Exerciții de zoografie
Totdeauna m-au fascinat desenele pe care le fac copiii pe trotuar. E acolo o lume mirifică pe care din păcate o spală prima ploaie...
Ați văzut vreodată cum ”lucrează” micii artiști? Cu creta, cu creionul colorat sau cu pensula muiată în acuarele, ei par să intre în desen, să ia parte la acțiunea înfățișată care, pentru ei, devine mai reală ca realitatea. Și au dreptate: ce e mai artificial și mai neveridic decît realitatea?!
La toate acestea mă gîndeam privind cum desenează Mălina, pe care mi-au adus-o părinții ei pentru cîteva ceasuri. Nu poți refuza niște vecini simpatici, care-ți fac de atîtea ori servicii, să ții la tine un ghem blond de cinci ani pînă dau ei o fugă cu mașina la Sinaia. Eu tot scriu și ea va sta liniștită și va desena...
Și chiar așa s-a întîmplat. Atîta doar că mie, nevenindu-mi inspirația, am vrut să văd dacă, în schimb, colegei mele de creație îi mergea mai bine. Pe colile mari de hîrtie se îngrămădeau tot felul de linii și pete care privite de la înălțimea mea ”din avion”, încă nu prindeau nici un contur, n-aveau nici o semnificație...
― Ce faci acolo, Mălina?
― De-se-nez, mi-a răspuns cu întreruperi de respirație.
― Asta văd. Dar ce?
― O grădină zoologică...
Ca să vezi! Interesant.
― Mă conduci și pe mine în grădina ta zoologică? am întrebat-o cu tonul acela fals cu care vorbesc întotdeauna maturii cu copiii.
― Te conduc...
Și, ca să-i arăt că știu să iau totul în glumă, i-am întins o bomboană (o aveam pregătită dinainte pentru orice eventualitate).
― Ce-i asta? m-a întrebat.
― Biletul de intrare, am spus
A luat bomboana și a băgat-o în gură.
― În grădina asta zoologică se intră fără bilet...
Am rîs și m-am așezat în patru labe, gata să primesc explicații. Am pus degetul pe un ”animal” cu patru picioare, foarte pestriț, care avea și ochelari și un fel de pălărie.
― Asta ce e?
― Ăsta este papacalul. Vorbește toată ziua... Eu îl iubesc pe papacalu'. Dacă îl rog, mă duce și în spate...
Am devenit atent. Iată un experiment complex de semiotică! Trebuia să investighez mai departe cu grijă să nu rup convențiile.
― Și ăsta cine e? am întrebat arătînd un alt ”animal”.
― Ăsta este mototanu. Îl cheamă Bogdan...
Bogdan era fratele ei mai mare. Avea șase ani.
― Unde-l pui acolo stă, spuse ea matur, repetînd probabil cuvintele părinților auzite în casă.
O pată mare galbenă cu ceva ce era evident o trompă mi se păru cunoscută (poate pentru că am fost și eu copil).
― Cum se numește ăsta?
― Se numește telefantul.
Mi-am ascuns zîmbetul.
― Dar de ce se numește așa?
― Pentru că el nu trăiește decît la televizor, îmi explică Mălina (se și mira că nu știu).
Alături era o pată verde, lunguiață, tot cu patru picioare.
― Asta este croconilul.
Am dat din cap. Nu-mi trebuia nici o explicaţie. Atîta lucru înțelegeam și eu.
Au venit la rînd alte mamifere necunoscute mie, dar care (acuma știu!) există. Mai întîi baluna (sau balona) semănînd cu un balon, dar, pentru că ieșea din mare, putea să fie și un fel de lună care însă înoată și azvîrle apă din cap. Apoi Mălina îmi vorbi despre niște animale foarte primejdioase care fac rău oamenilor. Am înțeles că unul se numește hipopotancul și celălalt, urangotunul. (Vedeți, nu orice subiect trebuie abordat în fața copiilor. Pe urmă visează urît). Leoparcul era și el rudă cu leul, dar trăia prin parcuri. Pe creanga unui copac era agățată un fel de pasăre care ținea în cioc un sac. Pe semne, ecoul ”plastic” al vreunei povești ce i s-a citit.
― Și cioara asta, ce e? am întrebat.
― Nu e cioară. E o hoțofană.
Evident. Cine a inventat cîndva titlul ”Coțofana hoață”, n-a făcut altceva decît să ”comită” un pleonasm.
Eram cu adevărat fermecat de această nouă zoologie care spune mult despre posibilitățile creierului uman înainte ca acesta să fie îndopat cu diferite programe ”logice”.
― Și ăsta ce-i?
― Cu ăsta se astupă găurile pămîntului, îmi spuse mica artistă. Este dopîndăul...
... Cînd au venit părinții Mălinei, le-am spus că am petrecut foarte plăcut împreună ”plimbîndu-ne pe aleile parcului ei zoologic”.
Cei doi părinți i-au aruncat o privire alarmantă. Pe semne că știau ei de ce trăznăi e în stare ”aia mică”. Iar eu aș putea să cred că nu e bine dezvoltată...
Am zîmbit și le-am spus:
― Ori de cîte ori vreți s-o mai lăsați la mine, o primesc cu plăcere...
După ce familia a plecat, m-am uitat și eu la ornictoringul din perete. Nici nu observasem cum a trecut timpul...
mai multă Proză satirică de Eduard Jurist
