P-R-S

Plamanarica, leacul cailor respiratorii

Rozmarin contra balonării

Coaja de stejar, nelipsita in ceaiul antidiareic

Plamanarica este o planta medicinala de la care folosim frunzele. Acestea contin

saponozide, mucilagii, tanin, flavonoide, substante minerale, vitamina C si provitamina A. Motivul pentru care plamanarica este folosita ca iarba de leac este acela ca preparatele din frunzele plantei au actiune emolienta, expectoranta si astringenta. Infuzia din cel mult 10 grame la 250 ml apa fiarta se administreaza calduta in 2-3 reprize pe zi (2-3 ceaiuri pe zi) ca reconstituant, diuretic si expectorant. Plamanarica se confunda uneori la recoltare cu mierea-ursului (Pulmonaria mollissima) ale carei frunze sunt de culoare verde deschis, acoperite cu peri mici si deşi pe ambele fete, si care are un continut mai redus in substante active (alantoina). Plamanarica este o planta recomandata in ulcer gastric si diaree, tuse, bronsite, laringite, reumatism. Are rolul de a imbogati continutul de magneziu si vitamina C al organismului. Pentru uz extern, se prepara o infuzie din 2 linguri de frunze uscate, la o cana cu apa. Se fac spalaturi locale sau se aplica comprese imbibate cu ceai. Este recomandata in tratarea si cicatrizarea ranilor.

Passiflora, planta anti-stres

Rozmarinul se mai numeste popular si mirtin sau pojmalin. Este o planta ce creste mai ales in gradini, dar o intalnim si in stare salbatica. Planta este originara din zona Marii Mediterane. Boli care se trateaza cu rozmarin: balonari, iritatii ale stomacului si intestinelor, afectiuni ale rinichilor, inimii si ficatului, crize de reumatism, debilitate, oboseala, eczeme, constipatie. Ceaiul se prepara dintr-o lingura de rozmarin la o cana de apa clocotita. Se lasa 2 minute, apoi se strecoara si se beau 2-3 cani zilnic. Ca adaos pentru baie, 4 maini de rozmarin se pun la 5 l de apa rece. Se lasa o ora, apoi se pune la foc si se tine pana ce da in clocot. Se strecoara si se adauga in apa pentru baie. Tinctura: 4 linguri de planta maruntita se pun intr-o sticla, se toarna alcool rafinat de 60% si se lasa 10 zile. Se strecoara si se iau 6-10 picaturi pe putin zahar inainte de fiecare masa. Este folosita in tratarea artritelor, gutei si reumatismului. Doza recomandata este de doua lingurite de tinctura diluata la o cana cu apa, inainte de principalele mese. Tinctura de rozmarin are indicatii in insomnie, ameteli, dureri de cap, migrene, nervozitate, surmenaj fizic si nervos, astenie, palpitatii, boli de inima, frigiditate, impotenta, amenoree si astm. In cosmetica, ajuta la intretinerea sanatatii parului. Ceaiul de rozmarin, aplicat pe cap dupa spalare, confera un aspect lucios parului, intarind firul de par.

Roinita, planta care oblojeste stomacul si nervii

Stejarul este un arbore inalt, viguros, supranumit Regele Padurilor. in fitoterapie, se utilizeaza de la stejar coaja neteda de pe ramurile tinere. Aceasta contine principii amare, tanin, substante pectice, oxalat de calciu, hidrasi de carbon, care confera scoartei de stejar calitati astringente, antiseptice, antidiareice, hemostatice, antiinflamatoare, dezodorizante. In uz intern, la sate, stejarul se recomanda in diaree severa sub forma de infuzie de coaja maruntita sau din pulbere de ghinda coapta. si azi, coaja face parte din compozitia ceaiurilor antidiareice. Extern, sunt bune gargara, spalaturile, cataplasmele, compresele, baile de sezut, infuzia si pulberea din coaja de stejar in caz de arsuri, degeraturi, eczeme exudative, enterite, epitaxis, fistule anale, gingivite, hemoragii diverse, hemoroizi, leucoree, melene, metroragii, seboree, transpiratia excesiva a mainilor si a picioarelor. Trebuie evitata administrarea interna pentru ca poate produce tulburari renale si necroza ficatului. Iar aplicatiile externe nu se fac pe suprafete mari. Din fructul stejarului, ghinda, prajita si macinata, se prepara o cafea care ajuta la normalizarea scaunelor in diaree. Ghinda mai e buna in normalizarea functiei sexuale, dar si in stari depresive. Pudra de scoarta de stejar opreste hemoragiile nazale. Mugurii regleaza functia intestinala si cresc tensiunea arteriala la hipotensivi. Radacinile tinere si scoarta interna de la stejar sunt cicatrizante si se utilizeaza in diverse afectiuni dermatologice. Inflorescentele, prin continutul crescut de hormoni sexuali, sunt indicate in tulburari aparute la pubertate sau la varste avansate (menopauza, andropauza).

