Column I.

Original text.

Mă consider eu însumi (chiar dacă nu mă mai consideră nimeni altcineva) un disident român la tot ce înseamnă, în general "ne-democrație", la tot ceea ce înseamnă "ne-democrație" în țara mea gazdă, Spania, și în special, la tot ceea ce înseamnă "ne-democrație", în țara mea de obârșie, România.

Pentru că... cei care se aseamănă, se adună, aceasta este explicația faptului că printre cei asemănători mie, din lumea largă, se află și cunoscuți disidenți cubanezi la ne-democrația din Cuba.

Prima persoană cubaneză disidentă la regimul castrist, pe care... prin intermediul internetului, am ajuns să o cunosc, se numește Laritza Diversent. Asta se întâmpla prin luna decembrie 2019.

Apoi, nu mai știu exact nici ordinea și nici toate persoanele disidente, dar așa... din memorie, am cunoscut disidenți precum Eliecer Avila, Karlitomadrid, Alex Otaola, Rosa Maria Paya, și mai mulți alții.

În seara asta (23.04.2023) valurile Internetului mi-au apropiat ochilor o postare de-a Rosei Maria Paya, în care făcea cunoscută participarea sa în cadrul unei emisiuni radio conduse de reputatul jurnalist Carlos Herrera.

Acest fapt mi-a adus aminte de faptul că în luna februarie, cenzura  de pe "Wikipedia în limba română" mi-a eliminat în masă 21 de articole, printre care și unele referitoare la disidența cubaneză.

Mai multe amănunte, în conținutul care urmează în această pagină.

Column II.

Google translation.

Me considero (aunque nadie más me considere) un disidente rumano a todo lo que significa "no democracia" en general, a todo lo que significa "no democracia" en mi país de acogida, España, y en especial, a todo lo que significa "no democracia", en mi país de origen, Rumanía.

Porque... se juntan los que se parecen, esa es la explicación de que entre los que se parecen a mí, en el resto del mundo, también hay conocidos cubanos disidentes a la no democracia en Cuba.

La primera disidente cubana al régimen castrista, a quien... por Internet llegué a conocer, se llama Laritza Diversent. 

Esto estaba sucediendo alrededor de diciembre de 2019.

Entonces, no sé exactamente la orden ni todos los disidentes, pero entonces... de memoria conocía a disidentes como Eliécer Ávila, Karlitomadrid, Alex Otaola, Rosa María Paya, y muchos otros.

Esta noche (23.04.2023) las olas de Internet trajeron a mis ojos un post de Rosa María Paya, en el que anunciaba su participación en un programa conducido por el reconocido periodista radial Carlos Herrera.

Este hecho me recordó que en febrero, la censura de "Wikipedia en rumano" eliminó masivamente 21 de mis artículos, incluidos algunos relacionados con la disidencia cubana.

Más detalles en el siguiente contenido de esta página.

Column III.

Admin translation.

Me considero (aunque nadie más me considere) un disidente rumano a todo lo que significa "no democracia" en general, a todo lo que significa "no democracia" en mi país de acogida, España, y en especial, a todo lo que significa "no democracia", en mi país de origen, Rumanía.

Porque... los que se parecen se juntan, esa es la explicación de que entre los que se parecen a mí, en el resto del mundo, también hay conocidos cubanos disidentes a la no democracia que existe en Cuba.

El primer disidente cubano frente al régimen castrista, a quien... por Internet llegué a conocer, se llama Laritza Diversent. Esto estaba sucediendo en el mes de diciembre de 2019.

Desde entonces, no sé exactamente ni la orden ni todos los disidentes, pero... digo de memoria, tome conocimiento de existencia a disidentes como Eliécer Ávila, Karlitomadrid, Alex Otaola, Rosa María Paya, y otros mas.

Esta noche (23.04.2023) las olas de Internet trajeron bajo mis ojos un post de Rosa María Paya, en el que presentaba su participación en un programa radio conducido por el reconocido periodista Carlos Herrera.

Este hecho me recordó que en febrero, la censura de "Wikipedia en rumano" me ha eliminado masivamente 21 de mis artículos publicados, incluidos algunos relacionados con la disidencia cubana.

Más detalles en el contenido a continuación en esta página.

Column A.

Original text.

Column B.

Google translation.

Column C.

Admin translation.

Varios de sus dirigentes y miembros han sido encarcelados en Cuba, acusados del delito de peligrosidad social, y han manifestado haber sido hostigados. Según este colectivo y diversas asociaciones, muchos de ellos fueron procesados por el hecho de ejercer su derecho a la libertad de expresión. Otros han optado por la opción de partir al exilio.[1] 

Câțiva dintre liderii și membrii săi au fost închiși în Cuba, acuzați de infracțiunea de pericol social și au declarat că au fost hărțuiți. Potrivit acestui grup și a diverselor asociații, mulți dintre aceștia au fost urmăriți penal pentru exercitarea dreptului la libertatea de exprimare. Alții au optat pentru varianta plecării în exil.

Diverși lideri și membrii ai opoziției cubaneze au fost încarcerați, în Cuba, acuzați de infracțiunea de periculozitate socială și au declarat că au fost hărțuiți. Potrivit acestui colectiv și diverselor asociații, mulți dintre aceștia au fost urmăriți penal pentru exercitarea dreptului la libertatea de exprimare. Alții au optat pentru varianta plecării în exil.[1] 

Los gobiernos de Fidel, Raúl Castro y Miguel Diaz-Canel acusaron a los que están en el exilio de estar implicados en actos terroristas, y a los que se encuentran en el territorio nacional de ser “mercenarios del imperialismo estadounidense”.[1][2] El 20 de diciembre de 2010. BBC News Mundo en un artículo de Fernando Rasvberg, su corresponsal en la Habana, hace referencia a un cable revelado por WikiLeaks donde Jonathan Ferrar en esa fecha Jefe de la Oficina de Intereses de Estados Unidos en la Habana califica a los disidentes cubanos “personalistas, sin arraigo social y excesivamente preocupados por el dinero”. [3] 

Guvernele lui Fidel, Raúl Castro și Miguel Diaz-Canel i-au acuzat pe cei din exil că sunt implicați în acte teroriste, iar pe cei de pe teritoriul național că sunt „mercenari ai imperialismului american”. Pe 20 decembrie 2010. BBC News Mundo într-un articol al lui Fernando Rasvberg, corespondentul său la Havana, face referire la un cablu dezvăluit de WikiLeaks în care Jonathan Ferrar, la acea dată, șeful Biroului de Interese al Statelor Unite din Havana îi descrie dizidenților cubanezi „personaliști”. , fără rădăcini sociale și excesiv de preocupat de bani”.

