Măștile

de Giovanni Papini

Nagasaki, 3 februarie

Am cumpărat ieri trei măști japoneze, antice, autentice, minunate. Îndată le-am agățat pe peretele camerei mele și nu mă mai satur privindu-le. Omul e mai artist decît natura. Adevăratele noastre fețe par veștejite și fără caracter, alături de aceste creațiuni obținute cu puțin lemn și lac.

Privindu-le, gîndeam: cum se face că omul își acoperă toate părțile corpului, pînă și mîinile (cu mănuși) și lasă goală partea cea mai importantă: fața? Dacă ne ascundem toate membrele din pudoare sau rușine, de ce n-am ascunde fața, care e, de obicei, partea cea mai puțin frumoasă și mai puțin perfectă?

Anticii și primitivii, în multe cazuri mai inteligenți decît noi, întrebuințau și întrebuințează și acum măștile în actele cele mai grave și mai frumoase ale vieții.

Cei dintîi romani, cum fac și astăzi sălbaticii, își puneau măștile în război, cînd atacau pe dușmani. Vrăjitorii și preoții aveau măști de ceremonie, pentru descîntece și rituri. Actorii greci și latini nu jucau niciodată fără mască. În Japonia se dansa totdeauna cu măști (acestea pe care le-am cumpărat sînt chiar măști pentru dansul Genjoraku și aparțin epocii Heian). În evul mediu, membrii unei asociații aveau obrazul acoperit cu o glugă, cu două găuri pentru ochi. Și-mi vine în minte Profetul Voalat din Khorasan... Consiliul celor zece din Veneția, Masca de Fier... Război, artă, religie, justiție: nu se făcea nimic important fără mască.

Astăzi, decadență: n-o întrebuințează decît bufonii de carnaval, tîlharii și automobiliștii de curse. Și carnavalul e aproape mort, iar hoții de drumul mare devin din ce în ce mai rari.

Masca, după părerea mea, ar trebui să fie o parte facultativă a costumului, ca mănușile. De ce să ne mulțumim cu o față care adeseori e o umilință pentru noi și o ofensă pentru ceilalți? Fiecare ar trebui să-și poată alege fizionomia care-i place mai mult și aceea care se potrivește cu starea sa sufletească. Fiecare din noi ar putea să-și fabrice mai multe și să poarte una sau alta după dispoziția momentană și după ocupații... Toți ar trebui să aibă, în garderoba lor, pe lîngă pălării, o mască tristă pentru vizitele de condoleanțe și pentru înmormîntări: o mască feroce, pentru discuții și dueluri: o mască patetică și languroasă pentru flirts și logodne; o mască veselă pentru comedie și petrecerile cu prieteni și așa mai departe.

Mi se pare că avantajele universale ale măștii ar fi numeroase:

1. Avantaj higienic. Protecția epidermei feței.

2. Estetic. Masca făcută după comanda noastră ar fi totdeauna mai frumoasă decît figura naturală și ne-ar scuti să vedem atîtea fizionomii idioate și deformate.

3. Moral. Necesitatea de a simula - adică de a potrivi figurile noastre cu sentimentele pe care aproape niciodată nu le simțim - ar fi destul de redusă, limitată numai la cuvinte. Am putea să vizităm pe un prieten nenorocit fără să se vadă în trăsăturile feței o durere pe care n-o simțim.

4. Avantaj educativ. Întrebuințarea prelungită a aceleiași măști — cum demonstrează Max Beerbohm în a sa Happy Hypocrite — sfîrșește prin a modela figura omului și a transforma chiar caracterul celui care o poartă. Colericul care ar purta mai mulți ani o mască blîndă, ar ajunge să piardă nu numai expresia fizionomică de mînie, ci, încet, încet, chiar dispoziția de a se înfuria. Iată o chestiune care ar trebui aprofundată, pentru aplicațiile pe care le poate avea în pedagogie, în cultivarea artificială a geniului etc. Un om care ar purta timp de zece ani pe fața sa masca lui Rafael și ar trăi în mijlocul capodoperelor, de exemplu la Roma, ar deveni cu ușurință un mare pictor. De ce nu s-ar înființa, pe baza acestor principii, un institut pentru fabricarea talentelor?

mai multă Proză satirică de Giovanni Papini, sau înapoi la Gog