Ziaristică

de Aziz Nesin

Zice-se că bunicul a fost cofetar renumit. Nimeni nu-l întrecea cînd era vorba de dulciuri cu alune. Cît despre tata, fie-i țărîna ușoară, el a fost un om tare harnic. Numai că tinichigiul punea să se adape măgarii clienților taman în fața dughenei noastre. Tata, supărat la culme, socoti să-i dea o lovitură: începu și el să se ocupe de tinichigerie. Vecinul, la rîndul său, ca să ne pedepsească, începu să vîndă dulciuri de tot felul. Între timp, tatăl meu se certase și cu vecinul de vizavi, care avea stofe. Cică individul ar fi aruncat cu lături pe trotuarul din fața dughenei noastre. Eram mic și-mi aduc aminte. Pînă cînd, într-o bună zi, tata le-a strigat în față:

― Unul trage măgarii pînă în fața prăvăliei, altul aruncă lăturile pînă pe trotuar…

Lasă, am să vă arăt eu vouă…

De atunci, ori de cîte ori se ducea tata la Istanbul, aducea de acolo tot ce-i ieșea în cale: suluri de stofă, cazane… tot ce vindeau vecinii. Primele radiouri în dugheană tatălui meu s-au vîndut. De la ac, pînă la îmbrăcăminte și alimente…

Cînd a murit tata, în prăvălie se găsea tot ce-i trece omului prin minte. Oricît mi-am bătut eu capul să mai adaug măcar un singur sortiment, n-am reușit. Noroc că, har Domnului, am talent la compoziție. Mi-am spus să încerc cu altceva, deoarece tata sleise tot ce se putea în materie de comerț. Așa că m-am apucat de scris.

După școala elementară n-am mai putut învăța, dar am scris foarte mult. Am umplut trei caiete cu poezii. Cîte una a apărut prin ziarele de pe la noi, un biet tîrgușor… nu prea era treabă! Cine să înțeleagă rostul scrierilor?! Așa c-am trimis poezii unei reviste literare din Istanbul. La rubrica ”Ascultînd ofuri”, au scris că poeziile mele le-au plăcut extrem de mult și că ar fi bine să mai fac unele mici modificări și atunci poate că vor avea șansa de a fi publicate. Vorbe!... Din invidie nu mi le-au publicat.

Am scris un articol de 22 de pagini intitulat ”Ce trebuie făcut pentru redresarea țării”, și l-am trimis unui ziar. Dacă articolul ar fi căzut pe mîna unuia care se pricepea, sînt sigur că l-ar fi dat ca articol de fond. Numai să vedeți că într-o zi unul dintre prieteni mi-a zis:

― Ți-a apărut articolul în ziar…

Mi se oprise respirația. Eu citesc acel ziar rînd cu rînd. Cum de nu mi-am văzut articolul? Fără să-mi arăt emoția, i-am răspuns:

― Din cînd în cînd mai public la ziare. Cîte ziare nu mă roagă zilnic să le scriu! Unde găsești însă timp?... Apropo! Tu în ce ziar mi-ai citit articolul?

Mi-a arătat pagina a 5-a a ziarului din mîna sa, la rubrica ”De vorbă cu cititorii”. Articolul meu de 22 de pagini era redus la cinci rînduri. După ce-mi publicaseră numele și adresa, scriau că ”un cetățean propune pentru redresarea țării înmulțirea numărului celor care știu să scrie și să citească și cultivarea sfeclei de zahăr”. Apoi cele cinci rînduri nici nu erau ale mele, ci le scorniseră. M-am gîndit să trimit o reclamație. Dar dacă îi înfurii, nu-mi vor mai publica nimic. Cinci rînduri sînt cinci rînduri! Încetul cu încetul se urcă la șase rînduri, apoi la 60 de rînduri…

A scrie la un ziar e cu totul altceva decît a vinde seringi ori calapoade în prăvălia de bomboane a răposatului. Toată lumea aflase că am publicat în ziar.