Spanzul, leac in reumatism

Pasiflora sau floarea patimilor este o planta care are efect sedativ asupra sistemului nervos central si poate fi utila in insomnie. A fost adusa din America, unde creste in zonele tropicale. De mai bine de un ecol, a fost aclimatizata si la noi in tara, ca planta decorativa. Proprietatile terapeutice ale partilor aeriene inflorite de Passiflora au fost descoperite in secolul XVII. Astazi, s-au studiat efectele ei terapeutice in mai multe afectiuni. Se administreaza, de regula, pe termene lungi, pentru a obtine rezultate bune, durata minima a unei cure fiand de macar patru saptamani. Pulberea este recomandata in tratarea insomniei severe, a anxietatii, a atacurilor de panica si a hipertensiunii. Fata de multe medicamente psihotrope, floarea pasiunii nu are efecte de relaxare a muschilor, ceea ce o face sa fie un sedativ general bun, care poate fi luat in cursul zilei. Cura cu Passiflora previne tulburarile digestive care apar pe fondul tensiunii psihice. Este utila in tratarea nervozitatii, a tulburarilor de ritm cardiac si a puseelor de hipertensiune din perioada de debut a menopauzei. Passiflora reduce cu aproape 40% predispozitia spre infarct. Ii ajuta si pe dependentii de droguri sau alcool in clinicile de dezintoxicare. Este un bun ajuvant in epilepsie si Parkinson. Extractul de Passiflora reduce tusea nocturna, usureaza respiratia celor cu astm bronsic. Planta este aproape lipsita de reactii adverse, dar nu este recomandata celor care iau sedative de sinteza.

Cura cu papadie, buna la ficat

Roinita, denumita popular si busuiocul-stupului, fiindca este cautata de albine, este o planta cunoscuta si cultivata inca din antichitate. in scop terapeutic, se folosesc frunzele care au un miros placut de lamiita. Planta este indicata in calmarea spasmelor stomacale si intestinale, stari nervoase, stare de voma, diaree, plagi. Se administreaza sub forma de ceai, iar extern, se adauga frunze de roinita in apa de baie. Vinul de roinita se prepara dintr-un litru de vin natural alb si 20 de linguri de pulbere de planta. Se lasa la macerat vreme de trei saptamani, dupa care se strecoara. Se iau cate 3 linguri, inainte de masa. Stimuleaza digestia, combate dispepsia, previne aparitia spasmelor tubului digestiv. Calugarii benedictini considerau aceasta planta un leac eficient pentru memorie si reintinerire. Ei combinau doua galbenusuri de ou cu doua linguri de miere si cu 2-3 lingurite de tinctura de roinita, la care adaugau jumatate de lingurita de pulbere de busuioc. Preparatul se consuma pe stomacul gol, dimineata. Uleiul de roinita e bun in salate, cu efect digestiv, dar si extern, contra reumatismului, nevralgiilor, durerilor de cap. in doze mici si luata ocazional, roinita este un excelent calmant nervos, fiind recomandata contra insomniei. Pe termen lung, este remediu contra Alzheimerului si contra tulburarilor de memorie produse de problemele vasculare cerebrale. Extractele din roinita inhiba puternic actiunea in organism a hormonului tiroidian. Ceaiul de roinita e util si in diskinezii biliare si e adjuvant in litiaza biliare. Aceasta planta nu se va administra, mai ales pe termen lung si in doze mari, pacientilor care sufera de hipotiroidie.

