Regulament / Reglamento

Column 1.

Texto del articulo "Reglamento - Wikipedia en español"

Un reglamento es un documento que especifica una regla (Norma jurídica). También se le conoce para regular un comportamiento o para regular todas las actividades de los miembros de una comunidad. Establecen bases para la convivencia y prevenir los conflictos que se puedan generar entre los individuos. La aprobación corresponde a las reglas poder ejecutivo, aunque los ordenamientos jurídicos actuales reconocen potestad reglamentaria a otros lugares del Estado.

Por lo tanto, según la mayoría de la doctrina jurídica, se trata de una de las fuentes del derecho, formando pues parte del ordenamiento jurídico. La titularidad de la potestad reglamentaria viene recogida en la Constitución. También se le conoce como reglamento a la colección ordenada de reglas o preceptos.

Los reglamentos son la consecuencia de las competencias propias que el ordenamiento jurídico concede a la Administración, mientras que las disposiciones del poder ejecutivo con fuerza de ley (decreto ley) tiene un carácter excepcional y suponen una verdadera sustitución del poder legislativo ordinario.

(1079 bytes)

Índice

1 Historia

1.1 Baja Edad Media

1.2 Revolución liberal

1.2.1 Sistema latino

1.2.2 Sistema germánico

1.3 A partir de la Segunda Guerra Mundial

2 Naturaleza jurídica

3 Límites de la potestad reglamentaria

3.1 Límites formales

3.2 Límites sustanciales

3.2.1 Inderogabilidad singular de los reglamentos

4 Véase también

5 Referencias

Historia

Baja Edad Media

La Baja Edad Media es el periodo histórico en que comienza la pugna por el control y hegemonía del la producción normativa, que hasta entonces había sido bien dominio exclusivo del monarca, bien de asambleas de notables eclesiásticos, cortesanos, nobles, contando ya con representantes de las ciudades, empieza a reclamarla cierta participación y control sobre la producción normativa que lleva a cabo el rey. De esta manera, las asambleas tratarían de exigir al rey que contase con su consentimiento a la hora de llevar a cabo la elaboración de normas. Cabe destacar que en multitud de ocasiones, los estamentos presionaron al monarca para que éste se comprometiera, de manera solemne, a no dictar nuevas disposiciones normativas sin su consentimiento previo, y a invalidar las que así hubieran sido emitidas y pese a que el rey solía aceptar tales compromisos, hay que señalar que históricamente, los incumplía con bastante frecuencia.

En sentido doctrinalmente opuesto, es en estos momentos cuando se produce la recepción del derecho romano imperial, que impulsaría a los monarcas a acaparar la totalidad del poder normativo, excluyendo cualquier tipo de asamblea en el proceso, y dejando la decisión, exclusivamente, en manos regias.

De esta manera, dependiendo de los acontecimientos históricos particulares de cada territorio, estos se decantarían hacia un extremo u otro. En muchos países, la situación desembocó en el absolutismo, de manera que el monarca, acorde a los principios del derecho romano imperial, ostentaba la totalidad del poder normativo, despojando a las asambleas de todo poder de decisión. Pese a ello, los tipos normativos diferenciados en función de su procedencia siguen manteniéndose, en parte por la asunción de facto que hizo el rey del poder de la asamblea, basada sencillamente en no reunirlas.

Excepcionalmente, un país, Inglaterra, seguiría un camino distinto, convirtiéndose así en una auténtica excepción. Aquí, el Parlamento conseguiría imponerse sobre la figura regia, llegando a consagrar, en 1689, la supremacía de la norma parlamentaria sobre el monarca, mediante la promulgación del Bill of Rights. El conflicto planteado con la casa de Tudor y los Estuardo terminaría dando la victoria al bando compuesto por el propio Parlamento y la judicatura, quedando la figura regia despojada del poder de suspender las leyes, o de dispensar de su cumplimiento.

