel al entertainmentului din Tebrida.
Într-un tîrziu, se hotărî să se ducă la culcare. Cele trei whisky-uri duble băute în localuri diferite îl cam toropiseră.
De cum intră în camera sa de hotel îi veni ideea să mai comande un whisky, al patrulea la rînd și tot dublu. Îi plăcuse întotdeauna cifra 4, suna rotund și împlinit. Mai aprinse o țigară, ultima pe ziua de azi, ba nu, de ieri, și deschise televizorul. Reuși să prindă un film porno-horror. Filmul era făcut la meserie dar, în mijlocul unei scene deosebit de interesante în care Monstrul din cimitirul de Mașini își înfigea caninii în tiroida Blondinei Exoftalmice (Monstrul se nutrea cu hormoni tiroidieni provenind de la sexul slab, de aceea avea o preferință marcată pentru basedowienele slabe și exaltate), hop! apăru iar mutra Filozofului și o voce caldă, virilă zise: ”Nu uitați! Votul dumneavoastră pentru Leonard S. Blank!” Cassargoz slobozi o înjurătură, stinse televizorul și se duse la culcare.
Adormi bombănind:
”Blank, Leonard S. Blank, Filozofuʹ.”
Pe fondul sunetelor domoale ale unui menuet, o voce suavă, de amantă istovită:
”Domnule Cassargoz, este ora 9 a.m. ; ați solicitat să fiți trezit la această oră. Astăzi va fi o zi perfectă. Oceanul e albastru și liniștit, soarele e galben și strălucește. Vă rugăm, dacă v-ați trezit, apăsați pe butonul verde aflat pe perete în stînga dumneavoastră”.
Urmară cîteva momente de pauză, pe urmă textul fu reluat, ceva mai tare, de o voce aducînd cu cea a unei funcționare care se pregătește să închidă ghișeul.
”Oare cît timp o ține așa dacă nu apeși pe buton?” își zise Cassargoz.
La a patra repetare, însă, fu nevoit să apese butonul verde, deoarece se mai adăugaseră cîteva trepte de amplificare și vocea semăna acum cu un urlet de soacră isterică
”Bună dimineața, domnule Cassargoz (din nou glasul de amantă istovită). Ne îngăduim să sperăm că ați dormit bine și sînteți satisfăcut de hotelul nostru. Dacă doriți micul dejun, vreți să aflați știrile sau aveți de formulat alte cereri, vă rugăm să utilizați terminalul afectat camerei dumneavoastră. Vă dorim în continuare o zi plăcută și fructuoasă, domnule Cassargoz.”
”Dacă o fi ca noaptea, m-am lămurit.” Îl durea capul și nu se simțea prea odihnit. Toată noaptea se tîrîse prin mocirla amazoniană, murise de două ori, o dată de glonț și o dată de săgeată otrăvită, dăduse peste șerpi ridicați în coadă, motocicliști, bani, flăcări și, tronînd peste toate, rînjetul batjocoritor al Filozofului Blank.
Dintre știrile care se perindară pe ecranul terminalului în timp ce mînca, două îi atraseră atenția: lovitură de stat în Jamaica și reizbucnirea ciocnirilor în vest.
”Ce-ar fi să dau o raită prin Jamaica? N-am mai fost de mult pe-acolo”.
Pe la 10 începu să-și pună serios problema ce va face azi. Nu cunoștea pe nimeni în oraș. Adică, de fapt, ia stai puțin, pe cineva tot cunoștea: pe Leonard S. Blank.
”Ce-ar fi…? La urma urmei sîntem vechi camarazi de arme, chiar dacă prea prieteni n-am fost niciodată.”
O jumătate de oră mai tîrziu încerca să pătrundă în sediul corporației Blank. Barajul electronic era însă al dracului de greu de trecut.
NUMELE DVS. NU ESTE ÎNREGISTRAT. VIZITA DVS. NU A FOST ANUNȚATĂ. NE PARE RĂU, DAR NU VĂ PUTEM PERMITE ACCESUL.
Politicos, dar ferm. Avu însă noroc. În timp ce se învîrtea prin fața intrării, cîteva limuzine negre, interminabile, frînară în fața clădirii și din ele țîșni un stol de granguri în negru cu mape negre sub braț. Unul din ei era Blank.
”Blank! Hei, domnule Blank!”
Acesta continua să urce scările în trap săltat, fără să întoarcă măcar capul.
”Filozofule!” îi veni pe limbă lui Cassargoz, în timp ce un polițist începuse să-l îmbrîncească.
Blank mai urcă vreo două trepte și întoarse capul.
”Aici sînt, Filozofule!” mai strigă Cassargoz în timp ce polițaiul îl croia cu matraca.
Marele boss clipi de cîteva ori nedumerit, apoi se lumină la față și coborî grăbit spre el:
”Hei, sergent, lasă-l în pace! Ecce homo! Să vezi și să nu crezi! Cap Pătrat în carne și oase! De fapt, dacă mă uit bine, mai mult în oase…”
”Asta o spui tu, care ești mai mult osînză”, mormăi Cassargoz sufocat în îmbrățișarea uriașului. Nu se așteptase la asemenea efuziuni.