Ridichea neagra, leac vechi pentru astm

Papadia are efecte detoxifiante cu totul exceptionale. Planta contine in frunzele si in tulpina sa substante amare, enzime si fitohormoni care fac adevarate minuni pentru ficatul obosit si incarcat de toxine. Timp de 14 zile, se vor consuma cite zece frunze proaspete de papadie, de doua-trei ori pe zi, cu 10 minute inaintea meselor principale. Trebuie sa folosim frunze proaspete, recoltate de la plante care inca nu au inflorit, deoarece numai acestea sunt bogate in colina, un principiu activ cu proprietati drenoare si tonice hepatice foarte puternice. Efectele curei cu papadie: relansarea activitatii ficatului, stimularea regenerarii celulelor hepatice si eliminarea toxinelor din acest organ extrem de important. Mai mult, frunzele proaspete de papadie stimuleaza secretia de bila si ajuta la evacuarea acesteia. Nu in ultimul rand, papadia are darul de a stimula peristaltismul intregului tub digestiv, fiind de un mare ajutor pentru persoanele cu digestia lenesa. Printre afectiunile care se agraveaza primavara si care sunt eliminate cu ajutorul tratamentului cu frunze de papadie proaspata se numara dischinezia biliara (fierea lenesa), dispepsia, hepatitele de toate felurile, icterul, constipatia atona, indigestia. Papadia este un adjuvant valoros in cazurile de microlitiaza biliara, precum si in ciroza hepatica. La persoanele cu stomacul foarte sensibil, subponderale sau debile, tratamentul cu papadie cruda se poate dovedi prea puternic, motiv pentru care trebuie urmat doar sub indrumare medicala. in afara de salata, frunzele proaspete se pot adauga si mancarurilor pe baza de peste. Floarea e buna de dulceata, dar se poate adauga la ciorbe si salate orientale sau poate fi consumata prajita, ca o adevarata delicatesa. Radacina uscata si tocata marunt se foloseste la prepararea unei bauturi care inlocuieste cafeaua sau ceaiul. Binecunoscuta papadie are mai multe denumiri populare: buha, floarea broastei, floarea malaiului, floarea turcului, galbinele grase, gusa gainii. In vechime, papadia se folosea pentru vopsit in galben. Frunza se storcea si zeama se punea la bube negre. Radacina pisata bine, prajita in smintina proaspata, se intindea pe o frunza de brusture, se punea in locurile unde se simtea durere reumatica si se tinea 24 ore. Ceaiul din radacina, ca si cel din flori uscate se lua contra durerilor de ficat, pentru circulatia singelui, contra bolilor de rinichi si contra hemoragiei. Astazi, datorita principiului amar continut de papadie, planta se intrebuinteaza ca tonic amar. Tonifica ficatul, glandele, combate litiazele, obezitatea si stimuleaza intestinele. Este indicata in toate afectiunile in care exista dereglari glandulare, creste diureza, este laxativ, un drenor hepatic excelent, amelioreaza diabetul. Previne bolile de inima, fluidizeaza mucozitatile, intareste mucoasele pulmonare, hepatice si ale calor urinare, stimuleaza pofta de mancare, remineralizeaza, ajuta la slabire, scade colesterolul. Planta intreaga intra in compoztiia ceaiurilor depurativ, dietetic si gastric, iar radacina in cea a ceaiului hepatic. Atentie! Sucul laptos al papadiei poate provoca intoxicatii in cantitate mare. Simptome: greata, diaree, modificarea ritmului inimii. Din frunze tinere se poate face o salata de primavara sau o cupa cu urzica. Radacina uscata si macinata inlocuieste cafeaua. Sucul proaspat se aplica pe afectiunile pielii in cazul petelor, verucilor, negilor.

Pufulita, planta care trateaza hepatitele

In lumea ierburilor de leac traditionale românesti, spanzul este foarte apreciat. Aceasta planta era utilizata intern pentru tratamentul bolilor de inima, al amenoreei si al herniei. Radacina de spanz plamadita in alcool era folosita in tratamentul paraliziilor. Extern, era leac in tratarea reumatismului, a sciaticii si a migrenelor. In caz de infectie, frunzele aplicate pe piele sub forma de cataplasma grabeau vandecarea si alinau durerea. Gama de boli vindecate cu aceasta planta era foarte larga, de la guturai pana la ciuma. Astazi, radacina este folosita in fabricarea medicamentelor de sinteza, ca stimulent in bolile cardiace, avand o actiune terapeutica foarte puternica (comparabila cu a digatalelor), in ischemia cardiaca si in aritmia cardiaca. Spanzul face si obiectul cercetarilor pentru gasirea unui leac pentru cancer. Efectele leacurilor pe baza de spanz se obtin cu doze mici din aceasta planta. Spanzul are o intensa actiune antireumatica si antiinflamatoare, fiand util in reumatism si nevralgie de trigemen. In medicina populara, spanzul verde ocupa primul loc in tratarea afectiunilor pielii, cum ar fi scabia si lepra. Decoctul din planta (se fierb trei frunze proaspete, pisate, la o cana cu apa, iar dupa racire se adauga spirt sau apa distilata) se aplica pe zona afectata, actionand ca un antibiotic. Tinctura se obtine dupa urmatoarea reteta: se introduce radacina de spanz rasa intr-o sticla de culoare albastra, peste care se toarna alcool de 60 de grade si se lasa la macerat 30 de zile. La o parte de planta se adauga sase parti de alcool. Folositi aceasta planta doar extern si numai sub forma gata preparata, de la magazinele naturiste. Dozarea necorespunzatoare poate duce la intoxicatii periculoase.