(2423 bytes)

Revolución liberal

Con la aparición y consolidación de la ideología liberal, el modelo instaurado mayoritariamente en Europa (el absolutista) entrará en crisis. Frente al dominio monárquico total de la potestad normativa, comienza a afianzarse un modelo teórico inspirado en los principios opuestos, es decir, en el traslado de la potestad normativa al Parlamento, de manera excluyente

Pese a que históricamente se producen dos ramas evolutivas (la latina y la germánica), ambas coincidirán en asumir la necesidad de una potestad reglamentaria atribuida al ejecutivo, ante la incapacidad que un Parlamento tiene para desarrollar la tarea de emitir la inmensa cantidad de normas necesarias, de una manera mínimamente eficiente.

Sistema latino

En los casos de los países latinos (Francia, Península Itálica, etc.) se reintegrará al monarca la potestad reglamentaria de la que los principios liberales renegaban. No obstante, su potestad queda subordinada a la producción normativa que proceda del Parlamento, naciendo así una potestad reglamentaria jerárquicamente inferior a la potestad legislativa que ostentaba el Parlamento.

En el caso francés, la Revolución de 1789 supuso la desaparición radical y fulminante de la potestad reglamentaria. No obstante, en menos de diez años, el sistema volvió a conceder tal potestad al Gobierno, cuyo objetivo habría de ser la ejecución de las leyes.

En España se producirá una evolución semejante, solo que en un período menor. En tan solo un año, las Cortes de Cádiz pasaron de eliminar la potestad reglamentaria del ejecutivo a concederla en pro de la ejecución legal.

Pese a todo ello, a lo largo del siglo XIX se produce una evolución de la potestad reglamentaria que culminará con la aparición de nuevos tipos normativos, que en algunos casos, tendrán fuerza de ley. Así pues, en un primer momento aparecen los reglamentos de prerrogativa regia, dedicados a materias tales como la regulación de las colonias, de los títulos nobiliarios y la organización militar. Más tarde, se prescindirá, por la vía de los hechos, del requisito de autorización legal expresa para los reglamentos que busquen el desarrollo de la ley. Un tercer paso llega a darse con el surgimiento paulatino de reglamentos autónomos que no buscaban desarrollar una ley, sino regular aquello que no hubiera quedado bajo regulación legal. Finalmente, se atribuirá al Gobierno una potestad normativa que permitía emitir normas con fuerza de ley, tales como leyes de habilitación, delegación legislativa o decretos leyes.

(2534 bytes)

Sistema germánico

Paralelamente al sistema de los países latinos, se desarrolla el llamado sistema germánico, perteneciente a la Confederación Germánica. En él, siguiendo las bases de la monarquía constitucional o limitada, se establece una relación horizontal entre la ley y el reglamento, de manera que la producción normativa se divide en función de la materia a reglar, produciéndose una distribución competencial en la que por ley se regula todo aquello relacionado con la libertad y la propiedad, y por reglamento todo lo demás.

Más tarde, alcanzando ya la década de 1880, el sistema germánico sufre un giro doctrinal a raíz de los postulados teóricos de Paul Laband y Georg Jellinek, según los cuales, toda aquella norma que incidiera en la esfera jurídica del súbdito debía tener la consideración material de ley, de manera que los reglamentos solo debían ser emitidos tras la expresa autorización legal del Parlamento, por vía de ley. La potestad reglamentaria quedaba así reducida a los reglamentos administrativos (referidos a la organización interna de la Administración pública) y al desarrollo de la ley, no pudiendo contradecir lo dispuesto por ésta, y perfilando así un principio de superioridad jerárquica de la ley sobre el reglamento.

Hay que señalar que los dos autores mencionados tuvieron un inmenso peso doctrinal en el desarrollo del derecho público alemán, con lo que la implementación de sus postulados se produjo sin grandes conflictos. De esta manera, el cambio sería aplicado tanto bajo la Constitución imperial de 1871 como bajo la Constitución de Weimar de 1919 y la Ley fundamental de Bonn. El desarrollo del sistema germánico, pese a nacer con un carácter marcadamente más autoritario que el latino, evolucionará hasta acercarse más que este al modelo liberal puro.

