Zilier / Peonaje

 Peonaje​ es la denominación del proceso de conformación del sistema de mano de obra asalariada, inicialmente agrícola y por periodos con rasgos de servidumbre feudal, en Hispanoamérica.​ El término se deriva de peón, con sus acepciones de «jornalero», «peatón», «soldado de infantería», «trabajador no calificado». El peonaje surgió de la crisis de la encomienda, un tipo de servidumbre impuesta a los indígenas en las colonias españolas. Se trata de proceso oscilante, tendiente a la proletarización en las épocas de bonanza y a la «campesinización» (inquilinaje) en las épocas de recesión económica.

 Peonage este denumirea procesului de formare a sistemului de muncă salarială, inițial agricolă și pentru perioadele cu trăsături de servitute feudală, în America Latină. Termenul este derivat din pion, cu semnificațiile sale de „muncitor de zi”, „pieton” , „Infanterist”, „muncitor necalificat”. Peonajul a apărut din criza encomienda, un tip de servitute impusă nativilor din coloniile spaniole. Este un proces oscilant, care vizează proletarianizarea în perioadele de bonanță și „țărănime” (locație) în perioade de recesiune economică.

Peonage este denumirea procesului de formare a sistemului de muncă salarială, inițial agricolă și pentru perioadele cu trăsături de servitute feudală, în America Latină. Termenul este derivat din pion, cu semnificațiile sale de „muncitor de zi”, „pieton” , „Infanterist”, „muncitor necalificat”. Peonajul a apărut din criza encomienda, un tip de servitute impusă nativilor din coloniile spaniole. Este un proces oscilant, care vizează proletarianizarea în perioadele de bonanță și „țărănime” (locație) în perioade de recesiune economică.

Índice

1 Antecedentes

2 Peonaje por deudas

3 Hacienda, inquilino, peón, afuerino temporero

4 Mercado laboral, coacción, rebelión

5 Notas

6 Referencias

7 Bibliografía

8 Enlaces externos

Antecedentes

Los colonos del siglo XVI creyeron que la forma laboral óptima para realizar su objetivo de poner en práctica una producción masiva era la «esclavitud de conquista», es decir, gastar sin miramientos el potencial de trabajo de los pueblos conquistados.​ Este sistema de «servicios personales» fue característico de las primeras décadas del dominio colonial español. Sin embargo no contaba con la necesaria legitimación política e ideológica, ni podía resultar económicamente practicable en el largo plazo, por el exterminio de la población laboral que implicaba. Los «domínicos, primero; los jesuitas, más tarde; toda la iglesia y, finalmente, el rey, se opusieron». Se elaboró un nuevo sistema de trabajo: la encomienda.

El rey de España reconoció a los indios americanos como súbditos legítimos, con lo que se desconocía, por edicto, su soberanía propia, y se les confería una sujeción 'europea' que impedía a los conquistadores administrar sin más a los indígenas en terreno. Los nuevos súbditos quedaban obligados a pagar «un cierto tributo anual, que podía ser cancelado en dinero, o en productos, o en trabajo». La recolección de estos tributos fue cedida, por períodos, a los conquistadores más distinguidos.​ El sistema así creado representó una solución de compromiso entre los empresarios coloniales y los funcionarios de la corona y la iglesia. Su implementación en terreno tendió muchas veces a asimilarse al régimen de «servicios personales», es decir, al pago del tributo en trabajo.​ Sin embargo, los indios «de encomienda» (no los indios «de guerra») ya nunca más fueron de propiedad del encomendero, lo que, al no tratarse de bienes transables, más bien invitaba a su exterminio en el trabajo, promoviendo, por otro lado, el tráfico y uso de esclavos africanos (que, por no ser 'súbditos', sí se podían esclavizar).