Scaiul-vanat, leac vechi contra tusei

Ridichile negre sunt un leac traditional pentru sinusuri infundate. Dar calitatile lor sunt mult mai multe, fiind incomparabil mai puternice decat ale ridichilor de luna. Iata o reteta eficienta in tulburari hepatice, tulburari vezicii biliare si in tuse persistenta: se spala bine cateva ridichi negre, se taie rondele subtiri, fara a le decoji. Se acopera fundul unui vas cu felii subtiri si se presara pe ele un strat de zahar. Se pun astfel mai multe straturi alternative de ridichi si zahar. Se lasa la macerat pana la formarea unui sirop gros. Se scurge siropul si se pastreaza intr-un flacon inchis ermetic, la rece. Se beau trei linguri dimineata, pe stomacul gol si doua linguri inainte de masa de seara. Cura se face timp de doua, pana la patru saptamani. Se spune ca leacul fortifica persoanele anemice. Sucul de ridiche neagra fluidizeaza secretiile bronsice si e indicat si celor cu astm. Depurativa, energizanta, ridichea neagra elibereaza ficatul si rinichii de toxine, activeaza intestinul, stomacul si vezica biliara. Consumata cruda, ridichea neagra este un adjuvant pretios pentru persoanele expuse la alergii si eczeme. Contra artrozei: se rade fin o ridiche neagra mare, se lasa la macerat intr-un litru de vin alb sec, timp de doua saptamani. Se strecoara. Se bea un pahar din acest preparat dimineata, pe stomacul gol. Calmeaza colicile biliare. La anumite persoane, ridichea neagra provoca tulburari digestive. Dozele trebuie marite progresiv. Dar, daca tulburarile reapar, trebuie oprita cura.

Scoarta de rachita, un analgezic veritabil

Scaiul-vanat (Eryngium planum) este o planta medicinala de la care se folosesc partile aeriene inflorite cu proprietati expectorante (fluidifica secretiile din caile respiratorii). De asemenea, scaiul-vanat calmeaza tusea si ajuta la eliminarea produsilor de metabolism. Preparatele medicinale din scai-vanat sunt utilizate in infectiile acute ale cailor respiratorii manifestate cu tuse spastica, suparatoare: faringite, traheite, bronsite. Infuzia se pregateste dintr-o lingura de planta uscata si maruntita la o cana cu apa. Se administreaza 2-3 cani pe zi. Decoctul se poate prepara din 2 linguri de planta uscata la o cana cu apa. Din acest decoct se pot folosi 4-5 linguri pe zi. De regula, scaiul-vanat se asociaza cu alte plante cu efect expectorant, cum ar fi patlagina, cimbrisorul. Popular, aceasta planta se mai numeste buruiana de cirtite sau buruiana zmeului. La sate, ceaiul sau decoctul tulpinilor florifere a fost un leac obisnuit pentru tusea convulsiva. Cu infuzie se spalau bubele dulci. Se mai punea scai-vanat la baile contra reumatismului, artritei si a infectiilor (dermatofitoze) de pe capul copiilor. Ceaiul se mai folosea in retentie urinara. Datorita saponozidelor, planta are si actiune diuretica.