A partir de la Segunda Guerra Mundial

Desde la segunda mitad del siglo XX se produce un incremento abrumador de normas, crecimiento sostenido mayoritariamente por la producción reglamentaria. La presencia del reglamento será proporcionalmente mayoritaria, hasta el extremo de arrinconar la producción legislativa en una pequeña porción del total de la producción normativa.

De igual manera, también se produce un aumento exponencial de los sujetos que gozan de potestad reglamentaria. De esta manera, ya no solo el Gobierno, sino también sus Ministros obtienen tal potestad, que llegará a ser atribuida incluso a órganos de jerarquía inferior a la del Ministerio.

En España, además, se produce un incremento de los sujetos con potestad reglamentaria debido a la proliferación de entes territoriales, que en casos como los de las comunidades autónomas supone a su vez una dispersión de la potestad a nivel interno, semejante al acontecido con respecto al poder central. Se podría decir que gracias a esto último, la dispersión subjetiva de la potestad reglamentaria central y autonómica crece en paralelo, con la consiguiente duplicación en el incremento de sujetos a los que se atribuye tal potestad.

Por otro lado, se produce un cambio radical en la visión negativa y residual que se tenía, durante todo el siglo XIX y principios del siglo XX, de la figura del reglamento. Los cambios políticos que afianzan el Estado democrático contemporáneo hacen que la Administración y sus órganos obtengan el reconocimiento de su legitimidad como entidad democrática. Por ello, su producción normativa gozará de una mejor percepción doctrinal, que pese a que sigue viendo en ella un riesgo potencial para el Estado de derecho, la admite en un sentido ordinario, excluyendo en todo caso el rechazo que históricamente ha despertado el reglamento en las teorías del Estado liberal.

(3673 bytes)

Naturaleza jurídica

El problema que plantea la naturaleza jurídica de los reglamentos estriba en la determinación de si trata o no de actos administrativos en un sentido estricto. Para una parte de la doctrina el reglamento, como todo acto de la Administración Pública regulado por el derecho administrativo, es un acto administrativo debiendo distinguirse entre actos administrativos generales y singulares, encuadrando los reglamentos dentro de los primeros.

Otra parte de la doctrina se decanta por entender que aunque procede de la Administración, el reglamento no es un acto administrativo, y que su encuadramiento se encuentra dentro de las fuentes del derecho administrativo. Difieren ambas concepciones en el procedimiento para su elaboración, el órgano de que emanan, el comienzo de su eficacia y la legitimación para su impugnación.

Límites de la potestad reglamentaria

El ejercicio de la potestad reglamentaria está sometido jurídicamente a límite que no deben ser violados. Estos límites derivan de una parte, del principio de reserva de ley y de otra de la propia naturaleza de los reglamentos administrativos en cuanto disposiciones subordinadas a la ley.

Límites formales

Competencia para dictar reglamentos

Jerarquía normativa

Procedimiento para su elaboración, entre otros.

Límites sustanciales

Respeto a los principios generales del derecho, en especial la interdicción de la arbitrariedad

Irretroactividad

Materia reglamentaria

Inderogabilidad singular de los reglamentos

Las resoluciones administrativas de carácter particular no pueden vulnerar lo establecido en una disposición de carácter general aunque aquellas tengan igual o superior rango a estas.

Véase también

Ver el portal sobre Derecho Portal:Derecho. 

 - Derecho administrativo.

 - Reglamento de la Cámara de Senadores de la Nación Argentina.

Referencias

Guadalupe Alejandra Acosta Atilano: Principios de Derecho Administrativo General, vol 1. Iustel. 2004. ISBN 84-96440-00-1.

Column 2.