”Cînd ai de gînd să-ți iei puțin țeasta la polizor?”, zise blînd Filozofuʹ mîngîindu-l pe creștet. Apoi continuă precipitat: ”Bătrîne, iartă-mă, am ședință de consiliu, nu mai pot să-ntîrzii nici o secundă. Fii atent, te aștept diseară la ”Laplaceʹs Place”. Promite-mi că vii! O să sporovăim despre vremurile apuse. Eheu… fugaces labuntur anni!... vii, da?
Fără să mai aștepte confirmarea, îi șterse o labă peste umăr și o luă vioi pe scări în sus.
”Parcă e un taur încercînd să meargă în poante”, îi trecu lui Cassargoz prin minte.
Pînă pe la 4 se aiuri cu o puștoaică de vreo douăzeci de anișori, agățată pe Avenida Takongal, strada profesionistelor. După aia îi dădu liber și se duse să-și caute niște țoale mai acătării. De la 6 pînă la 8 adormi.
”Laplaceʹ Palace”. Numai Filozofuʹ putea să-i dea numele acesta aiurit. Cassargoz fu nevoit să întrebe de vreo patru ori pînă să afle unde e, fiindcă printre localnici era cunoscut mai ales sub numele mult mai de doamne-ajută de ”Raiul jucătorilor”.
Construcția era enormă, într-adevăr un palat. Existau săli pentru toate jocurile de noroc cunoscute, de la ruletă pînă la ”cap sau pajură”. Automatele cu monezi nici nu intrau la socoteală, ele fiind răspîndite peste tot, pînă și în closete.
”Mă numesc Cassargoz. Klaus Cassargoz.”
”Desigur, domnule Cassargoz, sînteți așteptat. Vă rog să mă însoțiți.”
Cîteva săli de joc înecate în fum și larmă, pe urmă un coridor pustiu și tăcut, nici măcar pașii nu se auzeau pe mocheta groasă. Luară liftul și ajunseră într-un coridor identic cu primul. Ceva îl contrarie: în loc s-o ia în sus, liftul coborîse, și încă destul de mult. Din clipa aceea îl cuprinse o încordare vagă pe care nu o putea reprima.
Se opriră în fața unei uși masive de metal.
”Spuneți-vă numele, domnule.”
Cassargoz se conformă.
”Salut, bătrîne. E-n regulă, Hubert, poți să pleci.”
Era vocea lui Blank. Ușa glisă tăcut și se închise apoi în urma lui Cassargoz: pfvvvv… shtonk!
Era o încăpere austeră. Cîteva busturi, din duroplast probabil, un pupitru de videocomunicații, fotolii albe și roșii și ceva ce Cassargoz nu mai văzuse de mult: rafturi cu cărți.
”Nici nu știi ce mult mă bucur că te văd, Cap Pătrat. Ia loc, te rog, ia loc, simte-te ca acasă. Ce bei?
Trecură cîteva secunde bune pînă cînd Cassargoz articulă destul de stînjenit:
”Un Bourbon dublu, te rog. Sec.”
Ca și azi dimineață la sediu, familiaritatea afabilă a Filozofului îl descumpănea.
Ceva nu mergea, nu se îmbuca, refuza să se muleze pe colțurile cutiei sale craniene
”Păi da, Bourbon. Uitasem că nu bei decît Bourbon sec. Cîți ani sînt de atunci, doamne? Opt… ce opt, sînt zece ani bătuți pe muchie, mă băiatule. Timpul curge înspăimîntător de repede. Ca fulgerul se duce. Haznaua asta infectă a secundei… Înghite orice. Fie că primești un glonte între ochi, fie că ejaculezi, fie că plîngi, fie că faci o ticăloșie sau un gest măreț, ba chiar și dacă stai pur și simplu de pomană, ea tot trece. A și trecut. « Hatons-nous, le temps fuit et nous traine avec soi / Le moment où je parle est déjà loin de moi ». Cine a scris asta? Racine, nu? Da, da, Racine.”
”Nu s-a schimbat deloc”, își zise Cassargoz. Pe vremuri, gargara erudită și aiuritoare a Filozofului îi scosese din sărite pe mulți din băieți. Înșelați de aparența de păcălici bonom, vreo doi încercaseră cu tot dinadinsul să-l facă să tacă. Cassargoz își aducea bine aminte și acum fața făcută terci a unuia dintre ei, pe care bîzîiau niște muscoi enormi, verzui, cu reflexe metalice. Ăsta era Filozofuʹ. O mixtură de tigru cu șacal turnată în ambalajul jovial și aparent inofensiv al unui intelectual cam tembel. Toți cei din comandourile de pe Coasta de Vest îi știau obiceiul de a propti și aranja morții, rămași după o încăierare, în grupuri statuare cu atitudini eroice, pe care apoi le fotografia.
”Iartă-mă că îți zic mereu Cap Pătrat, dar să fiu al naibii, îți uit mereu numele. Am început să mă ramolesc.”
”Nu arăți ramolit deloc. Cassargoz, Klaus Cassargoz, așa mă cheamă.”
”Păi sigur că da, Klaus dragă, sigur că da. Așa… ce spuneam? A, da, cum te simți în Tebrida noastră? Cald al dracului, nu? De fapt, cînd ai venit?”
”Ieri.”
”Și dacă nu sînt foarte indiscret, de unde vii?”