Guvernele lui Fidel, Raúl Castro și Miguel Diaz-Canel i-au acuzat pe cei aflați in exil că sunt implicați în acte teroriste, iar pe cei aflați pe teritoriul național că sunt „mercenari ai imperialismului american”.[1][2] Pe 20 decembrie 2010. BBC News Mundo, într-un articol al lui Fernando Rasvberg, corespondentul său la Havana, face referire la un fir dezvăluit de WikiLeaks în care Jonathan Ferrar, la acea dată, șeful Biroului de Interese al Statelor Unite din Havana îi descrie pe disidenții cubanezi drept „personaliști, fără rădăcini sociale și excesiv preocupați de bani”.[3] 

1 Antecedentes

2 Rebelión del Escambray

3 Autoridad gubernamental

4 Disidentes notables

4.1 Juanita Castro y su colaboración con la CIA

4.2 Huber Matos

5 Operación Peter Pan

6 Éxodos masivos

7 Remolcador 13 de marzo

8 Hermanos al Rescate

9 Secuestros en abril de 2003 y tres fusilados

10 Disidencia en la Cuba del siglo XXI

10.1 Proyecto Varela

10.2 Primavera Negra

10.3 Las Damas de Blanco

10.4 Yo No Coopero Con La Dictadura

10.5 Vladimiro Roca Antúnez

10.6 Óscar Elías Biscet González

10.7 Orlando Zapata Tamayo

10.8 Guillermo Fariñas Hernández

10.9 Yoani Sánchez

10.10 Darsi Ferrer Ramírez

10.11 Movimiento San Isidro

11 Grupos resaltantes

12 Véase también

13 Referencias

1. Fundal

2 Rebeliunea Escambray

3 Autoritatea guvernamentală

4 Disidenti de seamă

4.1 Juanita Castro și colaborarea ei cu CIA

4.2 Huber Matos

5 Operațiunea Peter Pan

6 exoduri în masă

7 Remorcher 13 martie

8 Frați la Salvare

9 răpiri în aprilie 2003 și trei împușcături

10 Disidența în Cuba a secolului XXI

10.1 Proiect Varela

10.2 Primăvara Neagră

10.3 Doamnele în alb

10.4 Nu cooperez cu dictatura

10.5 Vladimiro Roca Antunez

10.6 Oscar Elias Biscet González

10.7 Orlando Zapata Tamayo

10.8 Guillermo Farinas Hernandez

10.9 Yoani Sanchez

10.10 Darsi Ferrer Ramirez

10.11 Mișcarea San Isidro

11 grupuri remarcabile

12 Vezi de asemenea

13 Referințe

1. Antecendente

2 Rebeliunea Escambray

3 Autoritatea guvernamentală

4 Disidenti de seamă

4.1 Juanita Castro și colaborarea ei cu CIA

4.2 Huber Matos

5 Operațiunea Peter Pan

6 Exoduri în masă

7 Remorcherul 13 martie

8 Frați la Salvare

9 Sechestrari în aprilie 2003 și trei executati prin împușcare

10 Disidența din Cuba in secolul XXI

10.1 Proiectul Varela

10.2 Primăvara Neagră

10.3 Doamnele în alb

10.4 Eu nu cooperez cu dictatura

10.5 Vladimiro Roca Antunez

10.6 Oscar Elias Biscet González

10.7 Orlando Zapata Tamayo

10.8 Guillermo Farinas Hernandez

10.9 Yoani Sanchez

10.10 Darsi Ferrer Ramirez

10.11 Mișcarea San Isidro

11 Grupuri iesite in evidenta

12 Vezi de asemenea

13 Referințe

Antecedentes

Fidel Castro llegó al poder con la Revolución cubana de 1959. A fines de 1960, según Paul H. Lewis en Authoritarian Regimes in Latin America, todos los periódicos de oposición habían sido cerrados y todas las estaciones de radio y televisión estaban bajo control estatal. Lewis afirma que los maestros y profesores moderados fueron purgados, alrededor de 20.000 disidentes fueron detenidos y torturados en las cárceles.[1] 

fundal

Fidel Castro a ajuns la putere odată cu Revoluția cubaneză din 1959. Până la sfârșitul anilor 1960, conform lui Paul H. Lewis în Regimuri autoritare în America Latină, toate ziarele de opoziție fuseseră închise și toate posturile de radio și televiziune erau sub controlul statului. Lewis susține că profesorii și profesorii moderați au fost epurați, aproximativ 20.000 de dizidenți adunați și torturați în închisori.

Antecedente

Fidel Castro a ajuns la putere prin intermediul Revoluției cubaneze din 1959. Până la sfârșitul anului 1960, conform lui Paul H. Lewis în Authoritarian Regimes in Latin America, toate ziarele de opoziție fuseseră închise, iar toate posturile de radio și televiziune erau trecute sub controlul statului. Lewis susține că învățătorii și profesorii moderați au fost epurați, aproximativ 20.000 de dizidenți au fost deținuți și torturați în închisori.[1] 

Los homosexuales , así como otros grupos "desviados" a los que se les prohibió el servicio militar obligatorio, fueron obligados a realizar su servicio militar obligatorio en campamentos llamados " Unidad Militar de Ayuda a la Producción " en la década de 1960, y fueron sometidos a "reeducación" política. Algunos de los comandantes militares de Castro brutalizaron a los presos.[1] En casi todas las áreas de gobierno, la lealtad al régimen se convirtió en el criterio principal para todos los nombramientos.[2] 

Homosexualii, precum și alte grupuri „deviate” cărora li sa interzis conscripția, au fost forțați să-și facă serviciul militar obligatoriu în lagărele numite „Unidad Militar de Ayuda a la Producción” în anii 1960 și au fost supuși „reeducarii” politice. ". Unii dintre comandanții militari ai lui Castro i-au brutalizat pe prizonieri. În aproape toate domeniile guvernamentale, loialitatea față de regim a devenit principalul criteriu pentru toate numirile.

Homosexualii, precum și alte grupuri „deviate” cărora li sa interzis accesul la satisfacerea serviciului militar obligatoriu, au fost forțați să-și satisfacă serviciul militar în lagărele de muncă denumite „Unitate Militară de Ajutorare a Producției” în decada 1960, și au fost supuși „reeducării” politice. Unii dintre comandanții militari ai lui Castro i-au brutalizat pe prizonieri.[1] În aproape toate domeniile guvernamentale, loialitatea față de regim a devenit principalul criteriu pentru toate numirile.[2] 

Rebelión del Escambray

Rebeliunea Escambray

Rebeliunea Escambray

La Rebelión del Escambray duró seis años, entre 1959 y 1965, principalmente en las montañas del Escambray de Cuba, pero también en todas las provincias de Cuba, por grupos insurgentes que se oponen al gobierno cubano encabezado por el totalitario Fidel Castro. 

Los grupos insurgentes rebeldes eran una mezcla de ex soldados de Fulgencio Batista, agricultores locales y ex guerrilleros aliados que habían luchado junto a Castro contra Batista durante la Revolución cubana, como Eloy Gutiérrez Menoyo y William Alexander Morgan. El resultado final fue la eliminación de todos los insurgentes por parte de las fuerzas gubernamentales cubanas en 1965. 