Splinuta, planta care spala rinichii

Rachita este un arbore pitic, a carui scoarta este folosita la impletit diferite obiecte casnice, la fabricarea fluierelor, la vopsit tesaturi in culoarea galbena, dar e si leac. In medicina traditionala, decoctul din frunze de rachita se lua contra frigurilor. In compozitia cojii intra salicina, cu efect similar aspirinei. Inca din antichitate, aceasta era folosita ca tonic, febrifug si antireumatismal. Scoarta mai are si efecte sedative, fiind buna in tratamentul insomniilor si a durerilor. Se utilizeaza in calmarea durerilor, tratarea ranilor purulente, hemoragii, ulceratii. Extractul din scoarta de rachita-alba este un analgezic puternic, fara efecte secundare, reduce inflamatiile si febra. Se ia sub forma de pulbere, cu apa, de cel mult trei ori pe zi. Ceaiul dintr-o lingurita de praf de planta la 250 ml apa clocotita e bun contra diareei, iar extern, este bun antiseptic si hemostatic. Sub forma de bai sau comprese, are actiune cicatrizanta in ulcerele varicoase. Rachita rosie este si ea folosita ca leac. Coaja si frunzele sint recomandate in reumatism, nevralgii, guta, hemoragii hemoroidale, ulceratii ale pielii, starile depresive, febra, viroze, gripa. De asemenea, sunt utile si in ameliorarea unor boli de plamani. Multa vreme, rachita rosie a fost utilizata ca principal mijloc de reducere a temperaturii si a tulburarilor generate de febra, fiind socotita ca un fel de chinina. Fiind un antireumatic foarte eficient, o terapie eficienta o reprezinta baile cu decoct de coaja de rachita rosie.

Ridichile rosii, antioxidanti de sezon

Pufulita este o planta cu vechi intrebuintari terapeutice.I se mai spune rachitica, bisacan sau Ceaiul lui Ioan. La sate, oamenii o usuca si o folosesc atunci cand sufera de boli hepatice. Mai e andicata si in: adenom de prostata, cancer de prostata, hepatita virala (A, B, C), ulcer gastro-duodenal, cistita, nefrita, litiaza renala. Pufulita cu flori mici este de fapt numele mai multor specii inrudite, cu flori rosii sau alb-roz. Dar toate speciile de pufulita au compozitie asemanatoare si, in consecinta, aceleasi proprietati terapeutice. Tinctura de pufulita este recomandata pentru adenom de prostata si hepatita virala. Cu exceptia bolilor hepatice foarte grave si a celor tumorale, maligne, tinctura este forma ideala de administrare a acestei plante, avand si cele mai rapide rezultate. Se ia o lingurita de preparat in jumatate de pahar cu apa, de patru ori pe zi, pe stomacul gol. Tratamentul dureaza minimum trei luni. Hepatita virala de tip A, B, C, hepatita cronica evolutiva, ciroza se trateaza cu pufulita in combinatie cu plante amare, care-i potenteaza actiunea favorabila asupra ficatului. Planta pereche este de obicei rostopasca. Pulberea fina din planta de pufulita se foloseste mai ales in bolile de ficat in forma avansata, cand nu este permis alcoolul. Infuzia e buna in cancerul de prostata, rectal, genital, renal si ulcer gasto-duodenal. Infuzia de pufulita, preparata prin macerare, are efecte imunostimulente si antitumorale. Se beau cate trei cani pe zi, pe stomacul gol.

Patrunjelul amelioreaza alergiile

Splinuta este numita in limbaj popular si floare-boiereasca. De la splinuta, folosim in scop terapeutic florile si frunzele. Este recunoscuta ca planta de leac buna in tratarea bolilor de rinichi. Aceasta se datoreaza efectului diuretic care favorizeaza eliminarea nisipului sau pietrei de la rinichi si de la vezica urinara. splinuta are un efect calmant si imbunatateste starea emotionala. De asemenea, trateaza hemoragiile intestinale si inflamatiile intestinului subtire. in medicina populara, mai e folosita pentru tratarea si vindecarea reumatismului, artritei, dar si in curele de dezintoxicare. Se recomanda cate trei cani de ceai din frunze si flori, in fiecare zi. Prepararea ceaiului: se opareste o lingurita cu varf de planta cu un sfert de litru de apa si se lasa sa stea putin. Nu are contraindicatii. Daca la prepararea infuziei se adauga si frunze de urzica si dragaica, efectul asupra rinichilor e mai puternic, fiind utila chiar si in scleroza renala si la racordarea la rinichiul artificial. in uz intern, splinuta mai e recomandata in afectiuni biliare, bronsite, calculoza biliara, diaree chiar cu sange, enterite, inflamatii intestinale, litiaze renale si biliare, metroragii, rani, retentie hidrica, reumatism- sub forma de infuzie, decoct, praf de planta tinut sub limba, tinctura. in uz extern trateaza cu succes boli ca: abces, afte, nevralgii dentare, urticarie, laringita si faringita-sub forma de comprese, gargara cu infuzie.