Los servicios personales a los encomenderos fueron prohibidos a partir de 1570, perdiendo importancia la institución de la encomienda, la que fue abolida totalmente en 1720.1​ En ese período, la encomienda fue siendo reemplazada por formas de trabajo asalariado forzoso y los indios se asignaron a determinados colonos, según las necesidades de estos últimos, que se siguieron llamando repartimientos o se conocieron bajo denominaciones regionales, como cuatequil en México.

Durante todo el siglo XVII, los empresarios coloniales siguieron prefiriendo, en materia de mano de obra, las formas intermedias entre la esclavitud y el trabajo a contrata. Seguían dispuestos a pagar grandes sumas por esclavos indios, prisioneros de guerra, por ejemplo de la Guerra de Arauco o similares, como también esclavos africanos, en lugar de emplear a los trabajadores «inapropiables», colonos pobres y mestizos, que solían sufrir una existencia de vagabundos.​ Fue recién en el siglo XVIII en que las masas vagabundas comenzaron a ser integradas al núcleo de la economía colonial. Este proceso adoptó, esencialmente, la forma de trabajo asalariado y los trabajadores comenzaron a denominarse «peones» o «gañanes».

Peonaje por deudas

El peonaje era un privilegio por el que el terrateniente podía retener a los peones y obligarles a trabajar gratuitamente en sus haciendas hasta la completa cancelación de las deudas que hubiesen contraído. Estos empeños, pagaderos con el trabajo futuro, eran, además, transmisibles de padres a hijos, lo que de hecho los convertía en una forma de servidumbre. Este tipo de peonaje se convirtió en constante fuente de abusos ya que, por lo general, era el propio hacendado quien fijaba el valor del trabajo,​ así como el de las mercancías en las tiendas de raya o pulperías de la hacienda. Por otra parte, «ser un peón por deudas, no era menos deseable que ser un arrendatario o un aparcero precario».​ Suele considerarse como una de las causas de la inestabilidad social y política de México durante todo el siglo XIX y comienzos del siglo XX, cuando fue derogado su carácter transmisible y, finalmente, abolido.

(932 bytes)

Hacienda, inquilino, peón, afuerino temporero

En la típica hacienda colonial el inquilino o arrendatario proporcionaba la fuerza de trabajo permanente, establemente ligada al predio, mientras que para los momentos álgidos de las faenas agrícolas se contrataban temporalmente peones, en general «afuerinos», es decir, que el resto del año residían a distancias relativamente grandes, muchas veces en regiones menos fértiles, para suplir las crecidas necesidades de mano de obra.​ Pero también existían necesidades de tipo intermedio, de contratar trabajadores para labores ocasionales, fuera de las épocas de faenas cruciales (cosecha, etc.). Para estos efectos, las haciendas solían contar con poblados cercanos, así como con zonas de minifundio, muchas veces surgidos de lo que habían sido los pueblos de indios.​ Entre los «arrendatarios» que pagan su canon en dinero y los jornaleros que reciben su paga en dinero existían transiciones dinámicas, determinadas por los requerimientos económicos del momento y mediadas por pagos en trabajo, en especies y en derechos de tierras.​ Este hecho lleva a que el término «peonaje» a veces se utilice también para el caso de los arrendatarios con pago en trabajo (régimen que también recibe distintos nombres — inquilinaje, yanaconazgo, huasipungo — de acuerdo a las tradiciones de cada región).

(1.338 bytes)

Mercado laboral, coacción, rebelión

En Hispanoamérica, en general, el término «peón» designa una variedad de trabajadores pobres, asalariados o semi-asalariados. Según un censo de 1744, en el norte de Buenos Aires, aparte de existir peones que son pequeños propietarios agrícolas que se ven obligados a emplearse a fin de complementar sus pobres cosechas, hay otros sin más propiedad que su vestimenta y, acaso, uno o dos caballos. Los primeros son semiproletarios; los segundos son proletarios o cuasiproletarios, debido a que disponen únicamente de su salario y muchas veces no disponen de herramientas propias.​ Los ocasionales intentos de uno u otro gobierno de lograr una «mejora» del comportamiento laboral de la peonada fracasaron sistemáticamente.​ Así, por ejemplo, en la región argentina del Río de La Plata, la esclavitud fue reemplazada por variedades de trabajo asalariado libre y el «peonaje por deudas» no jugó aquí un papel relevante.​ Sin embargo, al considerarse delito la «vagancia», se utilizó por períodos el recurso de exigir a los trabajadores agrícolas la papeleta de conchabo.