Rebeliunea Escambray a durat șase ani, între 1959 și 1965, în principal în munții Escambray din Cuba, dar și în toate provinciile cubaneze, de către grupurile insurgente care se opuneau guvernului cubanez condus de totalitarul Fidel Castro.

Grupurile rebele de insurgenți erau un amestec de foști soldați ai lui Fulgencio Batista, fermieri locali și foști gherilele aliate care luptaseră alături de Castro împotriva lui Batista în timpul Revoluției cubaneze, cum ar fi Eloy Gutiérrez Menoyo și William Alexander Morgan. Rezultatul final a fost eliminarea tuturor insurgenților de către forțele guvernamentale cubaneze în 1965.

Rebeliunea din Escambray a durat șase ani, între 1959 și 1965, în principal în munții Escambray din Cuba, dar și în toate provinciile din Cuba, de către grupurile insurgente care se opuneau guvernului cubanez condus de totalitaristul Fidel Castro. 

Grupurile de insurgenți rebeli erau un amestec de foști soldați ai lui Fulgencio Batista, agricultori locali și foști luptători aliați care luptaseră alături de Castro împotriva lui Batista în timpul Revoluției cubaneze, cum ar fi Eloy Gutiérrez Menoyo și William Alexander Morgan. Rezultatul final a fost eliminarea tuturor insurgenților de către forțele guvernamentale cubaneze în 1965. 

Autoridad gubernamental

• Los medios de comunicación son operados bajo el Departamento de Orientación Revolucionaria del Partido Comunista de Cuba, que "desarrolla y coordina las estrategias de propaganda".[1]

• Un informe de Human Rights Watch de 1999 sobre Cuba señala que la isla tiene penas para quien "amenace, calumnia o calumnia, difama, afrenta (injuria) o de cualquier otra forma insulta (ultraje) u ofende, de palabra o por escrito, a los dignidad o decoro de una autoridad, funcionario público, o de sus agentes o auxiliares”. Hay penas aún más duras para quienes menosprecien al Presidente del Consejo de Estado, al Presidente de la Asamblea Nacional del Poder Popular, a los miembros del Consejo de Estado o del Consejo de Ministros, o a los Diputados de la Asamblea Nacional. Asamblea del Poder Popular.

autoritatea guvernamentală

• Mass-media sunt operate în cadrul Departamentului de Orientare Revoluționară al Partidului Comunist din Cuba, care „elaborează și coordonează strategii de propagandă”.

• Un raport al Human Rights Watch din 1999 despre Cuba afirmă că insula are pedepse pentru oricine „amenință, calomniază, defăimează, insultă (insultă) sau în orice alt mod insultă (insultă) sau jignește, verbal sau în scris, demnitatea sau decorul unei autorități, al unui funcționar public sau al agenților sau auxiliarilor acestora.” Există pedepse și mai dure pentru cei care nu-l respectă pe Președintele Consiliului de Stat, Președintele Adunării Naționale a Puterii Populare, membrii Consiliului de Stat sau Consiliul de Miniștri, sau Deputații Adunării Naționale, Adunarea Puterii Populare.

• Mijloacele de comunicare sunt operate în cadrul Departamentului de Orientare Revoluționară al Partidului Comunist din Cuba, care „elaborează și coordonează strategiile de propagandă”[1]

• Un raport din 1999 al Human Rights Watch despre Cuba afirmă că insula are instaurate pedepse pentru oricine „amenință, calomniază, defăimează, insultă sau în orice alt mod ultragiază sau jignește, verbal sau în scris, demnitatea sau decorul unei autorități, al unui funcționar public sau al agenților sau auxiliarilor săi”. Există pedepse și mai aspre pentru cei care nu respectă Președintele Consiliului de Stat, președintele Adunării Naționale a Puterii Populare, membrii Consiliului de Stat sau ai Consiliului de Miniștri sau deputații Adunării Naționale, Adunarea Puterii Populare.

• Se impone una pena de 3 meses a un año a quien "difame, denigre o menosprecie públicamente las instituciones de la República, las organizaciones políticas, de masas o sociales del país, o los héroes o mártires de la patria".

• A los cubanos no se les permite producir, distribuir o almacenar publicaciones sin avisar a las autoridades.[2]

• La peligrosidad social, definida como violaciones de la moral socialista , puede justificar "medidas predelictivas" y "medidas terapéuticas".[3]

• En cuanto a las instituciones, el informe de Human Rights Watch señala que el Ministerio del Interior tiene la responsabilidad principal de monitorear a la población cubana en busca de signos de disidencia.

• O pedeapsă de la 3 luni la un an se aplică oricui „defăimează, denigrează sau denigrează public instituțiile Republicii, organizațiile politice, de masă sau sociale ale țării, ori eroii sau martirii patriei”.

• Cubanezilor nu le este permis să producă, să distribuie sau să stocheze publicații fără a anunța autoritățile.

• Periculozitatea socială, definită ca încălcări ale moralității socialiste, poate justifica „măsuri pre-criminale” și „măsuri terapeutice”.

• În ceea ce privește instituțiile, raportul Human Rights Watch notează că Ministerul de Interne are responsabilitatea principală pentru monitorizarea populației cubaneze pentru semne de disidență.

• Se aplică o pedeapsă de la 3 luni la un an oricui „defăimează, denigrează sau disprețuiește public instituțiile Republicii, organizațiile politice, de masă sau sociale ale țării, ori eroii sau martirii patriei”.

• Cubanezilor nu le este permis să producă, să distribuie sau să stocheze publicații fără a anunța autoritățile.[2]

• Periculozitatea socială, definită ca încălcări ale moralității socialiste, poate justifica „măsuri pre-delictive” și „măsuri terapeutice”.[3]

• În ceea ce privește instituțiile, raportul Human Rights Watch notează că Ministerul de Interne are responsabilitatea principală pentru monitorizarea populației cubaneze în căutarea semnalelor de disidență .