Sulfina, planta care ne calmeaza

Ridichea de primavara contine carbohidrati, vitamina C (peste 25%), acid folic, vitamina B6, potasiu, magneziu, zinc si fosfor. De accea, este un remediu excelent impotriva asteniei de primavara. 100 de grame de ridichi contin doar 70 de calorii. Ca leac, ridichile rosii sint utile in bolile de plamini. Au actiune antiinfectioasa si favorizeaza degajarea cailor respiratorii, prin expectoratie. Eficienta tratamentului creste, daca se adauga si frunzele de ridichi, care au efect vitaminizant si detoxifiant. In cazul pietrelor la rinichi, ridichile impiedica cresterea lor si pot chiar sa le marunteasca, daca se beau, de trei ori pe zi, sase linguri cu suc de ridichi rosii. Este un leac eficient si usor de tolerat de tubul digestiv. Ridichile sint antiseptice si stimuleaza vezica biliara. Ridichile calmeaza starile de excitatie cerebrala. Doua-trei ridichi crude mancate pe stomacul gol ajuta digestia imediat. Primavara, toti cei care au afectiuni ale ficatului si ale vezicii biliare ar trebui sa faca o cura de ridichi rosii, consumate pe stomacul gol. Terapia cu ridichi rosii consta in consumarea acestora in stare cruda sau sub forma de suc proaspat. Cunoscute pentru virtutile lor terapeutice, ridichile de luna erau cuprinse in alimentatia zilnica a sclavilor care lucrau la constructia piramidelor, in Egiptul antic, pentru a-i mentine sanatosi si buni de munca. In medicina noastra populara, ridichea este recomandata contra tusei, afectiunilor digestive, urticariei.

Sulfina creste prin locuri uscate, aride, pietroase, de la campie pana la altitudinea de 1.500 metri. Organele utilizate in terapeutica sunt florile si varfurile de tulpini inflorite, lungi de circa 30 cm. In uz intern, sulfina are efecte antiseptice, expectorante, diuretice, antispastice, antitusive, calmante ale nervilor simpatici, antinevralgice, somnifere, colagoge, stimulatoare ale functiei hepatice. Asupra aparatului cardiovascular are actiuni hipotensive, fluidizante a sangelui, anticoagulante si vasodilatatoare periferic. Este utila in boli ale aparatului respirator, afectiuni renale si genitale, ale aparatului digestiv, insomnii, nervozitate, melancolie, combate durerile reumatismale, artrozele si guta. Pentru tratarea afectiunilor interne, sulfina se prepara sub forma de infuzie din 1-2 lingurite flori uscate si maruntite de planta la 200 ml apa clocotita. Se beau 1-3 cani pe zi. Tinctura se obtine dintr-o parte flori uscate si 3 parti alcool 700. Se lasa la macerat 8 zile, se strecoara si se iau cate 30-40 picaturi, diluate in putina apa sau ceai, de 3 ori pe zi, de preferat cu 15 minute inainte de mese. Pulberea se recomanda in insomnii, palpitatii si menopauza. Se ia o lingurita de flori uscate si macinate pe stomacul gol, seara. Eficienta preparatelor din sulfina este dovedita si in cazul bolilor de ochi (conjunctivita, blefarita, umflarea pleoapelor, decongestionarea mucoaselor oculare), al afectiunilor bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringate) si in boli de piele (rani purulente, furuncule, erizipel, umflaturi). Se pot face bai cu sulfina. Se infuzeaza 100 g planta uscata in doi litri apa clocotita si se toarna in cada de baie cu apa la 37 grade C. Sulfina este si aliment, aromatizand supele si salatele (frunze si lastari tineri), brinzeturile, tigarile antiastmatice si bauturile alcoolice (vinuri, lichioruri) sau nealcoolice. Din sulfina se fac parfumuri, cosmetice, ia asezata in dulap andeparteaza moliile si parfumeaza hainele. Ca planta melifera de mare, asigura o productie de 130-300 kg miere la hectar.