En ciertos períodos históricos, en la época de las guerras de independencia hispanoamericanas o en la de las guerras civiles argentinas, la masas de peones vagabundos se confundieron e integraron a las facciones armadas en pugna, al bandidaje y al cuatrerismo.​ Aunque con períodos menos agitados, el peonaje se mantuvo en esencia hasta las reformas agrarias del siglo XX en Hispanoamérica, que pusieron término al latifundio. A partir de fines de ese siglo, la fuerza de trabajo agrícola se encuentra proletarizada en su mayor parte, laborando en plantaciones de la agro-industria, y sus integrantes ciertamente continúan como temporeros migrantes o «afuerinos». (3046 bytes)

index

1 Fundal

2 Plata datoriei

3 Trezorerie, chiriaș, pion, afuerino temporar

4 Piața muncii, constrângere, rebeliune

5 Note

6 Referințe

7 Bibliografie

8 Legături externe

fundal

Coloniștii secolului al XVI-lea au crezut că forma de muncă optimă pentru a-și realiza obiectivul de a pune în practică o producție de masă a fost „sclavia cuceririi”, adică fără a cheltui potențialul de muncă al popoarelor cucerite fără discursuri. serviciile personale »a fost caracteristic pentru primele decenii ale stăpânirii coloniale spaniole. Cu toate acestea, nu avea legitimitatea politică și ideologică necesară și nici nu putea fi practicată economic pe termen lung, din cauza exterminării populației de muncă implicate. „Dominicanii, mai întâi; iezuiții, mai târziu; întreaga biserică și, în sfârșit, regele s-au opus. Un nou sistem de lucru a fost dezvoltat: encomienda.

Regele Spaniei i-a recunoscut pe indienii americani ca subiecți legitimi, cu ceea ce era necunoscut, prin edict, propria suveranitate, și li s-a conferit o supunere „europeană” care a împiedicat cuceritorii să administreze pur și simplu nativii pe teren. Noii subiecți erau obligați să plătească „o anumită taxă anuală, care ar putea fi plătită în bani, sau în produse sau în muncă”. Colectarea acestor taxe a fost cedată, pentru perioade, celor mai distinși cuceritori. Sistemul creat astfel a reprezentat o soluție de compromis între oamenii de afaceri coloniali și funcționarii coroanei și bisericii. Implementarea sa pe teren a avut tendința să se asimileze cu regimul „serviciilor personale”, adică să plătească tributul la muncă, cu toate acestea, indienii „încredințați” (nu indienii „de război”) nu au mai fost niciodată deținută de encomendero, care, nefiind bunuri comerciale, a invitat mai degrabă exterminarea sa la muncă, promovând, pe de altă parte, traficul și utilizarea sclavilor africani (care, pentru că nu sunt „supuși”, fac puteau înrobi).

Serviciile personale acordate encomenderilor au fost interzise din 1570, pierzând importanța instituției encomienda, care a fost desființată complet în 1720.1 În acea perioadă, encomienda a fost înlocuită cu forme de muncă salarială forțată, iar indienii au fost repartizați la anumiți coloniști, în funcție de nevoile acestora din urmă, care au continuat să fie numiți distribuții sau întâlniți sub denumiri regionale, cum ar fi cuatequil în Mexic.