• En 1991 surgieron dos nuevos mecanismos de vigilancia y control interno. Los líderes del Partido Comunista organizaron los Sistemas Singulares de Vigilancia y Protección (Sistema Único de Vigilancia y Protección, SUVP). Las Brigadas de Acción Rápida (Brigadas de Acción Rápida, también conocidas como Brigadas de Respuesta Rápida, o Brigadas de Respuesta Rápida) observan y controlan a los disidentes.  El régimen también “mantiene expedientes académicos y laborales (expedientes escolares y laborales) de cada ciudadano, en los cuales los funcionarios registran acciones o declaraciones que pueden incidir en la lealtad de la persona al régimen. Antes de avanzar a una nueva escuela o cargo, el primero se debe considerar aceptable el registro del individuo".[4]

• În 1991 au apărut două noi mecanisme de supraveghere și control intern. Liderii Partidului Comunist au organizat Sistemele Unice de Supraveghere și Protecție (Sistema Único de Vigilancia y Protección, SUVP). Brigăzile de acțiune rapidă (Rapid Action Brigades, cunoscute și sub denumirea de Brigăzi de Răspuns Rapid sau Brigăzile de Răspuns Rapid) observă și controlează dizidenții. De asemenea, regimul „ține evidența școlară și de muncă (fișele școlare și de muncă) ale fiecărui cetățean, în care funcționarii consemnează acțiuni sau declarații care pot afecta loialitatea persoanei față de regim. Înainte de a avansa într-o nouă școală sau poziție, dosarul persoanei trebuie mai întâi să fie considerat acceptabil.”

• În 1991 au apărut două noi mecanisme de supraveghere și control intern. Liderii Partidului Comunist din Cuba au organizat Sistemele Singulare de Supraveghere și Protecție (Sistema Único de Vigilancia y Protección, SUVP). Brigăzile de acțiune rapidă (Rapid Action Brigades, cunoscute și sub denumirea de Brigăzi de Răspuns Rapid) observă și controlează disidenții. De asemenea, regimul „ține evidența școlară și de muncă (fișele școlare și de muncă) ale fiecărui cetățean, în care funcționarii consemnează acțiuni sau declarații care pot afecta loialitatea persoanei față de regim. Înainte de a avansa la o nouă școală sau poziție, trebuie mai întâi considerat ca acceptabil dosarul respectivului individ”[4]

Antes y después del triunfo de la Revolución cubana, Juanita Castro apoyó incondicionalmente a sus hermanos Fidel y Raúl. Durante los primeros meses del gobierno provisional, Juanita participó en la edificación de escuelas, clínicas y hospitales en toda la isla. 

Posteriormente entra en conflicto con sus hermanos, especialmente con Fidel, al declararse marxistas-leninistas,[1] por detenciones arbitrarias del G-2 y juicios sumarios, entre otras cosas, por lo que el 19 de junio de 1964 Juanita parte al exilio en un vuelo de Cubana de Aviación con destino a la Ciudad de México. 

Antes y después del triunfo de la Revolución cubana, Juanita Castro apoyó incondicionalmente a sus hermanos Fidel y Raúl. Durante los primeros meses del gobierno provisional, Juanita participó en la edificación de escuelas, clínicas y hospitales en toda la isla. 

Posteriormente entra en conflicto con sus hermanos, especialmente con Fidel, al declararse marxistas-leninistas,[1] por detenciones arbitrarias del G-2 y juicios sumarios, entre otras cosas, por lo que el 19 de junio de 1964 Juanita parte al exilio en un vuelo de Cubana de Aviación con destino a la Ciudad de México. 

Înainte și după triumful Revoluției cubaneze, Juanita Castro și-a susținut necondiționat frații Fidel și Raúl. În primele luni ale guvernului provizoriu, Juanita a participat la construcția de școli, clinici și spitale pe toată insula. 

Mai târziu, a intrat în conflict cu frații săi, în special cu Fidel, când s-a declarat marxist-leninist,[1] din cauza arestărilor arbitrare de către G-2 și a proceselor sumare, printre altele, motiv pentru care, la 19 iunie 1964, Juanita a plecat în exil într-un zbor Cubana de Aviación cu destinația Mexico City . 

Juanita nunca más volvería a Cuba ni a reunirse con Raúl o Fidel. Diez días después, el 29 de junio de 1964, Juanita sacude al mundo, denunciando el régimen político de sus hermanos y rompió con todo durante una entrevista de radio con el periodista mexicano Guillermo Vela. Al día siguiente fue noticia de ocho columnas en todos los diarios, «La deserción de Cuba de Juanita Castro Ruz». 

En 2009 publicó su autobiografía, titulada Fidel y Raúl, mis hermanos. La historia secreta, donde reveló que trabajó para la CIA por más de seis años, aunque sin recibir sueldo o retribución económica alguna y, además, sin participar en ningún atentado contra sus hermanos o cualquier personaje cubano. Su nombre clave en la agencia fue Donna.[1] 

Juanita nunca más volvería a Cuba ni a reunirse con Raúl o Fidel. Diez días después, el 29 de junio de 1964, Juanita sacude al mundo, denunciando el régimen político de sus hermanos y rompió con todo durante una entrevista de radio con el periodista mexicano Guillermo Vela. Al día siguiente fue noticia de ocho columnas en todos los diarios, «La deserción de Cuba de Juanita Castro Ruz». 

En 2009 publicó su autobiografía, titulada Fidel y Raúl, mis hermanos. La historia secreta, donde reveló que trabajó para la CIA por más de seis años, aunque sin recibir sueldo o retribución económica alguna y, además, sin participar en ningún atentado contra sus hermanos o cualquier personaje cubano. Su nombre clave en la agencia fue Donna.[1] 

Juanita nu avea să se mai întoarcă niciodată în Cuba, nici să se mai întâlnească cu Raúl sau cu Fidel. Zece zile mai târziu, pe 29 iunie 1964, Juanita zguduie lumea, denunțând regimul politic al fraților ei și rupând cu totul în timpul unui interviu radio luat ei de jurnalistul mexican Guillermo Vela. A doua zi a fost titrat în opt coloane în toate ziarele, „Dezertarea din Cuba a Juanitei Castro Ruz” 

În 2009 și-a publicat autobiografia, intitulată Fidel și Raúl, frații mei. Povestea secretă, unde a dezvăluit că a lucrat pentru CIA mai bine de șase ani, deși fără a primi niciun salariu sau compensație financiară și, în plus, fără a participa la vreun atac împotriva fraților săi sau a vreunui personaj cubanez. Numele ei de cod la agenție era Donna [1] 

Huber Matos 

Articulo principal: Huber Matos 

Huber Matos 

Articolul principal: Huber Matos

Huber Matos 

Articolul principal: Huber Matos

Fue un antiguo miembro del Partido Ortodoxo, que posteriormente se unió a las fuerzas comandadas por Fidel Castro para derrocar la dictadura de Fulgencio Batista. En 1959 renunció a su puesto de comandante en protesta contra lo que consideraba una desviación de los principios democráticos de la revolución hacia un gobierno comunista. Fue condenado a veinte años de prisión por traición y sedición al protagonizar un levantamiento militar en Camagüey, que sofocó Camilo Cienfuegos. En su autobiografía describe su ruptura con Castro, su juicio y los años de prisión.[1] 

Fue un antiguo miembro del Partido Ortodoxo, que posteriormente se unió a las fuerzas comandadas por Fidel Castro para derrocar la dictadura de Fulgencio Batista. En 1959 renunció a su puesto de comandante en protesta contra lo que consideraba una desviación de los principios democráticos de la revolución hacia un gobierno comunista. Fue condenado a veinte años de prisión por traición y sedición al protagonizar un levantamiento militar en Camagüey, que sofocó Camilo Cienfuegos. En su autobiografía describe su ruptura con Castro, su juicio y los años de prisión.[1] 