Mi s-a spus:

― Critică-l pe președintele municipalității… Cîte nu mi-au spus! ”Starea drumurilor”, ”Apărarea pădurilor”… ai văzut puterea celor cinci rînduri. Dacă ai publica 15 rînduri, cine știe ce-ar mai fi!

Pe la noi exista un cerc denumit ”Familia scrisului”. Ca să devii corespondent de presă nu există altă cale decît să intri în această familie. Am trimis scrisori la toate ziarele pe care le știam. Ele începeau așa: ”Urmăresc cu un deosebit interes stimatul dv. ziar chiar din prima zi a apariției sale…” Și n-am mai adăugat: ”De mic copil am simțit o dragoste fără de margini pentru scris”, cum scriam pînă acum la revistă. Luîndu-i apoi mai de sus, le-am mai scris: ”Dacă doriți, vă pot sprijini, iar pentru aceasta nu doresc nici o remunerație”.

Într-o zi am primit un răspuns de la unul dintre ziarele cărora mă adresam. Căutau corespondenți din fiecare colț al țării pentru noul lor ziar. Îmi scriau să le trimit o fotografie pentru legitimația de corespondent. Am trimis-o imediat. Nu peste mult timp mi-a sosit legitimația. Nu-mi rămînea decît să găsesc și să trimit știri. Ca să găsesc știri, nu mai aveam timp pentru prăvălie. Cui îi mai ardea de dugheană?!

Mai întîi am trimis știrea că o femeie în vîrstă a donat 50 000 de lire ”Semilunii roșii”. Știrea n-a apărut. Apoi am trimis știri despre meciurile de fotbal. Nici ele n-au apărut. Am dat știri despre crime. Am scris că drumurile sînt în reparație. Am anunțat că au venit șefi din Ankara. Fără răgaz, îi bombardam cu știri prin telegrame, scrisori și telefoane. Lăsînd la o parte faptul că nu apăreau, eu eram neliniștit deoarece mai spuneam unora să citească a doua zi ziarul că am scris un articol. Dar tot ce anunțam nu apărea. Toată lumea rîdea de mine.

― Hamid-aga și-a schimbat olanele de pe casă. Scrie la ziar!

― Măgarul lui Bekir-efendi a fost furat. Dă de veste la ziar!

M-am făcut de rîsul lumii. În plus, tot alergînd după știri pentru gazetă, nu-mi mai vedeam de treburile prăvăliei.

Am scris despre serbarea de la liceu, despre cîștigătorul alegerilor municipale, anunțam prețul cerealelor – nici o știre nu-mi apărea în ziar. Pe deasupra, în fiecare zi a domnului plăteam 15-20 de lire pentru telefoane și telegrame. De mult renunțasem la ziaristică, dar, de rușine în fața lumii, căreia îi arătasem legitimația de corespondent, n-aveam cum s-o mai întorc…. De-ar fi publicat măcar 2-3 rînduri din știrile trimise, le-aș fi spus apoi cunoscuților că am demisionat, deși la ziar m-au rugat să nu-i las. Tot făcînd ziaristică, au început să scadă mărfurile din băcănia răposatului.

Într-o zi am primit următoarea scrisoare de la ziarul al cărui corespondent eram:

”Stimatul nostru corespondent,

Ziarul nostru speră și urmărește să apară ca un ziar cu un ideal și un specific. De aceea, primul dumneavoastră gînd trebuie să fie acela de a ne trimite știri originale. Mai cu seamă știri interesante, care să atragă atenția opiniei publice. O știre cu cît este mai interesantă, cu atît cîștigă în importanță. De exemplu: e normal ca 5 persoane să omoare un om. Dar ca un om să omoare 5 persoane și apoi să le mănînce… asta e mai important. De asemenea: e normal ca spectatorii să-l bată pe arbitru. Dar este original ca arbitrul să-i bată pe spectatori. Sau: un om în vîrstă de 70 de ani, avînd nepoți, să-și schimbe sexul și, devenind femeie, să nască 5 gemeni. Astfel de evenimente interesante, originale ridică valoarea știrilor.