De-a lungul secolului al XVII-lea, oamenii de afaceri coloniali au continuat să prefere, în ceea ce privește forța de muncă, formele intermediare dintre sclavie și munca contractuală. Erau încă dispuși să plătească sume mari pentru sclavi indieni, prizonieri de război, de exemplu din războiul Arauco sau altele asemenea, precum și pentru sclavi africani, în loc să angajeze muncitori „nepotriviți”, coloniști săraci și mestizoți, care obișnuiau să sufere o existență a persoanelor fără adăpost Abia în secolul al XVIII-lea, masele fără adăpost au început să fie integrate în miezul economiei coloniale. Acest proces a adoptat în mod esențial forma muncii salariale, iar muncitorii au început să fie numiți „pioni” sau „gañanes”. 

Salarii de datorii

Peonajul a fost un privilegiu prin care proprietarul de teren a putut păstra amanetele și să-i oblige să lucreze gratuit la fermele lor până la anularea completă a datoriilor pe care le-au contractat. Aceste eforturi, plătite cu munca viitoare, erau de asemenea transmisibile de la părinți la copii, ceea ce le-a făcut, de fapt, o formă de servitute. Acest tip de peonaj a devenit o sursă constantă de abuz, deoarece, în general, însuși proprietarul de terenuri a stabilit valoarea lucrării, precum și cea a mărfurilor din magazinele cu dungi sau magazinele alimentare din hacienda. Pe de altă parte, „a fi un pion pentru datorii nu a fost mai puțin de dorit decât a fi un chiriaș sau un acționar precar”. Este de obicei considerată una dintre cauzele instabilității sociale și politice a Mexicului de-a lungul secolelor XIX și începutul XX XX, când caracterul său transmisibil a fost abrogat și desființat definitiv.

Trezorerie, chiriaș, pion, afuerino temporar

În hacienda tipică colonială, chiriașul sau chiriașul oferea forța de muncă permanentă, legată stabil de proprietate, în timp ce pentru perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, lucrătorii erau angajați temporar, în general „afuerinos”, adică restul anului. locuiau la distanțe relativ mari, deseori în regiuni mai puțin fertile, pentru a satisface nevoile crescânde de forță de muncă, dar existau și nevoi intermediare, să angajeze lucrători pentru muncă ocazională, în afara perioadelor de sarcini cruciale (recoltă etc. .). În aceste scopuri, haciendele aveau orașe în apropiere, precum și zone mici de exploatare, care apar adesea din ceea ce fuseseră popoarele indiene, printre „chiriașii” care își plătesc taxa în bani și muncitorii de zi care își primesc În numerar, au existat tranziții dinamice, determinate de cerințele economice ale momentului și mediate de plăți la locul de muncă, în natură și în drepturi funciare. Acest fapt duce la faptul că termenul „peonaj” este folosit uneori și în cazul chiriași cu salarii la serviciu (regim care primește și denumiri diferite - chiriaș, yanaconazgo, huasipungo - conform tradițiilor fiecărei regiuni).

Piața muncii, constrângere, rebeliune

În America Latină, în general, termenul „pion” desemnează o varietate de lucrători săraci, salariați sau semi-salarizați. Conform unui recensământ din 1744, în nordul Buenos Aires, în afară de faptul că au pioni care sunt mici proprietari agricoli care sunt nevoiți să folosească pentru a-și completa culturile sărace, există alții fără mai multe proprietăți decât îmbrăcămintea lor și, poate, una sau Doi cai Primii sunt semi-proletari; aceștia din urmă sunt proletari sau cvasi-proletari, deoarece au doar salariul lor și adesea nu au instrumente proprii. Încercările ocazionale ale unuia sau ale altui guvern de a realiza o „îmbunătățire” a comportamentului muncii peonada au eșuat sistematic. De exemplu, în regiunea argentiniană din Río de La Plata, sclavia a fost înlocuită cu soiuri de muncă salarială gratuită, iar „pionul datoriei” nu a jucat un rol relevant aici, însă, când „vagrancia” a fost considerată infracțiune, recurgerea la cererea muncitorilor agricoli a fost folosită buletinul de vot pentru perioade.