A fost un fost membru al Partidului Ortodox, care mai târziu s-a alăturat forțelor comandate de Fidel Castro pentru a răsturna dictatura lui Fulgencio Batista. În 1959 a demisionat din postul de comandant în semn de protest faţă de ceea ce el considera o abatere de la principiile democratice ale revoluției, către o guvernare comunistă. A fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru trădare și răzvrătire pentru că a condus o revoltă militară în Camagüey, pe care Camilo Cienfuegos a înăbușit-o. În autobiografia sa, el descrie ruptura cu Castro, procesul său și anii de închisoare.[1] 

Su persona además ha estado históricamente, de manera quizás involuntaria, relacionada con el misterioso suceso de la desaparición del comandante revolucionario Camilo Cienfuegos.[1]

 Creador de la Fundación Huber Matos para la Democracia cuyo fin, según declara, es promover el régimen democrático, los derechos humanos, la justicia social y la educación en América Latina. Fue además fundador de la agrupación Cuba Independiente y Democrática, de la que fue secretario general.[1] 

Persoana lui a fost, de asemenea, legată istoric, poate involuntar, de misteriosul eveniment al dispariției comandantului revoluționar Camilo Cienfuegos.

Creator al Fundației Huber Matos pentru Democrație al cărei scop, declară el, este de a promova regimul democratic, drepturile omului, justiția socială și educația în America Latină. De asemenea, a fost fondatorul grupului Cuba Independiente y Democrática, al cărui secretar general a fost.

Persoana lui a fost, de asemenea, legată istoric, poate involuntar, de misteriosul eveniment al dispariției comandantului revoluționar Camilo Cienfuegos.[1] 

Creator al Fundației Huber Matos pentru Democrație al cărei scop, așa cum declară el, este promovarea regimului democratic, a drepturilor omului, a justiției sociale și a educației în America Latină. A fost de asemenea, fondatorul grupării Cuba Independentă și Democratică, al cărui secretar general a fost.[1] 

Sin embargo, años después hubo denuncias de malos tratos en EE. UU. hacia estos niños, y algunos de ellos presentaron una demanda contra el gobierno federal, además de que a finales de los 70, algunos de ellos conformaron agrupaciones de izquierda en el propio Miami que demandaban relaciones normales con su país natal. 

Cu toate acestea, ani mai târziu au existat plângeri de maltratare în SUA față de acești copii, iar unii dintre ei au intentat un proces împotriva guvernului federal, pe lângă faptul că la sfârșitul anilor 1970, unii dintre ei au format grupuri de stânga în țară. în sine.Miami care cerea relaţii normale cu ţara natală.

Cu toate acestea, ani mai târziu, au existat plângeri de rele tratamente în SUA față de acești copii, iar unii dintre ei au intentat un proces împotriva guvernului federal, pe lângă faptul că la sfârșitul anilor 1970, unii dintre ei au format grupuri de stânga chiar în Miami care cereau relații normale cu țara lor natală. 

Éxodos masivos

exoduri în masă

Exoduri în masă

Durante la etapa de la Revolución han ocurrido varios éxodos masivos principalmente de balseros cubanos hacia las costas de Miami. 

• El éxodo desde Camarioca, que se inició el 7 de octubre de 1965.

• Éxodo del Mariel (1980).

• Éxodo de los Balseros (1994).

Estos hechos de emigración masiva han puesto en duda la credibilidad del gobierno de los Castro y de su aceptación por la mayoría del pueblo.[1] El gobierno cubano ha planteado que son producto de la ley de ajuste cubano, que permite a los cubanos que toquen tierra, residir legalmente en los Estados Unidos. 

În timpul etapei Revoluției au avut loc mai multe exoduri masive, în principal de căpriori cubanezi spre coasta Miami.

• Exodul din Camarioca, care a început la 7 octombrie 1965.

• Exodul din Mariel (1980).

• Exod of the Rafters (1994).

Aceste evenimente de emigrare masivă au pus sub semnul întrebării credibilitatea guvernului Castro și acceptarea acestuia de către majoritatea oamenilor. Guvernul cubanez a susținut că acestea sunt produsul Legii cubaneze de ajustare, care le permite cubanezilor care ajung la pământ să locuiască legal în Statele Unite.

În timpul etapei Revoluției au avut loc mai multe exoduri masive, în principal de balseros cubaneze spre coasta Miami. 

• Exodul din Camarioca, care a început la 7 octombrie 1965.

• Exodul din Mariel (1980).

• Exodul plutașilor (1994).

Aceste fapte de emigrare masivă au pus sub semnul întrebării credibilitatea guvernului Castro și a acceptării acestuia de către majoritatea poporului cubanez.[1] Guvernul cubanez a susținut că acestea sunt un produs al Legii de ajustare cubaneză, care permite cubanezilor care ating pământul SUA să se stabilească legal în Statele Unite. 

Según testimonios de los sobrevivientes (31 personas), la tripulación de los también remolcadores Polargo2 y Polargo5 embistieron intencionalmente al Trece de marzo, y negaron auxilio a las personas que se encontraban en el agua.[1][2][3] Durante más de una semana los medios de comunicación cubanos mantuvieron silencio en torno a los hechos,[1] a pesar de las insistentes denuncias en los medios internacionales; posteriormente, el 5 de agosto de 1997, el presidente cubano Fidel Castro calificó como “esfuerzo verdaderamente patriótico” la actuación de las personas involucradas en la masacre.[1] El gobierno cubano asegura que el hecho fue un accidente; y no ha juzgado, ni condenado a ninguno de los participantes en este hecho. El código penal cubano establece en su artículo 48 sanciones a los delitos cometidos por imprudencia.[4] 

Potrivit mărturiilor supraviețuitorilor (31 de persoane), echipajul Polargo2 și Polargo5, de asemenea, remorcherele au lovit în mod intenționat Trece de Marzo și a negat ajutorul oamenilor care se aflau în apă.[1][2][3] Timp de mai bine de o săptămână mass-media cubaneză a rămas tăcută în legătură cu evenimentele[1], în ciuda denunțurilor insistente din mass-media internațională; Ulterior, la 5 august 1997, președintele cubanez Fidel Castro a descris acțiunile celor implicați în masacr drept un „efort cu adevărat patriotic”.[1] Guvernul cubanez asigură că evenimentul a fost un accident; și nu a judecat sau condamnat niciunul dintre participanții la acest act. Codul penal cubanez stabilește în articolul său 48 sancțiuni pentru infracțiunile săvârșite prin imprudență.[4]