”Din America de Sud.”
”Mda, și acolo e cam cald. Înțeleg că încă mai lucrezi.”
”Da.”
”Și mai iese ceva?”
”Așa și așa. Nu poți să știi niciodată. De fapt, știi prea bine.
”Cum să nu știu, et in Arcadia ego. Ce vremuri, mă băiatule, ce vremuri extraordinare. Te invidiez. asta e adevărata viață. te bați pe viață și pe moarte, toți vor să te radă, dar îi razi tu pe ei pînă la urmă, îl tragi în piept pe moșneagul ăla cumsecade de sus care-ți reținuse o cameră de lux în raiul lui supraaglomerat și te întorci plin de bani în bordelurile vechi și dragi. Iliada și Odiseea, Klaus bătrîne. Coloana vertebrală. Restul sînt fleacuri.”
”Da”, zise plat Cassargoz.
Filozofuʹ oftă.
”Am îmbătrînit de cînd lîncezesc în orașul ăsta. M-am îngrășat și am îmbătrînit. Sînt foarte singur.”
Cassargoz îl privi lung.
”Nu s-ar zice că lîncezești.”
Filozofuʹ pufni trist.
”A, te referi probabil la micile mele afaceri. Ce să fac, trebuie să trăiesc. Virtus post nummos! dragule, și pe urmă zona asta geografică e așa bogată în cretini, încît ar fi de-a dreptul imoral să nu profiți. Eu am priceput de mult, dragule, că materia primă cea mai prețioasă din lume e prostia. Ce uraniu, ce aur, investește în prostia umană, Cap Pătrat, și n-ai să regreți niciodată. Pornește totdeauna de la postulatul: «Există mult mai mulți dobitoci decît pot eu să-mi închipui». Dar, la urma urmei, ce-mi pasă mie de toate astea? Eu am fost întotdeauna și rămîn un admirator al frumosului, al Artei. Dacă n-aș avea micile mele bucurii artistice, cred că aș lăsa totul dracului și aș veni cu tine în campania următoare.”
Tăcură o vreme amîndoi. Pe urmă, Filozofuʹ reluă:
”Știi, de fapt mă uimește faptul că nu te-ai transformat în toți anii ăștia într-un onorabil tată de familie, înconjurat de copii, de datorii, de rudele nevestei căreia-i zici «mamă» și nu-i ieși din cuvînt. Din cîte îmi aduc eu aminte, n-ai fost niciodată un soldat adevărat. Aveai prea multe scrupule.”
”Depinde ce înțelegi printr-un soldat adevărat.”
”Da, întotdeauna am avut noi opinii diferite asupra acestei chestiuni.”
«Totdeauna am avut noi doi opinii diferite…» îl îngînă Cassargoz în gînd. «Parcă am fi polemizat pe tema asta pe la diferite congrese.»
”Am încercat să muncesc, Filozofule. N-a mers. Prima dată cînd șeful de echipă s-a răstit la mine, l-am băgat în spital. Nu mă pot obișnui să ascult de o mătreață, de un avorton de civil din ăștia, meșteri în vorbe, dar care se scapă pe ei de frică cînd văd un șiș. Și pe urmă… fac de prea mult timp meseria asta ca să nu cred că e mai ușor să ucizi sau să fii ucis, decît să muncești.”
”Ei da, aici ai mare dreptate. Auzi… Klaus, știi ce? Te deranjează dacă te invit la teatru? Știi că teatrul a fost marea mea pasiune dintotdeauna. Hai, nu mă refuza, o să-ți placă.”
O clipă, Cassargoz rămase deconcertat. La teatru? Numai la asta nu s-ar fi gîndit. Și, la urma urmei, de ce nu?
”Da, sigur”, zise și se ridică.
Porniră din nou pe lungile coridoare tăcute. Blank deschise două sau trei uși blindate pronunțîndu-și numele. (Ar fi putut să spună orice altceva, identificarea se făcea pe baza amprentelor vocale.)
Pătrunseră într-o sală de spectacol. Foarte spațioasă, bine aerisită, răcoroasă chiar. Locurile nu erau o problemă, erau cu totul vreo 15-20 de spectatori. Se așezară în fotolii moi, ergonomice.
Spectacolul era aproape de final. Cassargoz își aminti repede că mai văzuse piesa de mult, foarte de mult, împreună cu copiii de la orfelinat. Îi plăcuse mult și atunci. Era vorba despre un tip pe nume Macbeth care, împreună cu nevastă-sa, își omoară regele ca să-i ia tronul și, pe urmă, fiindcă tot își făcuse mîna în direcția asta, mai omoară încă alți cîțiva care-l deranjau. La sfîrșit i se înfundă și lui, îl rade unuʹ Macduff, născut prin cezariană.
În clipa în care Macduff ridică paloșul, Cassargoz așteaptă să se stingă lumina sau alt truc de scenă. Nici vorbă însă. În ciuda stăpînirii de sine, exersată în atîtea împrejurări grele, tresări cînd capul lui Macbeth descrise o scurtă traiectorie prin aer si izbi podeaua cu un zgomot înfundat. Sîngele țîșni în efemere fîntînici arteziene deasupra trunchiului decapitat, care, după ce rezistase o secundă, se grămădi ca o păpușă de cîrpă la picioarele lui Macduff. Un oftat lung străbătu sala.