Borrador / Ciorna (Traduccion automatica)

Un regulament este un document care specifică o regulă (Standardul juridic). De asemenea, este cunoscut că reglementează un comportament sau că reglementează toate activitățile membrilor unei comunități. Ele stabilesc baze pentru coexistență și previn conflictele care pot apărea între indivizi. Aprobarea corespunde normelor de putere executivă, deși sistemele juridice actuale recunosc puterea de reglementare în alte locuri ale statului.

Prin urmare, în conformitate cu majoritatea doctrinei juridice, aceasta este una dintre sursele dreptului, făcând astfel parte din sistemul juridic. Dreptul de proprietate asupra puterii de reglementare este inclus în Constituție. Colectarea ordonată de reguli sau precepte este cunoscută și sub denumirea de regulamente.

Reglementările sunt consecința puterilor pe care sistemul juridic le acordă Administrației, în timp ce dispozițiile sucursalei executive cu forță de drept (decretul legii) au un caracter excepțional și presupun o înlocuire adevărată a puterii legislative ordinare.

Index

1 Istorie

1.1 Evul mediu mic

1.2 Revoluția liberală

1.2.1 Sistem latin

1.2.2 Sistem germanic

1.3 Din al doilea război mondial

2 Natura juridică

3 Limitele puterii de reglementare

3.1 Limitele formale

3.2 Limite substanțiale

3.2.1 Incapacitatea unică a reglementărilor

4 Vezi și

5 Referințe

istorie

Evul mediu mic

Evul mediu jos este perioada istorică în care începe lupta pentru controlul și hegemonia producției normative, care până atunci a fost fie domeniul exclusiv al monarhului, fie adunări de notorii ecleziastici, curteni, nobili, având deja reprezentanți ai orașele, începe să pretindă o oarecare participare și control asupra producției normative efectuate de rege. În acest fel, adunările ar încerca să solicite regelui consimțământul său atunci când va realiza elaborarea normelor. Trebuie menționat că, în multe ocazii, moșiile au făcut presiuni asupra monarhului, astfel încât s-a angajat, solemn, să nu emită noi dispoziții de reglementare fără acordul prealabil și să invalideze cele care au fost emise și în ciuda faptului că regele obișnuia să accepte asemenea angajamente, trebuie menționat că, din punct de vedere istoric, el nu a reușit să le respecte destul de des.

În sens doctrinal opus, în acest moment are loc primirea dreptului roman imperial, ceea ce ar încuraja monarhii să monopolizeze întreaga putere normativă, excluzând orice tip de adunare în proces și lăsând decizia, exclusiv, în mâini. . regiilor

În acest fel, în funcție de evenimentele istorice particulare ale fiecărui teritoriu, acestea ar decanta spre o extremă sau alta. În multe țări, situația a dus la absolutism, astfel încât monarhul, conform principiilor dreptului roman imperial, deținea întreaga putere normativă, dărâmând adunările de toată puterea decizională. În ciuda acestui fapt, tipurile normative diferențiate în funcție de originea lor continuă să fie menținute, parțial prin presupunerea de facto făcută de regele puterii adunării, bazată pur și simplu pe nu a le aduna.

În mod excepțional, o țară, Anglia, ar urma un alt drum, devenind astfel o adevărată excepție. Aici, Parlamentul va fi capabil să se impună asupra figurii regale, ajungând să consacre, în 1689, supremația normei parlamentare asupra monarhului, prin promulgarea Bill of Rights. Conflictul ridicat cu casa lui Tudor și a Stuartului va sfârși prin a da victorie părții compuse din Parlamentul însuși și sistemul judiciar, lăsând figura regală dezbrăcată de puterea de a suspenda legile sau de a dispune de respectarea lor.