Conform mărturiilor supraviețuitorilor (31 persoane), echipajele remorcherelor Polargo2 și Polargo5 au lovit în mod intenționat remorcherul 13 Martie și au negat ajutorul oamenilor care se aflau la apă.[1] [2] [3] Timp de mai bine de o săptămână mass-media cubaneză a păstrat tăcerea în legătură cu aceste evenimente[1], în ciuda denunțărilor insistente din mass-media internațională; ulterior, la 5 august 1997, președintele cubanez Fidel Castro a descris acțiunile oamenilor implicați în acest masacru drept un „efort cu adevărat patriotic”.[1] Guvernarea cubaneză asigura că evenimentul a fost un accident; și nu a judecat și nu a condamnat pe niciunul dintre participanții la acest act. Codul penal cubanez stabilește în articolul său 48 pedepse pentru infracțiunile comise din imprudență.[4] 

El gobierno cubano por el contrario los acusa de estar implicadas en actos terroristas.[1][2] En el curso de muchos vuelos a lo largo de la década de 1990, el grupo de aviones hizo repetidas incursiones en territorio cubano. Si bien estos fueron considerados ampliamente violaciones del espacio aéreo, Hermanos al Rescate afirmó que se trataba de actos de resistencia legítima contra el gobierno. En 1996, dos avionetas de Hermanos al Rescate fueron derribadas por la Fuerza Aérea cubana, dando lugar a una dura pelea internacional, donde a Cuba se le acusó de derribarlos en aguas internacionales. 

Dimpotrivă, guvernul cubanez îi acuză că sunt implicați în acte teroriste. În cursul multor zboruri din anii 1990, grupul de avioane a făcut incursiuni repetate pe teritoriul cubanez. În timp ce acestea au fost considerate încălcări ale spațiului aerian, Brothers to the Rescue au susținut că acestea au fost acte de rezistență legitimă împotriva guvernului. În 1996, două avioane Brothers to the Rescue au fost doborâte de forțele aeriene cubaneze, dând naștere unei lupte internaționale acerbe, unde Cuba a fost acuzată că le-a doborât în ​​apele internaționale.

Dimpotrivă, guvernul cubanez îi acuză că sunt implicați în acte teroriste.[1] [2] În cursul multor zboruri de-a lungul anilor 1990, acest escadron de avioane a făcut repetate incursiuni in teritoriul cubanez. În timp ce acestea erau considerate de oficialitățile cubaneze drept încălcări ale spațiului aerian, escadronul Frați întru salvare a susținut că acestea au fost acte de rezistență legitimă împotriva guvernării. În 1996, două avioane de mici dimensiuni aparținând escadronului Frați întru salvare au fost doborâte de forțele aeriene cubaneze, dând naștere la o luptă internațională dură, in care Cuba a fost acuzată că le-a doborât în apele internaționale. 

Sin embargo, EE. UU. nunca mostró las imágenes satelitales que avalaran dicha afirmación. De este suceso, HAR presentó un audio que supuestamente era de los propios ejecutores.[1] Sin embargo, otro audio mostrado por la defensa de Gerardo Hernández Nordelo cuando se le acusó de haber propiciado este derribo, muestra la actitud cínica del líder de Hermanos al Rescate en el propio vuelo cuando ve cómo sus compañeros son derribados 

Cu toate acestea, SUA nu au arătat niciodată imaginile din satelit care să susțină această afirmație. Din acest eveniment, HAR a prezentat un audio care ar fi fost de la executorii înșiși. Totuși, un alt audio afișat de apărarea lui Gerardo Hernández Nordelo când a fost acuzat că a provocat această demolare, arată atitudinea cinică a liderului Brothers to the Rescue în zborul propriu-zis când vede cum sunt doborâți însoțitorii săi.

Cu toate acestea, SUA nu au arătat niciodată imaginile din satelit care să susțină această afirmație. Cu referință la acest eveniment, escadronul Frați întru salvare a prezentat un audio care se presupunea ca ar fi fost de la executorii înșiși.[1] Totuși, un alt audio prezentat de apărarea lui Gerardo Hernández Nordelo când a fost acuzat că a provocat această doborâre, arată atitudinea cinică a liderului escadronului Frați întru salvare în zborul propriu-zis când vede cum însoțitorii săi sunt doborâți. 

Los derribados no estaban bélicamente equipados.[1][2][3][4][5][6] pero si habían violado varias veces el espacio aéreo cubano volando sobre La Habana y tirando proclamas contra el gobierno. Habían recibido decenas de advertencias del gobierno cubano y del propio gobierno norteamericano por su reiterada actitud violatoria del derecho internacional. 

Cei doborâți nu erau echipați pentru război. dar încălcaseră de mai multe ori spațiul aerian cubanez zburând deasupra Havanei și făcând proclamații împotriva guvernului. Ei primiseră zeci de avertismente de la guvernul cubanez și de la însuși guvernul SUA pentru atitudinea lor repetată în încălcarea dreptului internațional.

Cei doborâți nu erau echipați pentru război.[1] [2] [3] [4] [5] [6] dar au încălcat spațiul aerian cubanez de mai multe ori zburând deasupra Havanei și aruncând proclamații împotriva regimului. Ei primiseră zeci de avertismente de la guvernul cubanez și de la însuși guvernul SUA pentru atitudinea lor repetată în încălcarea dreptului internațional. 

La votación de esta nueva iniciativa fue aprobada por el 98,97% de aprobación electoral. Un reportero de la cadena británica BBC dijo haber observado a muchos cubanos declarar que se sintieron presionados para firmar la petición del gobierno.[1] 

Oswaldo Payá muere en el 2012 en un accidente automovilístico considerado sumamente sospechoso. La polémica sobre su muerte es un hecho en curso.[1] 

La justicia cubana consideró culpable del supuesto accidente al ciudadano y político español Ángel Carromero. Carromero sería extraditado posteriormente a España. 

Votul asupra acestei noi inițiative a fost aprobat cu 98,97% de aprobare electorală. Un reporter al canalului britanic BBC a spus că a observat că mulți cubanezi declară că se simt presați să semneze petiția guvernului.[1]

Oswaldo Payá a murit în 2012 într-un accident de mașină considerat extrem de suspect. Controversa cu privire la moartea sa este un fapt în curs de desfășurare.[1]

Justiția cubaneză l-a găsit vinovat de presupusul accident pe cetățeanul și politicianul spaniol Ángel Carromero. Carromero avea să fie extrădat ulterior în Spania.

Votul pe această nouă inițiativă a fost aprobat cu 98,97% de aprobare electorală. Un reporter al rețelei britanice BBC a spus că a văzut mulți cubanezi declarând că se simt presați să semneze petiția guvernului.[1] 

Oswaldo Payá a murit în 2012 într-un accident de mașină considerat extrem de suspect. Controversa cu privire la moartea lui este un eveniment în desfășurare.[1] 

Justiția cubaneză l-a găsit vinovat de presupusul accident pe cetățeanul și politicianul spaniol Ángel Carromero. Carromero avea să fie extrădat ulterior în Spania. 