În anumite perioade istorice, pe vremea războaielor de independență hispano-americane sau în cea a războaielor civile argentiniene, masele de pionuri vagante au fost confundate și integrate în fracțiunile armate aflate în conflict, în banditism și cuatrerismo. agitat, peonajul a rămas în esență până la reformele agrare ale secolului al XX-lea în America Latină, care au pus capăt moșiei mari. La sfârșitul acelui secol, forța de muncă agricolă este proletarianizată în cea mai mare parte, lucrând în plantații agroindustriale, iar membrii acesteia continuă cu siguranță ca migranți temporari sau „afuerinos”.

index

1 Fundal

2 Plata datoriei

3 Trezorerie, chiriaș, pion, afuerino temporar

4 Piața muncii, constrângere, rebeliune

5 Note

6 Referințe

7 Bibliografie

8 Legături externe

fundal

Coloniștii secolului al XVI-lea au crezut că forma de muncă optimă pentru a-și realiza obiectivul de a pune în practică o producție de masă a fost „sclavia cuceririi”, adică fără a cheltui potențialul de muncă al popoarelor cucerite fără discursuri. serviciile personale »a fost caracteristic pentru primele decenii ale stăpânirii coloniale spaniole. Cu toate acestea, nu avea legitimitatea politică și ideologică necesară și nici nu putea fi practicată economic pe termen lung, din cauza exterminării populației de muncă implicate. „Dominicanii, mai întâi; iezuiții, mai târziu; întreaga biserică și, în sfârșit, regele s-au opus. Un nou sistem de lucru a fost dezvoltat: encomienda.

Regele Spaniei i-a recunoscut pe indienii americani ca subiecți legitimi, cu ceea ce era necunoscut, prin edict, propria suveranitate, și li s-a conferit o supunere „europeană” care a împiedicat cuceritorii să administreze pur și simplu nativii pe teren. Noii subiecți erau obligați să plătească „o anumită taxă anuală, care ar putea fi plătită în bani, sau în produse sau în muncă”. Colectarea acestor taxe a fost cedată, pentru perioade, celor mai distinși cuceritori. Sistemul creat astfel a reprezentat o soluție de compromis între oamenii de afaceri coloniali și funcționarii coroanei și bisericii. Implementarea sa pe teren a avut tendința să se asimileze cu regimul „serviciilor personale”, adică să plătească tributul la muncă, cu toate acestea, indienii „încredințați” (nu indienii „de război”) nu au mai fost niciodată deținută de encomendero, care, nefiind bunuri comerciale, a invitat mai degrabă exterminarea sa la muncă, promovând, pe de altă parte, traficul și utilizarea sclavilor africani (care, pentru că nu sunt „supuși”, fac puteau înrobi).

Serviciile personale acordate encomenderilor au fost interzise din 1570, pierzând importanța instituției encomienda, care a fost desființată complet în 1720.1 În acea perioadă, encomienda a fost înlocuită cu forme de muncă salarială forțată, iar indienii au fost repartizați la anumiți coloniști, în funcție de nevoile acestora din urmă, care au continuat să fie numiți distribuții sau întâlniți sub denumiri regionale, cum ar fi cuatequil în Mexic.

De-a lungul secolului al XVII-lea, oamenii de afaceri coloniali au continuat să prefere, în ceea ce privește forța de muncă, formele intermediare dintre sclavie și munca contractuală. Erau încă dispuși să plătească sume mari pentru sclavi indieni, prizonieri de război, de exemplu din războiul Arauco sau altele asemenea, precum și pentru sclavi africani, în loc să angajeze muncitori „nepotriviți”, coloniști săraci și mestizoți, care obișnuiau să sufere o existență a persoanelor fără adăpost Abia în secolul al XVIII-lea, masele fără adăpost au început să fie integrate în miezul economiei coloniale. Acest proces a adoptat în mod esențial forma muncii salariale, iar muncitorii au început să fie numiți „pioni” sau „gañanes”.