Revoluția liberală

Odată cu apariția și consolidarea ideologiei liberale, modelul stabilit mai ales în Europa (absolutistul) va intra în criză. În fața dominanței monarhice totale a puterii normative, un model teoretic inspirat de principiile opuse începe să se consolideze, adică în transferul puterii normative către Parlament, într-un mod exclusiv

Deși istoric există două ramuri evolutive (latina și germanica), ambele vor fi de acord să își asume necesitatea unei puteri de reglementare atribuite executivului, având în vedere incapacitatea ca un Parlament să dezvolte sarcina de a emite cantitatea imensă de reguli necesare , într-un mod minim eficient.

Sistem latin

În cazul țărilor latine (Franța, Peninsula Itálica etc.), puterea de reglementare căreia i-ar fi refuzat principiile liberale va fi reintegrată monarhului. Cu toate acestea, puterea sa este subordonată producției normative care provine de la Parlament, dând astfel naștere unei puteri de reglementare ierarhic inferioare puterii legislative deținute de Parlament.

În cazul francez, Revoluția din 1789 a însemnat dispariția radicală și fulminantă a puterii de reglementare. Cu toate acestea, în mai puțin de zece ani, sistemul a acordat din nou o astfel de putere Guvernului, al cărui obiectiv ar fi aplicarea legilor.

În Spania va exista o evoluție similară, doar într-o perioadă mai scurtă. În doar un an, Cortes din Cádiz a trecut de la eliminarea puterii de reglementare a executivului pentru a-l acorda în favoarea executării legale.

În ciuda tuturor acestor lucruri, de-a lungul secolului al XIX-lea există o evoluție a puterii de reglementare care va culmina cu apariția de noi tipuri de reglementare, care în unele cazuri vor avea forța legii. Astfel, la început apar reglementările prerogativei regale, dedicate unor chestiuni precum reglementarea coloniilor, a titlurilor nobile și a organizației militare. Ulterior, prin fapte, se va dispune cerința unei autorizații legale exprese pentru reglementările care urmăresc dezvoltarea legii. Un al treilea pas vine cu apariția treptată a reglementărilor autonome care nu urmăreau să elaboreze o lege, ci să reglementeze ceea ce nu ar fi fost reglementat de lege. În cele din urmă, o putere normativă va fi atribuită Guvernului care a permis emiterea de norme cu forță de lege, cum ar fi legi care să permită, delegarea legislativă sau legile cu decrete.

Sistem germanic

În paralel cu sistemul țărilor latine, se dezvoltă așa-numitul sistem germanic, aparținând Confederației Germanice. În ea, urmând fundamentele monarhiei constituționale sau limitate, se stabilește o legătură orizontală între lege și reglementare, astfel încât producția normativă este împărțită în funcție de materia care trebuie reglementată, producând o distribuție a competențelor în care, prin lege tot ce are legătură cu libertatea și proprietatea este reglementat și prin regulament orice altceva.

Mai târziu, ajungând deja în anii 1880, sistemul germanic suferă o turnură doctrinară ca urmare a postulatelor teoretice ale lui Paul Laband și Georg Jellinek, potrivit cărora, toate acele norme care afectează sfera juridică a subiectului ar trebui să aibă în vedere materiale. de lege, astfel încât reglementările să fie emise numai după autorizarea legală expresă a Parlamentului, prin lege. Puterea de reglementare a fost astfel redusă la reglementările administrative (referindu-se la organizarea internă a administrației publice) și la dezvoltarea legii, neputând contrazice dispozițiile acesteia, subliniind astfel un principiu de superioritate ierarhică a legii privind reglementarea .

Trebuie menționat că cei doi autori menționați au avut o imensă pondere doctrinară în dezvoltarea dreptului public german, astfel încât implementarea postulatelor lor s-a produs fără conflicte majore. În acest fel, schimbarea ar fi aplicată atât în ​​baza Constituției imperiale din 1871, cât și în baza Constituției de la Weimar din 1919 și a Legii fundamentale de la Bonn. Dezvoltarea sistemului germanic, în ciuda faptului că s-a născut cu un caracter marcant mai autoritar decât latina, va evolua până mai aproape de modelul liberal pur.