Cu toate că reprezentația luase sfîrșit, nu aplaudă nimeni și nu se aprinseră luminile. Scena turnantă se roti făcînd nevăzut tabloul final. Puținii spectatori plecaseră.
Văzînd că Filozofuʹ nu se ridica, Cassargoz rămase și el pe loc, cufundat în fotoliul moale, în semiobscuritatea odihnitoare
”Ei, ce zici? Ți-a plăcut?”
“Ce să zic? Mi-a plăcut, mai ales trucajul de la sfîrşit a fost nemaipomenit. Da văd că nu prea are succes, sala a fost mai mult goală.”
Blank rînji satisfăcut, ca un profesor auzind de la elev exact prostia pe care o aştepta.
„Dragă Cap Pătrat, ceea ce ai văzut adineauri este un trucaj în măsura în care viaţa e un trucaj de la un capăt la celălalt. Iar în ce priveşte numărul de spectatori, te asigur că sala a fost arhiplină, avînd în vedere preţul unui bilet, care e cam cît cîştigi tu într-o campanie bună.”
Un timp se aşternu tăcerea. „Vrei cumva să spui că decapitarea... s-a petrecut în realitate?”
„Realitate... dragul meu, acesta este un cuvînt uzat şi perfid ca o tîrfă scoasă la reformă care s-a reprofilat pe codoşlîcuri. Toţi filozofii lumii s-au culcat cu tîrfa asta şi toţi s-au trezit în zori istoviţi, nesatisfăcuţi, disperaţi sau resemnaţi şi cu un gust amar în gură.”
„Să lăsăm puţin filozofia, Filozofule. Cassargoz ridicase pentru prima dată puţin tonul. Acolo... a murit un om?”
„Doamne, Doamne, ce confuz poţi să gîndeşti. Operezi cu noţiuni cărora nu le-am definit în prealabil sensul. Ce înseamnă a muri? Şi, prin extensie logică, ce înseamnă a trăi? Cum deosebeşti un om viu de unul care a încetat să mai trăiască sau n-a trăit, de facto, niciodată? Să excludem de pe acum criteriul grosier al stopării unor funcţii fiziologice. Oricînd putem găsi contraexemple.”
Vocea lui Cassargoz răsună ciudat în tăcerea şi penumbra sălii:
„Deci, un om a fost omorît?”
„Să admitem că da. Şi?”
„La ce bun Filozofule?”
Blank se adînci în fotoliu cu vădită plăcere şi îşi mută picioarele, punînd acum stîngul peste dreptul.
„Eu, după cum ştii, am fost întotdeauna îndrăgostit de Literatură. Îmi amintesc că la lecţia de istorie, cînd trebuia să vorbesc despre politica lui Richelieu, am început să povestesc voios cum au rezolvat muşchetarii problema eghileţilor cu diamante. Profesorul mi-a pus doi, deşi povestisem frumos. Aşa am înţeles, destul de tîrziu care e diferenţa dintre Istorie şi Literatură. Mi-a trebuit cîtva timp ca să-mi dau seama că, de fapt, lucrurile nu sînt chiar atît de simple şi că profesorul ăla era, de fapt, un bou. Istoria este şi ea o formă a Literaturii. E o iluzie găunoasă să credem că anecdotica înscrisă în manualele de Istorie e mai aproape de spiritul unei epoci, de realitatea ei – cu toate că ţi-am spus că pe tîrfa asta nu se poate pune bază – decît Literatura acelei epoci. Ba uneori e chiar pe dos. Poate oare o lucrare istorică, oricît de exactă şi savantă, să redea suflul unui timp, aşa cum o fac piesele Marelui Scutură-Lance?... Dar să nu deviem prea mult de la subiect. Mai mult poate decît literatura, eu am iubit teatrul. Pasionat. Lucid. Din tot sufletul. Cînd vedeam o piesă bine jucată, care-mi plăcea, pierdeam dintr-o dată contactul cu ceea ce era în jur, cu viaţa mea de pînă atunci, cu tot. Eram în piesă. Existam în ea. Şi, deodată, venea lovitura de măciucă: cineva trebuia să moară sau trebuia să aibă loc ceva în legătură cu sexul. Atunci liniile de forţă ale spectacolului se curbau în jurul singularităţilor numite moarte şi sex, autorul încerca să evite, să cotigească, regizorul apela la trucuri şi eu mă prăbuşeam pe locul meu din sală cu aceeaşi senzaţie de durere buimacă pe care ţi-o dă o lovitură puternică în cap... Mă integram cu cea mai mare uşurinţă în convenţia scenică, nu vedeam decorurile vechi, crăpate şi prăfuite, nu percepeam pocnetul discret al reflectoarelor supraîncălzite, dar nu puteam, mă înţelegi, nu puteam accepta convenţionalizarea, stilizarea relaţiilor umane, care neutraliza aproape complet tensiunea dramatică acumulată pînă atunci.