Fiind un reprezentant demn al ziarului nostru, cu concepții moderne, sperăm și dorim să țineți seama de considerațiile de mai sus și să lucrați ca atare.

Cu urări de noi succese”.

Citind scrisoarea, m-am luminat deodată. Am priceput pe loc de ce atîta amar de știri n-au apărut. Și mai înainte auzisem că pentru un ziar, important nu este că un cîine a mușcat un om, ci că un om a mușcat un cîine. Iar ziarul al cărui corespondent eram aștepta acum de la mine asemenea știri importante, valoroase. Din păcate, așa ceva interesant nu se întîmpla. Bine, atunci cum de apăreau ziarele? De unde scoteau ei știrile acelea? Cum de nu se întîmpla un asemenea eveniment în coșcogeamite vilaet?

Mă învîrteam după știri, ia-le de unde nu-s! Tuturor le-am arătat legitimația mea și le-am spus că sînt ziarist. Mă luau însă peste picior. Îmi ziceau: „Ți-ai citit articolul de fond?” ”Ți-a plăcut ultima poantă?”

…Tot stînd acasă, lîngă fereastră, deodată am simțit că mă cuprinde o inspirație de ziarist. Pe un podeț de vizavi pășteau cîteva oi ce fătaseră de curînd. În turmă mai erau și doi măgari. Sub inspirația dată de măgari am pus mîna pe creion… am telegrafiat la ziar știrea. Chiar a doua zi era publicată în pagina a 3-a:

”Un măgar a fătat o oaie

Corespondentul nostru din… ne informează: Ieri, în orașul nostru, un măgar mascul în vîrstă de 45 de ani a fătat doi miei. Deși unul dintre miei cînta ca o privighetoare, s-a stabilit că celălalt este surdomut din naștere. Măgarul în vîrstă de 45 de ani dă de supt mieilor din coadă. Potrivit spuselor celor vîrstnici din localitate, de cînd a apărut soarele democrației în țara noastră așa ceva se întîmplă pentru prima oară, așa că fătarea de către un măgar vîrstnic a doi miei este considerată drept un semn bine-prevestitor”.

Onoarea îmi era salvată! Succesul sporește puterile omului. Cea de-a doua știre trimisă a apărut pe prima pagină:

”A plouat cu pești

Corespondentul nostru din… ne informează: Ieri, în orașul nostru a plouat cu găleata heringi și pălămidă. Heringii erau de cîte 6-7 kilograme, din burtă le ieșeau sandvișuri cu salam și crenvurști. Ploaia de pălămidă, care a durat aproape 2 ore, a pricinuit destule pagube recoltei și fructelor. Se spune că dacă va continua să plouă cu pălămidă va fi un an cu recoltă slabă. Organele de resort au vestit că vor întinde plase către cer pentru a împiedica ploaia de heringi și pălămidă”.

Înțelesesem cheia afacerii. Știrile mele cele mai neînsemnate erau despre faptul că un cetățean și-a lovit cu copita propriul catîr, că un altul și-a împus cu coarnele bivolul sau că o femeie a născut o broască. Potrivit știrilor trimise de mine, în vilaetul nostru nici oameni și nici animale nu mai nășteau normal. Vacile fătau cai cu opt capete și cu două cozi, iar femeile – monștri ciudați, pe jumătate bivoli, pe jumătate cămile. În vilaetul nostru n-a scăpat om căruia să nu-i schimb sexul.