Din al doilea război mondial

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, a existat o creștere copleșitoare a standardelor, o creștere susținută în principal de producția de reglementare. Prezența regulamentului va fi proporțional majoritară, până la punctul de a încuraja producția legislativă într-o mică parte din producția normativă totală.

În mod similar, există și o creștere exponențială la subiecții care se bucură de puterea de reglementare. În acest fel, nu numai Guvernul, ci și miniștrii săi obțin o astfel de putere, care va fi chiar atribuită unor organe de ierarhie inferioară decât Ministerul.

În Spania, în plus, există o creștere a subiecților cu putere de reglementare din cauza proliferării entităților teritoriale, care în cazuri precum cele ale comunităților autonome presupune, la rândul lor, o dispersie a puterii la nivel intern, similar cu ceea ce s-a întâmplat cu privire la la puterea centrală. S-ar putea spune că, datorită acesteia, dispersia subiectivă a puterii de reglementare centrală și regională crește în paralel, cu consecința dublarea creșterii subiecților cărora le este atribuită o astfel de putere.

Pe de altă parte, există o schimbare radicală a viziunii negative și reziduale care a fost, de-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, figura regulamentului. Schimbările politice care consolidează statul democratic contemporan fac ca Administrația și organismele sale să obțină recunoașterea legitimității lor ca entitate democratică. Prin urmare, producția sa normativă se va bucura de o percepție doctrinară mai bună, care, deși continuă să vadă un risc potențial pentru statul de drept, o admite într-un sens obișnuit, excluzând în orice caz respingerea care a stârnit istoric reglementarea din teoriile statului liberal.

Natura juridică

Problema ridicată de natura juridică a reglementărilor constă în stabilirea dacă acestea tratează sau nu acte administrative în sens strict. Pentru o parte a doctrinei, regulamentul, ca orice act al Administrației Publice reglementat de dreptul administrativ, este un act administrativ care trebuie să se distingă între actele administrative generale și cele singulare, încadrând reglementările din cadrul primei.

O altă parte a doctrinei optează să înțeleagă că, deși provine de la Administrație, regulamentul nu este un act administrativ și că cadrul său se încadrează în sursele dreptului administrativ. Ambele concepții diferă în procedura de elaborare a acestora, organul din care emană, începutul eficacității lor și legitimitatea provocării lor.

Limitele puterii de reglementare

Exercitarea puterii de reglementare este supusă legal unor limite care nu ar trebui încălcate. Aceste limite derivă dintr-o parte, principiul rezervei de drept și alta din natura reglementărilor administrative ca fiind dispoziții subordonate legii.

Limite formale

Competența de a emite reglementări

Ierarhie normativă

Procedura de elaborare a acesteia, printre altele.

Limite substanțiale

Respectarea principiilor generale ale dreptului, în special a interdicției arbitrarului

retroactivitate

Materia de reglementare

Inesabilitatea unică a reglementărilor

Rezoluțiile administrative de natură particulară nu pot încălca dispozițiile unei dispoziții generale, chiar dacă au un grad egal sau mai mare cu acestea.

Vezi și

A se vedea portalul privind portalul legii: drept. Conținutul legii.

Drept administrativ

Regulamentele Senatului Națiunii Argentina

referințe

Guadalupe Alejandra Acosta Atilano: Principiile dreptului administrativ general, vol 1. Iustel. 2004. ISBN 84-96440-00-1.

Column 3.

Reservado para la traducción / Rezervat traducerii 

Un regulament este un document care specifică o regulă (Standardul juridic). De asemenea, este cunoscut că reglementează un comportament sau că reglementează toate activitățile membrilor unei comunități. Ele stabilesc baze pentru coexistență și previn conflictele care pot apărea între indivizi. Aprobarea corespunde normelor de putere executivă, deși sistemele juridice actuale recunosc puterea de reglementare în alte locuri ale statului.