... Încearcă să-ţi imaginezi cum ar arăta un Hamlet în care incestul, sugerat, se petrece în scenă, în realitate (vezi, iar tîrfa aia parşivă de realitate, pe care nu se poate lăuda nimeni că a posedat-o cu adevărat şi, dacă se laudă totuşi vreunul, ăla nu e decît un mincinos îngîmfat sau un onanist cu imaginaţie hipertrofiată) şi în care moartea lui Polonius, a Ofeliei, a tuturor celorlalţi şi, în sfîrşit, cea a lui Hamlet nu sînt nişte simulacre. Îţi dai seama ce valenţe noi ar căpăta textul, cîtă tensiune dramatică s-ar acumula în plus? Cred că însuşi marele Will şi-ar privi cu uimire opera.”
Lui Cassargoz i se făcuse frig. „Ce caut eu aici, Dumnezeule?”
”De ce nu te duci la film? Filmul cred că-i mai aproape de realitate, nu?”
Filozofuʹ pufni disprețuitor.
”Filmul e un succedaneu, un surogat, un rahat. Artă în nici un caz. Pentru artă e nevoie de oameni vii, înțelegi, oameni care să sufere, să se bucure, să trăiască cu adevărat și să moară cu adevărat. Ah, Adevărul, altă tîrfă cu inima de piatră.”
Fu din nou tăcere cîteva clipe, dar această tăcere se deosebea de cea precedentă, cît și de cea care urma.
«De ce naiba îmi face mie confidențele astea cînd nici măcar nu-și mai amintește numele meu!?»
”Nu știu, nu mă pricep, dar cred că e o greșeală undeva în cele ce mi-ai spus. Mai degrabă simt că e așa.”
”Dragule, errare humanum est…”
” …perseverare diabolicum”, șopti Cassargoz, epuizînd astfel mai mult de jumătate din cunoștințele sale de latină.
”Nu, Cap Pătrat, nu te grăbi. Corect este așa: a greși e omenește, a persevera în greșeală denotă fie idioție, fie geniu.”
Iarăși tăcere.
”Bine, dar ceilalți actori… ei știu?”
”Știu exact atît cît trebuie să știe. Sînt roboți, dragule, ultimul tip. Comandă specială.”
Lui Cassargoz îi apăru brusc în minte robotul casnic cu mutra lui Robert Redford.
”Totul e foarte simplu. De actori umani fac rost cînd vreau, de pe continent. Îți dai seama ce șansă pentru un amărît care n-a mai jucat nimic de un an? Să joace într-un teatru particular, pentru o sumă care-l copleșește, rolul vieții lui? Pare paradoxal, dar rezultatele cele mai bune, accentele cele mai sincere, trăirile cele mai intense le-am obținut cu unii care jucaseră toată viața roluri de oameni cu tava și visaseră la Hamlet. La repetiție, robotul care trebuie să ucidă se oprește la jumătatea acțiunii. Cînd cred eu că e timpul, pun un bit acolo unde trebuie în programul robotului, vînd biletele și anunț repetiția generală. Macbeth, ai fost martor la tragicu-i sfîrșit, nu știa că joacă premiera vieții lui. A murit cu convingerea că e vorba de o repetiție, fie ea și generală. E mai bine așa. De cele mai multe ori, actorul dă tot ce poate la repetiția generală și de aceea joacă mult mai slab la premieră. Chestiune de psihologie.”
”Și spectatorii ăia cine erau?”
”Niște căcăcioși plini de bani. Unii vin în mod special de pe continent pentru spectacolele mele. Pe marea majoritate nici nu-i prea interesează ce se joacă. Nu se deosebesc cu nimic de feudalii care stăteau în balconaș, însoțiți de doamnele lor, pentru a urmări cu atenție și oroare excitată sfîrtecarea în bucăți, spînzurarea sau decapitarea unui supus. Și, mai e ceva: violența se pare că exacerbează libidoul. Am avut un succes nebun cu scena căsăpirii lui Agamemnon în baie de către Clitemnestra și Egist. Vezi cum devine cazul: tînărul Robert Bradley III, fiul lui Robert Bradley II și, bineînțeles, nepotul lui Robert Bradley I, înainte de a o conduce la hogeacul său de lux pe temperamentala doamnă consilier Jameson, o aduce mai întîi, după supeul en tête à tête, la spectacolul meu…”
Cassargoz ar fi vrut să-l întrebe cum se potrivea ce spusese mai înainte despre oamenii vii în artă cu folosirea roboților, dar își luă seama. ”Omul acesta e nebun. Un nebun periculos și eu sînt și mai nebun că am intrat aici”.
”Desigur”, continuă dezinvolt Filozofuʹ pe un ton academic. ”Se ivesc anumite dificultăți. Cea mai supărătoare e că nu poate muri decît un personaj pe spectacol, altfel, dacă aș introduce mai mulți actori umani, ceilalți s-ar speria și n-ar mai ieși nimic. Există o ieșire magistrală din acest impas. Se joacă de fiecare dată piesa cu alt personaj care moare cu adevărat, restul morților fiind trucate. Beneficiul este surprinzător și enorm: în loc de un singur Hamlet am obținut mai multe – unul al lui Polonius, unul al Ofeliei, unul al reginei și așa mai departe.