Salarii de datorii

Peonajul a fost un privilegiu prin care proprietarul de teren a putut păstra amanetele și să-i oblige să lucreze gratuit la fermele lor până la anularea completă a datoriilor pe care le-au contractat. Aceste eforturi, plătite cu munca viitoare, erau de asemenea transmisibile de la părinți la copii, ceea ce le-a făcut, de fapt, o formă de servitute. Acest tip de peonaj a devenit o sursă constantă de abuz, deoarece, în general, însuși proprietarul de terenuri a stabilit valoarea lucrării, precum și cea a mărfurilor din magazinele cu dungi sau magazinele alimentare din hacienda. Pe de altă parte, „a fi un pion pentru datorii nu a fost mai puțin de dorit decât a fi un chiriaș sau un acționar precar”. Este de obicei considerată una dintre cauzele instabilității sociale și politice a Mexicului de-a lungul secolelor XIX și începutul XX XX, când caracterul său transmisibil a fost abrogat și desființat definitiv.

Trezorerie, chiriaș, pion, afuerino temporar

În hacienda tipică colonială, chiriașul sau chiriașul oferea forța de muncă permanentă, legată stabil de proprietate, în timp ce pentru perioadele de vârf ale lucrărilor agricole, lucrătorii erau angajați temporar, în general „afuerinos”, adică restul anului. locuiau la distanțe relativ mari, deseori în regiuni mai puțin fertile, pentru a satisface nevoile crescânde de forță de muncă, dar existau și nevoi intermediare, să angajeze lucrători pentru muncă ocazională, în afara perioadelor de sarcini cruciale (recoltă etc. .). În aceste scopuri, haciendele aveau orașe în apropiere, precum și zone mici de exploatare, care apar adesea din ceea ce fuseseră popoarele indiene, printre „chiriașii” care își plătesc taxa în bani și muncitorii de zi care își primesc În numerar, au existat tranziții dinamice, determinate de cerințele economice ale momentului și mediate de plăți la locul de muncă, în natură și în drepturi funciare. Acest fapt duce la faptul că termenul „peonaj” este folosit uneori și în cazul chiriași cu salarii la serviciu (regim care primește și denumiri diferite - chiriaș, yanaconazgo, huasipungo - conform tradițiilor fiecărei regiuni).

Piața muncii, constrângere, rebeliune

În America Latină, în general, termenul „pion” desemnează o varietate de lucrători săraci, salariați sau semi-salarizați. Conform unui recensământ din 1744, în nordul Buenos Aires, în afară de faptul că au pioni care sunt mici proprietari agricoli care sunt nevoiți să folosească pentru a-și completa culturile sărace, există alții fără mai multe proprietăți decât îmbrăcămintea lor și, poate, una sau Doi cai Primii sunt semi-proletari; aceștia din urmă sunt proletari sau cvasi-proletari, deoarece au doar salariul lor și adesea nu au instrumente proprii. Încercările ocazionale ale unuia sau ale altui guvern de a realiza o „îmbunătățire” a comportamentului muncii peonada au eșuat sistematic. De exemplu, în regiunea argentiniană din Río de La Plata, sclavia a fost înlocuită cu soiuri de muncă salarială gratuită, iar „pionul datoriei” nu a jucat un rol relevant aici, însă, când „vagrancia” a fost considerată infracțiune, recurgerea la cererea muncitorilor agricoli a fost folosită buletinul de vot pentru perioade.

În anumite perioade istorice, pe vremea războaielor de independență hispano-americane sau în cea a războaielor civile argentiniene, masele de pionuri vagante au fost confundate și integrate în fracțiunile armate aflate în conflict, în banditism și cuatrerismo. agitat, peonajul a rămas în esență până la reformele agrare ale secolului al XX-lea în America Latină, care au pus capăt moșiei mari. La sfârșitul acelui secol, forța de muncă agricolă este proletarianizată în cea mai mare parte, lucrând în plantații agroindustriale, iar membrii acesteia continuă cu siguranță ca migranți temporari sau „afuerinos”.