Prin urmare, în conformitate cu majoritatea doctrinei juridice, aceasta este una dintre sursele dreptului, făcând astfel parte din sistemul juridic. Dreptul de proprietate asupra puterii de reglementare este inclus în Constituție. Colectarea ordonată de reguli sau precepte este cunoscută și sub denumirea de regulamente.

Reglementările sunt consecința puterilor pe care sistemul juridic le acordă Administrației, în timp ce dispozițiile sucursalei executive cu forță de drept (decretul legii) au un caracter excepțional și presupun o înlocuire adevărată a puterii legislative ordinare.

Index

1 Istorie

1.1 Evul mediu mic

1.2 Revoluția liberală

1.2.1 Sistem latin

1.2.2 Sistem germanic

1.3 Din al doilea război mondial

2 Natura juridică

3 Limitele puterii de reglementare

3.1 Limitele formale

3.2 Limite substanțiale

3.2.1 Incapacitatea unică a reglementărilor

4 Vezi și

5 Referințe

istorie

Evul mediu mic

Evul mediu jos este perioada istorică în care începe lupta pentru controlul și hegemonia producției normative, care până atunci a fost fie domeniul exclusiv al monarhului, fie adunări de notorii ecleziastici, curteni, nobili, având deja reprezentanți ai orașele, începe să pretindă o oarecare participare și control asupra producției normative efectuate de rege. În acest fel, adunările ar încerca să solicite regelui consimțământul său atunci când va realiza elaborarea normelor. Trebuie menționat că, în multe ocazii, moșiile au făcut presiuni asupra monarhului, astfel încât s-a angajat, solemn, să nu emită noi dispoziții de reglementare fără acordul prealabil și să invalideze cele care au fost emise și în ciuda faptului că regele obișnuia să accepte asemenea angajamente, trebuie menționat că, din punct de vedere istoric, el nu a reușit să le respecte destul de des.

În sens doctrinal opus, în acest moment are loc primirea dreptului roman imperial, ceea ce ar încuraja monarhii să monopolizeze întreaga putere normativă, excluzând orice tip de adunare în proces și lăsând decizia, exclusiv, în mâini. . regiilor

În acest fel, în funcție de evenimentele istorice particulare ale fiecărui teritoriu, acestea ar decanta spre o extremă sau alta. În multe țări, situația a dus la absolutism, astfel încât monarhul, conform principiilor dreptului roman imperial, deținea întreaga putere normativă, dărâmând adunările de toată puterea decizională. În ciuda acestui fapt, tipurile normative diferențiate în funcție de originea lor continuă să fie menținute, parțial prin presupunerea de facto făcută de regele puterii adunării, bazată pur și simplu pe nu a le aduna.

În mod excepțional, o țară, Anglia, ar urma un alt drum, devenind astfel o adevărată excepție. Aici, Parlamentul va fi capabil să se impună asupra figurii regale, ajungând să consacre, în 1689, supremația normei parlamentare asupra monarhului, prin promulgarea Bill of Rights. Conflictul ridicat cu casa lui Tudor și a Stuartului va sfârși prin a da victorie părții compuse din Parlamentul însuși și sistemul judiciar, lăsând figura regală dezbrăcată de puterea de a suspenda legile sau de a dispune de respectarea lor.

Revoluția liberală

Odată cu apariția și consolidarea ideologiei liberale, modelul stabilit mai ales în Europa (absolutistul) va intra în criză. În fața dominanței monarhice totale a puterii normative, un model teoretic inspirat de principiile opuse începe să se consolideze, adică în transferul puterii normative către Parlament, într-un mod exclusiv

Deși istoric există două ramuri evolutive (latina și germanica), ambele vor fi de acord să își asume necesitatea unei puteri de reglementare atribuite executivului, având în vedere incapacitatea ca un Parlament să dezvolte sarcina de a emite cantitatea imensă de reguli necesare , într-un mod minim eficient.