Cel mai interesant a fost un spectacol în care muritorul era chiar Hamlet. În clipa în care otrava începe să-l pătrundă (am folosit o otravă specială care permite dozarea efectului la secundă), în loc să zică melancolic și resemnat: «The rest is silence», zice mirat și înspăimîntat totodată: «Mamă, mor…»
… Replica asta, cuplată cu ce-apucase să spună înainte din text, adică: «So tell him, with the occurrents, more and less, which have solicited» și cu replica normală pe care robotul a dat-o în continuare conștiincios, cu intonația corectă: « Good night, sweet prince…» etc, a fost cel mai emoționant moment din viața mea. Atunci, pentru o clipă, măcar pentru o clipă, am crezut că am avut-o pe tîrfa aia de care-ți vorbeam. Acum, cu trecerea anilor, nu mai sînt chiar așa de sigur, dar oricum e o amintire frumoasă, nu?”
Cassargoz nu mai asculta de mult. Căuta cu disperare o soluție.
«Trebuie să fiu, calm, foarte calm.»
”Ei, Klaus, ajunge cu arta dramatică. Te rog să mă ierți că te-am plictisit. Sînt un nesimțit, cînd ai un oaspete ca tine trebuie să te ocupi de hobby-urile lui, nu de ale tale. Din cîte-mi mai amintesc eu îți plăcea mult să vînezi. Dă-mi voie să-ți ofer, în încheierea acestei seri minunate petrecute împreună, o partidă de vînătoare. Nu mă refuza, te asigur c-o să-ți placă.”
«E o capcană. Sînt sigur că e o capcană. Dar n-am de ales, trebuie să accept și să fiu cu ochii în patru. Doamne, cine m-a pus să vin aici?»
O luară iar pe coridoare. Ușa în fața căreia ajunseră nu se deosebea cu nimic de celelalte, dar aici Blank nu-și mai rosti numele ci spuse rar și răspicat:
”Sesam, deschide-te.”
Cu toată încordarea, Cassargoz nu-și putu reprima un zîmbet. Avea un ciudat simț al umorului dementul ăsta.
Pătrunseră într-o încăpere goală cu pereți de un alb mat.
”Hello, SANTRI. Klaus, dă-mi voie să ți-o prezint pe SANTRI, Simulator ANalogic TRIdimensional. După știința mea, una din cele mai puternice inteligențe artificiale existente în lume la această oră. SANTRI, acesta este domnul Cassargoz, un vechi și bun prieten.”
ÎNCÎNTATĂ SĂ VĂ CUNOSC, DOMNULE CASSARGOZ.
Ce voce stranie! Cassargoz încercă să-și imagineze cum ar arăta o femeie cu o asemenea voce.
”SANTRI, domnul Cassargoz ar dori o partidă.”
DESIGUR, DOMNULE. Vocea avea ceva blînd, ceva liniștitor și franc, și de aceea suna neverosimil între zidurile albe. Cassargoz se miră și el ce calm devenise dintr-o dată.
NIVELURILE SÎNT URMĂTOARELE:
NIVELUL 3 – VÎNATUL VA FI ADUS ÎN BĂTAIA ARMEI DE ATÎTEA ORI DE CÎTE E NEVOIE PENTRU A-L DOBORÎ.
NIVELUL 2 – VÎNATUL NU VA FI ADUS ÎN BĂTAIA ARMEI. TREBUIE SĂ-L REPERAȚI SINGUR ȘI SĂ VĂ ALEGEȚI POZIȚIA OPTIMĂ DE TRAGERE.
NIVELUL 1 – ÎN COMPORTAREA VÎNATULUI SE INTRODUC ELEMENTE ALEATORII. ESTE POSIBIL SĂ FIȚI RĂNIT. VĂ SFĂTUIESC SĂ NU ABORDAȚI ACEST NIVEL FĂRĂ UN ANTRENAMENT ÎNDELUNGAT LA NIVELURILE 3 ȘI 2.
NIVELUL 0 – ACESTA ESTE UN NIVEL PERFECT ALEATORIU. VĂ PUTEȚI TRANSFORMA DIN VÎNĂTOR ÎN VÎNAT. ORICÎND PUTEȚI FI UCIS. ESTE RECOMANDABIL SĂ NU-L ALEGEȚI NICIODATĂ.
”Și cam ce se poate vîna pe aici?” întebă Cassargoz, într-un tîrziu.
”Orice, dragule, orice. Depinde exclusiv de tine. Ai să întîlnești exact vînatul pe care-l dorești cel mai mult.”
”Există cineva care să aleagă nivelul 3?”
”Bineînțeles, bătrînul senator Hannever. De cîte ori vine pe aici, alege 3. E de înțeles: are reumatism poliarticular, angină pectorală, diabet și, probabil, multe altele. Nu poate să facă eforturi. Urăște schimbările. Pentru el, decorul este întotdeauna același: o vilă colonială din secolul XIX. Domnul senator stă în fața casei într-un fotoliu de răchită, în mijlocul gazonului proaspăt tuns, și troscănește fericit din Winchesterul său.”
”Și împușcă ceva?”
”Desigur, domnul senator Hannever, liberalul, împușcă negri. Acesta e vînatul lui preferat. Îi rîd ochii, se bucură ca un copil de cîte ori nimerește.”
Camera era perfect izolată fonic, în momentele de tăcere Cassargoz își auzea sîngele vuindu-i în cap. ”Iarăși oameni, Filozofule?”