Las condenas aplicadas a estos procesos judiciales estaban basadas en la Ley n.º 88 de Protección de la independencia nacional y la economía de Cuba,[1] más conocida por la disidencia como Ley Mordaza, la cual en su Artículo I expone: 

• Esta Ley tiene como finalidad tipificar y sancionar aquellos hechos dirigidos a apoyar, facilitar, o colaborar con los objetivos de la Ley "Helms-Burton", el bloqueo y la guerra económica contra nuestro pueblo, encaminados a quebrantar el orden interno, desestabilizar el país y liquidar al Estado Socialista y la independencia de Cuba.

(Artículo I Ley N.º 88)

Pedepsele aplicate acestor procese judiciare au fost întemeiate pe Legea nr. 88 pentru apărarea independenței naționale și a economiei Cubei, mai cunoscută de dizidenți sub numele de Legea Gag, care în articolul I prevede:

• Scopul prezentei legi este de a clasifica și sancționa acele fapte care vizează sprijinirea, facilitarea sau colaborarea cu obiectivele Legii „Helms-Burton”, blocada și războiul economic împotriva poporului nostru, care vizează ruperea ordinii interne, destabilizarea țara și lichidarea Statului Socialist și a independenței Cubei.

(Articolul I Legea nr.88)

Pedepsele aplicate acestor procese judiciare erau întemeiate pe Legea nr. 88 referitoare la Protecția independenței naționale și a economiei Cubei [1] mai cunoscută de disidență drept Legea călușului (la gură), care într-al sau Articol I prevede: 

• Scopul prezentei legi este acela de a tipifica și sancționa acele fapte care vizează sprijinirea, facilitarea sau colaborarea cu obiectivele Legii „Helms-Burton”, blocada și războiul economic împotriva poporului nostru, care vizează distrugerea ordinii interne, destabilizarea țării și lichidarea Statului Socialist și a independenței Cubei.

(Artícolul I Legea N.º 88)

Las Damas de Blanco 

Artículo principal: Damas de Blanco 

Doamnele în alb

Articolul principal: Doamne în alb

Doamnele în Alb 

Articolul principal: Doamne în alb

Este grupo ha recibido premios y reconocimientos en el escenario internacional como: Premio Sajarov a la Libertad de Conciencia otorgado por el Parlamento Europeo. 

Por otro lado en marzo de 2010 se desarrolló un desfile en apoyo al grupo en la ciudad de Miami, convocado por los cubanos exiliados, donde participaron además artistas cubanos como: Gloria Estefan, Willy Chirino, Olga Guillot, Albita Rodríguez, y Amaury Gutiérrez. También la colombiana Shakira se expresó al respecto de esta marcha:[1] 

Acest grup a primit premii și recunoașteri pe scena internațională precum: Premiul Saharov pentru Libertatea Gândirii acordat de Parlamentul European.

Pe de altă parte, în martie 2010, a avut loc o paradă în sprijinul grupului în orașul Miami, convocată de cubanezii exilați, unde artiști cubanezi precum: Gloria Estefan, Willy Chirino, Olga Guillot, Albita Rodríguez și Amaury. A participat și Gutiérrez. Despre acest marș s-a exprimat și columbianca Shakira:

Acest grup a primit premii și recunoașteri pe scena internațională precum: Premiul Saharov pentru Libertatea de Conștiință acordat de Parlamentul European . 

Pe de altă parte, în martie 2010, a avut loc in localitatea Miami (SUA), o paradă în sprijinul acestui grup convocată de cubanezi exilați, la care au participat și artiști cubanezi precum: Gloria Estefan, Willy Chirino, Olga Guillot, Albita Rodríguez și Amaury Gutiérrez. De asemenea a participat și columbiana Shakira: care a exprimat despre acest marș: [1] 

• Hoy me uno a la convocatoria realizada por Gloria Estefan en apoyo a las Damas de Blanco, verdaderas heroínas de nuestro tiempo, estandartes de la valentía femenina y víctimas de la represión y la violación de los derechos humanos en Cuba.(comunicado de prensa en Bogotá)

Desde mayo de 2010, por conversaciones entre los representantes de la iglesia católica en Cuba y el actual mandatario, las Damas de Blanco han desfilado sin interrupción.[1] 

Laura Pollán, líder del movimiento muere en la Habana en el 2011.[1] 

• Astăzi mă alătur apelului făcut de Gloria Estefan în sprijinul Doamnelor în Alb, adevărate eroine ale vremurilor noastre, steaguri ale curajului feminin și victime ale represiunii și încălcării drepturilor omului în Cuba. (comunicat de presă la Bogota).

Din mai 2010, din cauza discuțiilor dintre reprezentanții Bisericii Catolice din Cuba și actualul președinte, Doamnele în Alb au defilat fără întrerupere.

Laura Pollán, liderul mișcării, a murit la Havana în 2011.

• Mă alătur astăzi apelului făcut de Gloria Estefan în sprijinul Doamnelor în Alb, adevărate eroine ale vremurilor noastre, standarde ale curajului feminin și victime ale represiunii și încălcării drepturilor omului în Cuba. (comunicat de presa din Bogota)

Din mai 2010, din cauza discuțiilor dintre reprezentanții Bisericii Catolice din Cuba și actualul mandatar, Doamnele în Alb au defilat fără întrerupere.[1] 

Laura Pollán, liderul mișcării, moare la Havana în 2011.[1] 

Con el acontecimiento de la Revolución Cubana, en 1959 tuvo muchas esperanzas. Sin embargo, las fue perdiendo, sobre todo cuando fue aprobada la Constitución de 1976, que según el, imponía "el socialismo por la fuerza", método con el cual estaba en desacuerdo.[1] A partir de junio de 1990, Roca empezó a mostrarse públicamente como opositor al régimen castrista, por lo que más tarde sería encarcelado. 

En el año 1996, fue uno de los fundadores del Partido Socialdemócrata de Cuba, que como su nombre indica es de ideología socialdemócrata, si bien no está reconocido por el gobierno de Cuba. En la actualidad, milita en el PSC (no reconocido por el gobierno) del cual es presidente, y desde donde lucha por una sociedad democrática.[1] En febrero de 2010, fue a Banes, con otros opositores al gobierno cubano, para asistir al entierro del opositor Orlando Zapata Tamayo, que muríó después de 85 días en huelga de hambre, demandando ser considerado como preso político.[2] 

Odată cu evenimentul Revoluției cubaneze, în 1959 și-a pus mari speranțe. Le pierdea însă, mai ales când s-a aprobat Constituția din 1976 care, potrivit lui, impunea „socialismul prin forță”, metodă cu care nu era de acord. Din iunie 1990, Roca a început să se arate public ca un oponent al regimului Castro, pentru care mai târziu avea să fie închis.