Florile de salcam, medicament parfumat

Patrunjelul face parte din alimentatia omului de mai bine de 2.500 de ani. E folosit in bucatarie, mai ales pentru frunzele lui aromate. Putini stiu insa ca patrunjelul, verde sau radacina, vindeca numeroase afectiuni. Aceasta leguma este o adevarata farmacie de polivitamine si substante nutritive: provitamina A, vitaminele B, C, K si E, calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, cupru, sulf, iod, clorofila precum si histidina, un aminoacid care impiedica dezvoltarea tumorilor. S-a constatat ca patrunjelul contine de patru ori mai multa vitamina C decit portocala si mai mult fier decit renumitul spanac. Consumat zilnic, patrunjelul verde prelungeste tineretea, stimuleaza fertilitatea, are efect antianemic, antireumatic si anticancerigen, fiind recomandat de specialisti si in tratarea tuturor bolilor de nervi. O cura cu salata de patrunjel verde, timp de 10-14 zile, fortifica sistemul imunitar. Radacina de patrunjel regleaza digestia pentru ca stimuleaza producerea de sucuri gastrice, are efecte carminative si previne acumularea gazelor in intestin. De asemenea, contine o substanta care are capacitatea de a reduce intensitatea reactiilor alergice si are efect antihistaminic la fel de puternic ca al unor medicamente de sinteza. Persoanele predispuse la alergii, mai ales, la schimbarea de anotimp, dar si cele anemice, pot face cure cu suc de radacina de patrunjel combinat cu suc de morcov. Deoarece este un bun vasodilatator, sucul de radacina de patrunjel este indicat in hipertensiune, cardiopatie ischemica. Scade colesterolul, iar o jumatate de pahar de suc pe zi vindeca tusea.

Salcamul este un arbore nepretuit in medicina traditionala. Lemnul este tare, rezistent, fiind folosit la confectionarea diferitelor obiecte casnice. Florile, bogate in nectar, erau folosite si la vopsitul bumbacului si a matasii in galben. Florile uscate si sfaramate se puneau pe ranile provocate de arsuri. Ceaiul din flori se lua contra tusei, naduselii si a durerilor de piept. Pentru raceala, se lua si in amestec cu soc, musetel sau alte plante. Se mai folosea la dureri de burta, in ulcer stomacal si duodenal, in tuberculoza pulmonara si contra durerilor de cap, in bolile neuropsihice si contra insomniilor. Femeile fierbeau florile in apa sau vin contra leucoreei. Florile de salcam se utilizeaza ca aromatizant si in industria parfumurilor, in medicina, e calmant nervos al tusei, al migrenelor sau chiar afrodisiac. Scoarta, utila in hiperaciditate, este antispastic, fiind recomandata in ulcer gastric si duodenal sau ca purgativ, antireumatic. Scoarta trebuie folosita cu prudenta, in cantitate mare fiind toxica. Infuzia se prepara dintr-o lingurita de flori maruntite la 250 ml apa clocotita. Se acopera pentru 10 minute, dupa care se strecoara. Se va consuma in trei reprize, dupa mesele principale, in special in gastrite, migrene, ulcer gastric, migrene, nevralgii. Tinctura din 50 g scoarta maruntita la 250 ml alcool alimentar de 70 grade se tine 15 zile, dupa care se filtreaza. Se pot lua 2-3g pe zi, diluata cu putina apa. Pulberea de flori se poate aplica direct pe rani. sunt binecunoscute efectele antitusive, antispasmodice ale tractului respirator, emoliente ale secretiilor bronsice, antiseptice, antinevralgice, calmante, usor sedative. Pentru afectiuni ale sistemului nervos: inhalarea parfumului florilor de salcam, cu efecte linistitoare asupra psihicului, dar si scurte plimbari prin preajma salcamilor infloriti.