”De ce te miri? Dacă stai să te gîndești, e foarte normal. Nu elefantul, nu leul sau tigrul, nici măcar Tyranosaurus Rex, omul, dragule, omul e vînatul suprem pentru om. Ai să-mi spui că și omul e un animal. Nu te contrazic, îngăduie-mi doar să te completez: animalul e doar genul proxim al omului, iar diferențele specifice sînt înfiorarea vagă cu care privește uneori cerul înstelat, conștiința morții și iluzia nemuririi, rîsul, perceperea uneori dureroasă a curgerii timpului. E o definiție arbitrară și sumară, știu, dar sper că totuși te convinge într-o oarecare măsură. Gîndește-te la un vînat nobil, să zicem un leu. Ce poți întrezări pe figura unui leu rănit înainte de a-i aplica lovitura de grație? Nimic, dragule, sau aproape nimic. Pe cînd, gîndește-te ce înseammnă să lipești țeava armei de tîmpla unui om, și mai ales a unuia inteligent. Vei vedea atunci în ochii și pe chipul lui mult mai mult decît banala spaimă dictată de instinctul de conservare a integrității sale ca sistem biologic. El moare și știe că moare, știe că va putrezi și că va continua să putrezească, că nu vor rămîne decît oasele și că nici asta nu-i de ajuns, se vor dezagrega și ele ajungînd praful de sub tălpile unei brute cretine care clocotește de viață. Anotimpurile vor curge pînă cînd nu vor mai fi anotimpuri, stelele or să strălucească pînă cînd se vor stafidi sau vor crăpa și ele, iar ceea ce a fost cîndva el va picura dispersîndu-se prin treptele materiei pînă la atomii cei veșnici și fără memorie. Dacă te uiți bine, vei întrezări și speranța firavă, aproape inconștientă, că poate, cîndva, atomii săi rătăciți în cenușa stelelor se vor închega din nou sub cerul unei planete, pentru a colecționa alte apusuri și răsărituri, pînă cînd cercul rece al țevii altei arme i se va așterne pe tîmplă.”
”Zero. Vreau nivelul zero”, zise Cassargoz dintr-o suflare.
După cîteva clipe, vocea de femeie inteligentă și blîndă spuse:
AȚI EXPRIMAT O OPȚIUNE DE NIVEL ZERO, ACEST NIVEL ESTE COMPLET ALEATORIU. VĂ PUTEȚI TRANSFORMA DIN VÎNĂTOR ÎN VÎNAT. ORICÎND PUTEȚI FI UCIS. MENȚINEȚI OPȚIUNEA?
”Da”, zise Cassargoz. ”Da.”
”Dragă Cap Pătrat, încep să te recunosc. Niciodată n-ai fost tu atît de prost pe cît pari! Îți urez noroc la vînătoare!”
O ușă a cărei prezență era greu de sesizat glisă pe albul peretelui: Pfvvv, shtonk!
Dincolo se zărea, sub un cer de cobalt, jungla, jungla amazoniană, mîncătoarea de oameni, din care Cassargoz tocmai reușise să scape teafăr.
Păși pragul. Căldura umedă și grea, izul dulceag de vegetație putredă, inconfundabila mixtură de urlete, foșnete, sîsîieli, piuituri, trosnete și liniște. Anii lungi de luptă în junglă îl învățaseră să deosebească în vacarmul aparent constanțe și legități surprinzătoare.
Drept în fața lui, sprijinită de o tufă, cu patul în mocirlă, era o armă. O ridică cu plăcere, era grea și îi amintea de bătrînul lui Joe. Magazia de cartușe plină și patul neted și reconfortant la pipăit ca o coapsă de femeie îl făcură – deși oricum avea pistoletul de siguranță prins cu benzi adezive deasupra gleznei – să se simtă mai liniștit.
Bubuitura aproape îi sparse urechile și în aceeași clipă fu pe burtă, cu nasul în noroiul fetid. Trupul acționase reflex, fără intervenția creierului ocupat să gîndească cu fulgerătoare nepăsare că glonțul care te lovește nu-l auzi decît după aia.
Se rostogoli de cîteva ori lateral, pe urmă ascultă. Urechea exersată prinse neregularitatea în zgomotele junglei. Privind într-acolo zări un petic albastru sclipind pentru o clipă în zidul verde. Simți cum urcă în el, de nestăvilit, furia.
”Înghiți-te-ar iadul de bestie dementă! Ți-ai deșertat puhoiul scîrbos de nebunie în creierii mei și acum vrei să scapi de mine. Aveai nevoie și de spectatori adevărați, cabotinuʹ dracului, unul singur măcar, chiar și un amărît ca mine.”
Se ridică brusc și țîșni înainte. Alergă cocîrjat, în zigzag, vreo douăzeci de metri și se aruncă iarăși în mocirlă. În timpul cursei, în minte i se condensase imaginea negrului tînăr care fugea tot în zig-zag prin savana frontierei namibiene, cu roverul condus de Carson Clipici pe urmele lui. Pe locul din dreapta, Filozofuʹ urla cît îl țineau plămînii:
”Te-am văzut, un, doi, trei, drumul vieții ni-i scurt, Blackie Boy, ș-avem o vorbuliță amîndoi! Bau!”