În 1996, a fost unul dintre fondatorii Partidului Social Democrat din Cuba, care, după cum indică numele, este de ideologie social-democrată, deși nu este recunoscut de guvernul cubanez. În prezent, este membru al PSC (nerecunoscut de guvern) al cărui președinte este, și de unde luptă pentru o societate democratică. În februarie 2010, a mers la Banes, împreună cu alți oponenți ai guvernului cubanez, pentru a participa la înmormântarea adversarului Orlando Zapata Tamayo, care a murit după 85 de zile în greva foamei, cerând să fie considerat prizonier politic.

Odată cu evenimentul denumit Revoluția Cubaneză, în 1959, a avut mari speranțe. Si le-a pierdut însă, mai ales când s-a aprobat Constituția din 1976 care, potrivit lui, impunea „socialismul cu forța”, metodă cu care nu era de acord.[1] Din iunie 1990, Roca a început să se arate public ca un oponent al regimului Castro, pentru care mai târziu avea să fie încarcerat. 

În anul 1996, a fost unul dintre fondatorii Partidului Social Democrat din Cuba, care, după cum indică numele, este de ideologie social-democrată, deși nu este recunoscut de guvernul cubanez. În prezent, este membru al PSC (nerecunoscut de guvern) al cărui președinte este, și de unde luptă pentru o societate democratică.[1] În februarie 2010, a mers la Banes, împreună cu alți oponenți ai guvernului cubanez, pentru a participa la înmormântarea disidentului Orlando Zapata Tamayo, care a murit după 85 de zile de grevă a foamei, cerând ca acesta să fie considerat drept prizonier politic.[2] 

Óscar Elías Biscet González 

Artículo principal: Óscar Elías Biscet 

Oscar Elias Biscet González

Articolul principal: Óscar Elías Biscet

Oscar Elias Biscet González 

Articolul principal: Óscar Elías Biscet

El 24 de febrero de 2010 comenzó una nueva huelga de hambre como medida de protesta por la muerte, también a causa de una huelga de hambre, de Orlando Zapata, y para pedir la liberación de veintiséis presos políticos enfermos, según sus propias palabras. Esta huelga culminó con la salud de Farinas deteriorada, pero con varios de los presos políticos de la primavera negra excarcelados.[1] 

El gobierno de Cuba considera a Fariñas "un mercenario y un delincuente común".[1] Sin embargo a finales del 2010 le ha sido otorgado por el Parlamento Europeo el Premio Sájarov para la Libertad de Conciencia. 

La 24 februarie 2010, a început o nouă grevă a foamei ca măsură de protest împotriva morții, tot din cauza grevei foamei, a lui Orlando Zapata și pentru a cere eliberarea a douăzeci și șase de deținuți politici bolnavi, conform propriilor sale cuvinte. . Această grevă a culminat cu deteriorarea sănătății lui Farinas, dar mai mulți dintre prizonierii politici din Primăvara Neagră au fost eliberați.

Guvernul cubanez îl consideră pe Fariñas „un mercenar și un criminal comun.”[1] Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2010, a fost distins cu Premiul Saharov pentru libertatea de gândire de către Parlamentul European.

La 24 februarie 2010, a început o nouă grevă a foamei ca măsură de protest împotriva morții, tot din cauza grevei foamei, a lui Orlando Zapata și pentru a solicita eliberarea a douăzeci și șase de deținuți politici bolnavi, conform propriilor sale cuvinte. Această grevă a culminat cu deteriorarea sănătății lui Farinas, dar și cu mulți deținuți politici relaționați cu Primăvara Neagră care au fost eliberați.[1] 

Guvernul cubanez îl consideră pe Fariñas „un mercenar și un delicvent comun”.[1] Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2010, Fariñas a fost distins cu Premiul Saharov pentru libertatea de gândire de către Parlamentul European. 

En julio del 2009, la organización Reporteros sin fronteras difunde que Ferrer ha sido encarcelado en la penitenciaría de Valle Grande, al oeste de La Habana. Oficialmente, Ferrer fue detenido por, supuestamente, intentar adquirir, ilegalmente, material destinado a renovar su casa, que se encontraba en mal estado, pudiendo enfrentar una pena de ocho años de prisión.72​ El 26 de febrero del 2010 fue declarado prisionero de conciencia por Amnistía Internacional, quien exigió al Presidente Raúl Castro su liberación inmediata e incondicional.73​

El 23 de marzo del 2010, Darsi Ferrer se declara en huelga de hambre desde su encierro.74​ Luego de 24 días, suspendió su ayuno.

În iulie 2009, organizația Reporteri fără Frontiere a raportat că Ferrer a fost închis în penitenciarul Valle Grande, la vest de Havana. Oficial, Ferrer a fost arestat pentru că ar fi încercat să achiziționeze ilegal materiale destinate renovării casei sale, care era în stare proastă, și ar putea risca o pedeapsă de opt ani de închisoare.72 La 26 februarie 2010, el a fost declarat prizonier de conștiință de către Amnesty. International, care a cerut președintelui Raúl Castro să-l elibereze imediat și necondiționat.73

Pe 23 martie 2010, Darsi Ferrer a declarat greva foamei de la detenție74. După 24 de zile, și-a suspendat postul.

În iulie 2009, organizația Reporteri fără frontiere a raportat că Ferrer a fost închis în penitenciarul Valle Grande, la vest de Havana. Oficial, Ferrer a fost arestat pentru că ar fi încercat să achiziționeze ilegal material destinat renovării casei sale, care era în stare proastă, și ar putea risca o pedeapsă de opt ani de închisoare.[1] Pe 26 februarie 2010, el a fost declarat prizonier de conștiință de către Amnesty International, care a cerut președintelui Raúl Castro să-l elibereze imediat și necondiționat.[2] 

Pe 23 martie 2010, din închisoare, Darsi Ferrer s-a declarat în greva foamei.[1] A rezistat 24 de zile, după care și-a suspendat greva. 

Grupos resaltantes 

evidenţierea grupurilor

Grupuri proeminente 

Algunos de estos grupos de opositores cubanos son: 

1. Partido Pro Derechos Humanos de Cuba (PPDHC), fundado el 20 de julio de 1988.

2. Unión Patriótica de Cuba

3. Plataforma ciudadana “Cuba Decide”

4. Somos+

5. Foro Antitotalitario Unido (FANTU)

6. Asamblea para Promover la Sociedad Civil

7. Damas de Blanco

8. Cuba Independiente y Democrática (CID)

9. Movimiento Cristiano de Liberación

10. Partido Autónomo Pinero (PAP)

11. Movimiento Democracia

12. FLAMUR

13. Movimiento Independiente Opción Alternativa (MIOA)

14. Movimiento Femenino Martha Abreu

15. Movimiento Nacional de Resistencia Cívica Pedro Luis Boitel.

16. Partido Nacionalista Cubano