Am mai scris: S-a stabilit că un mort bătrîn de 80 de ani, avînd șase copii și 30 de nepoți, era, de fapt, o fată mare. Nu exista meci fără crime. Oriunde îmi aținteam privirea, vedeam o crimă, un scandal. Știrile pe care le-ați citit în ziar despre farfuriile zburătoare mie îmi aparțin. Nu trecea o săptămînă și un venusian cobora în vilaetul nostru.

Tot ce scriam apărea în ziare, și încă în prima pagină. Multe dintre știrile mele deveniseră mari titluri ale ziarului.

Unui nepriceput i-ar veni extrem de greu să inventeze astfel de știri. Dar eu, care mă specializasem în materie, nu mai aveam în față mari greutăți: sugeam o sticlă de rachiu, fumam cîteva țigări și – să te ții! Căpătam o inspirație nemaipomenită!

Prăvălia răposatului demult dăduse faliment. Prea puțin îmi păsa! Eu cîștigam bine de pe urma ziaristicii. De unde mai înainte scriam fără bani, ziarul începuse să-mi plătească cîte 50 de piaștri pentru fiecare cvadrat. Apoi a ridicat la o liră, două, cinci. Un alt ziar mi-a oferit 10 lire, iar un altul 20 pentru un cvadrat. Gîndiți-vă, un cvadrat de știri transmise de mine îmi aduceau 20 de lire. Datorită știrilor mele, tirajul ziarului creștea neîncetat. Iar eu inventam de zor pentru a mări știrile.

Cititorii noștri se plictisesc repede. În fiecare zi așteaptă știri mai grozave. La început sînt atrași de strangularea unei femei de către soțul ei. A doua zi nu mai dau nici doi bani pe o asemenea știre. S-au obișnuit. În ziua aceea trebuie scris că criminalul și-a tăiat nevasta în bucăți. Se obișnuiesc însă repede și cu asta. Atunci trebuie inventat că criminalul și-a trecut nevasta prin mașina de tocat. Dacă citesc însă o asemenea știre pentru a doua oară, zic:

― Ei, și ce-i cu asta… Se întîmplă. Au dat-o la ziar ca cine știe ce chestie!

Atunci eu scriu că criminalul a făcut chiftele din carnea tocată a nevesti-si și a mîncat-o ca aperitiv.

Numai că scornitul nu are o limită. Oricît ai inventa, la un moment dat cititorul tot se plictisește. De aceea, cei de la ziarul unde colaboram mă bombardau mereu cu telefoane: ”Trimite știri și mai atractive, și mai emoționante!”

Prestigiul meu sporise. Toată lumea mă respecta. Unde mă duceam, ușile mi se deschideau, eram poftit la loc de cinste. Știu că nu mă iubeau, ci se temeau. Știau că dacă mă supăr îi fac de două parale în ziar. Oricît ar reclama ei, tot degeaba… Toți dau crezare oricăror scandaluri de prin ziare. Nimeni însă nu dă nici măcar doi bani pe cîteva rînduri de dezmințire. Cunoscînd acestea, de aceea le era frică de mine și mă respectau.

Era în ziua în care dădusem ziarului știrea că o fată de șase ani a răpit un bărbat de 30 de ani, căsătorit, și că o babă de 70 de ani s-a închis în casă cu un băiat de 10 ani. În vilaetul nostru venise unul dintre șefii cei mari. Era un minunat prilej de a produce știri pentru ziar. Dar eu, care țineam la acest om mare, de data aceasta – făcînd un sacrificiu în meseria mea de ziarist – am hotărît să trimit ziarului meu, pentru prima dată, o știre adevărată. Fiind un corespondent cunoscut, nu ar fi putut să nu-mi publice o știre adevărată pe care am trimis-o și eu, o dată, în cariera mea. Am scris exact cum s-au petrecut lucrurile, fără să adaug vreo minciună, tot ce s-a vorbit, tot ce s-a făcut.

În ziua în care s-a publicat știrea am fost arestat…

mai multă Proză satirică de Aziz Nesin