În clipa în care negrul încetinise puțin goana și privise înspăimîntat înapoi, Filozofuʹ îi trîntise o încărcătură pentru elefanți în plină figură. Clipici, la volan, rîdea cu lacrimi.
Cassargoz tresări. Undeva în dreapta, la nici zece metri, zări ceafa Filozofului crescînd din hățiș. ”Nu se poate”, murmură tremurînd de bucurie. ”Nu-i adevărat.” Ochi cu grijă infinită, apoi trase – de două ori ca să fie sigur.
Aproape că văzu așchiile sărind din craniu, dar nici după ce se liniștise ecoul împușcăturilor nu putea scăpa de senzația de păcăleală periculoasă. ”Nu se poate să fi greșit el atît de grosolan. Și totuși era acolo, i-am făcut țeasta terci.”
Venind de undeva de deasupra, din cerul de cobalt pătat cu norișori albi, vocea de femeie deșteaptă care înainte de a muri dă ultimele sfaturi fiului ei, vocea lui SANTRI, spuse:
DOUĂ FOCURI. ȚINTA ATINSĂ ÎNTR-UN CENTRU VITAL DIN PRIMUL FOC.
Se întoarse brusc. Cu un zîmbet larg și bestial, cu ochii umezi de fericire, cu arma înfiptă în umăr, Blank îl privea:
”SANTRI, nu m-a dezamăgit. Ești vînatul cel mai de soi pentru mine la ora asta. Era și mai interesant dacă ai fi fost ceva mai inteligent, dar ce să-i faci. Pregătește-te să mori!”
Un hîrșîit și un zgomot de crengi rupte venind de undeva de sus. Leonard S. Blank, supranumit și Filozofuʹ, era totuși om: pentru o frîntură de secundă ridică ochii. Prea de ajuns pentru Cassargoz.
Goli încărcătorul aproape fără să se uite unde trage. Monezile roșii înfloriră parcă simultan pe pieptul Filozofului. Acesta privi o clipă întrebător, vru parcă să zică ceva, apoi se nărui.
Cassargoz rămase pironit, cu privirea agățată de cadavru și de creanga groasă și putredă căzută într-un tîrziu lîngă el.
PATRU FOCURI. ȚINTA ATINSĂ ÎNTR-UN CANTRU VITAL DIN PRIMUL FOC. GRAD DE DISPERSIE AL TRAGERII 2,5.
Aruncă arma în mocirlă și zbieră către cer:
”Nu mai vreau. Ajunge. M-am săturat.”
Neverosimilă în desișul compact, glisă o ușă: pfvvv, shtonk!
Era din nou în camera goală cu pereți albi și liniștitori. Peste nervii biciuiți creștea suprapunîndu-se o nevoie acută de a face un gest tandru.
”Tu”, mormăi răgușit, ”tu m-ai salvat…”
Nu erau nici măcar niște butoane, sau beculețe sau clape pe care să le mîngîie, numai pereții albi și goi și tăcerea. Se simțea ca atunci de mult, de mult de tot, cînd cineva îi spusese basmul și el stătuse ore în șir după aceea lîngă o broască rîioasă aducînd-o la loc cu un bețigaș și rugînd-o în fel și chip, doar-doar o să se dea peste cap și o să se transforme într-o prințesă neasemuit de frumoasă.
Trebuia să iasă de aici. Dar cum? Mai mult ca sigur că ușa reacționa la amprentele vocii lui Blank. Își încercă totuși într-o doară norocul.
”Sesam, deschide-te.” Sentimentul ridicolului nu apucă să se cristalizeze pentru că greaua ușă metalică se deschise ascultătoare.
Porni năuc pe lungile coridoare tăcute, încercînd să refacă în memorie drumul pe care venise. De cîteva ori întîlni niște gorile în costum de seară, dar, curios, nici unul nu se luă de el.
Cînd era mai sigur că s-a rătăcit definitiv, descoperi ieșirea. Tumultul străzii i se păru, vreme de aproape un minut, ireal. Mult timp nici nu știu pe unde merge.
Așa ajunse pe Avenida Walladon. Oamenii îl îmbrînceau, îl înghionteau și el zîmbea prostește, trăgînd în piept cu nesaț aerul mirosind a gaze de eșapament și a sudoare umană. Era atît de fericit că e încă viu, încît din toate fibrele corpului îi urca o zgîndăreală plăcută, ca atunci cînd îți vine să te întinzi de să-ți trosnească oasele.
TROPICANA, țipau tăcut reclamele, WESTERN HOUSE, ALVARADOʹ S, SENTIMENTO, SILVER STAR, JACKPOT, JACKPOT, JACKPOT, și din nou: TROPICANA.
Mai întîi îi îngheță inima în piept, întrezărind în mulțime un rînjet cunoscut. Apoi un ciocan mic și îngrozitor de greu îl izbi în piept. Înainte de a părăsi realitatea, mai apucă să audă venind de undeva de sus, de dincolo de zgîrie-nori, din cerul înstelat, o voce blîndă, liniștitoare și francă, vocea unei femei inteligente care înainte de a muri dă ultimele sfaturi fiului ei:
UN FOC. ȚINTA ATINSĂ ÎNTR-UN CENTRU VITAL.
mai multă Proză fantastică de Cristian Tudor Popescu
Page updated
Google Sites
Report abuse