Strugurii-ursului, leac in infectiile urinare

Planta este un arbust mic care creste spontan in zona alpina. Florile au culoare rosie sau alba. La noi in tara este o planta ocrotita prin lege. Denumiri populare: porumbeaua ursului, merisorul cainelui. in scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele care se recolteaza in lunile mai sau iunie. Strugurii-ursului au calitati diuretice, astringente, antiseptice, tonice, emoliente, dezinfectante. Planta contine glucide, lipide, proteine, acizi organici, tanin, rezine, glicozizi fenolici si flavonici, minerale, flavonoide, acid ascorbic, riboflavina, tiamina, saponine. in uz intern, aceasta planta este recomandata sub forma de infuzie si decoct in inflamatii ale cailor urinare, pietre si nisip la rinichi, incontinenta urinara, diaree, litiaza urinara, dizenterie, enterocolita, hematurie, metrorargie, hemoragii uterine. Extern, strugurii-ursului trateaza leucorea, ulceratiile vaginale, sub forma de bai sau spalaturi locale. Nu se recomanda consumul plantei sub nicio forma copiilor mai mici de 12 ani, femeilor insarcinate sau celor care alapteaza. Strugurii-ursului se combina excelent cu pirul tarator si coada soricelului, pentru infectiile tractului urinar. Infuzia se prepara dintr-o cana de apa fierbinte turnata peste 1-2 lingurite de frunze uscate. Se lasa 10-15 min. Se bea de trei ori pe zi. Decoctul din frunze uscate de strugurii-ursului se obtine dintr-o lingura de planta la o cana de apa, fierte 15 minute, apoi se strecoara si se foloseste in uz extern sub forma de comprese pentru tratarea herpesului. Tinctura se prepara din 20 grame de planta la 100ml alcool de 70 de grade, lasate la macerat doua saptamani, se strecoara si se administreaza cate 25-30 de picaturi de 3 ori pe zi.

Sovarful, planta care face pofta de mancare

Sovarful creste prin locuri uscate, pietroase, in regiunea dealurilor si este o planta de leac extrem de pretioasa. I se mai spune busuioc de padure, busuiocul feciorilor sau poala Sfintei Marii. Se foloseste in scop terapeutic intreaga planta inflorita. Calmeaza spasmele cailor respiratorii, tusea convulsiva, astmul, bronsita, bolile de stomac. Extern, e folosita ca antiseptic in boli de piele, sub forma de bai sau prisnite. Ceaiul fluidifica secretiile bronsice si ajuta la expectoratie. Datorita unui principiu amar pe care-l contine cat si uleiului eteric, sovarful este recomandat in boli de stomac, pentru a mari pofta de mancare. Infuzia de sovarf se prepara din 15 g planta la 200 ml apa clocotita. in boli de stomac se iau trei-patru linguri pe zi inainte de masa. Un varf de cutit de praf se va tine sub limba timp de 10 minute, dupa care se inghite cu putina apa, in special la afectiunile aparatului digestiv. in traditia populara, se intrebuinta la vopsit in rosu, galben auriu sau negru, in combinatie cu alte plante. Frunzele crude se puneau pe tot felul de bube, iar cele uscate, dupa ce se sfaramau marunt, se cerneau, se amestecau cu unt sau untura si se foloseau ca unguent pentru diferite eczeme. Pentru miros greu al gurii, oamenii se spalau cu ceai din flori de sovarf. Acelasi ceai se tinea in gura la durere de masea. Contra durerii de cap, taranii se spalau pe cap cu decoct de sovarf. Tot cu decoct se mai faceau si bai contra reumatismului. Preparatele farmaceutice actuale pe baza de sovarf sunt intrebuintate in tratamentul unor afectiuni dermatologice, respiratorii, stomacale, anorexie, arsuri, astenie, colite de fermentatie, crize dureroase reumatice, eczeme, faringite, halena, insomnie, otita.

Sparanghelul, leguma ideala pentru oase

Sparanghelul n-ar trebui sa lipseasca din alimentatia noastra, ofera numeroase beneficii sanatatii. Este excelent ca leguma detoxifianta, afrodisiac si are functii antiimbatranire. Ca detoxifiant, sparanghelul ofera o cantitate insemnata de potasiu si de fibre, care curata sistemul digestiv. Nu contine sodiu si nu baloneaza, nu are grasimi sau colesterol. in schimb, e bogat in antioxidanti puternici, motiv pentru care mentine tineretea celulelor. Datorita acidului folic, ofera protectie imbatabila impotriva cancerului. Tot acidul folic este responsabil si pentru reducerea inflamatiilor. Previne osteoporoza si osteoartrita, deoarece sparanghelul contine vitamina K, cea care ajuta la formarea oaselor si repararea acestora. De asemenea, aceasta vitamina contribuie la sinteza osteocalcinei, proteina din tesuturile oaselor pe care se cristalizeaza calciul. Sparanghelul reprezinta sursa numarul 1 de vitamina K. Aceasta leguma reduce riscul aparitiei bolilor de inima, previne si trateaza infectiile tractului urinar si pietrele la rinichi. Pentru beneficii maxime, se recomanda ca sparanghelul sa fie consumat crud.