Sistem latin

În cazul țărilor latine (Franța, Peninsula Itálica etc.), puterea de reglementare căreia i-ar fi refuzat principiile liberale va fi reintegrată monarhului. Cu toate acestea, puterea sa este subordonată producției normative care provine de la Parlament, dând astfel naștere unei puteri de reglementare ierarhic inferioare puterii legislative deținute de Parlament.

În cazul francez, Revoluția din 1789 a însemnat dispariția radicală și fulminantă a puterii de reglementare. Cu toate acestea, în mai puțin de zece ani, sistemul a acordat din nou o astfel de putere Guvernului, al cărui obiectiv ar fi aplicarea legilor.

În Spania va exista o evoluție similară, doar într-o perioadă mai scurtă. În doar un an, Cortes din Cádiz a trecut de la eliminarea puterii de reglementare a executivului pentru a-l acorda în favoarea executării legale.

În ciuda tuturor acestor lucruri, de-a lungul secolului al XIX-lea există o evoluție a puterii de reglementare care va culmina cu apariția de noi tipuri de reglementare, care în unele cazuri vor avea forța legii. Astfel, la început apar reglementările prerogativei regale, dedicate unor chestiuni precum reglementarea coloniilor, a titlurilor nobile și a organizației militare. Ulterior, prin fapte, se va dispune cerința unei autorizații legale exprese pentru reglementările care urmăresc dezvoltarea legii. Un al treilea pas vine cu apariția treptată a reglementărilor autonome care nu urmăreau să elaboreze o lege, ci să reglementeze ceea ce nu ar fi fost reglementat de lege. În cele din urmă, o putere normativă va fi atribuită Guvernului care a permis emiterea de norme cu forță de lege, cum ar fi legi care să permită, delegarea legislativă sau legile cu decrete.

Sistem germanic

În paralel cu sistemul țărilor latine, se dezvoltă așa-numitul sistem germanic, aparținând Confederației Germanice. În ea, urmând fundamentele monarhiei constituționale sau limitate, se stabilește o legătură orizontală între lege și reglementare, astfel încât producția normativă este împărțită în funcție de materia care trebuie reglementată, producând o distribuție a competențelor în care, prin lege tot ce are legătură cu libertatea și proprietatea este reglementat și prin regulament orice altceva.

Mai târziu, ajungând deja în anii 1880, sistemul germanic suferă o turnură doctrinară ca urmare a postulatelor teoretice ale lui Paul Laband și Georg Jellinek, potrivit cărora, toate acele norme care afectează sfera juridică a subiectului ar trebui să aibă în vedere materiale. de lege, astfel încât reglementările să fie emise numai după autorizarea legală expresă a Parlamentului, prin lege. Puterea de reglementare a fost astfel redusă la reglementările administrative (referindu-se la organizarea internă a administrației publice) și la dezvoltarea legii, neputând contrazice dispozițiile acesteia, subliniind astfel un principiu de superioritate ierarhică a legii privind reglementarea .

Trebuie menționat că cei doi autori menționați au avut o imensă pondere doctrinară în dezvoltarea dreptului public german, astfel încât implementarea postulatelor lor s-a produs fără conflicte majore. În acest fel, schimbarea ar fi aplicată atât în ​​baza Constituției imperiale din 1871, cât și în baza Constituției de la Weimar din 1919 și a Legii fundamentale de la Bonn. Dezvoltarea sistemului germanic, în ciuda faptului că s-a născut cu un caracter marcant mai autoritar decât latina, va evolua până mai aproape de modelul liberal pur.

Din al doilea război mondial

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, a existat o creștere copleșitoare a standardelor, o creștere susținută în principal de producția de reglementare. Prezența regulamentului va fi proporțional majoritară, până la punctul de a încuraja producția legislativă într-o mică parte din producția normativă totală.

În mod similar, există și o creștere exponențială la subiecții care se bucură de puterea de reglementare. În acest fel, nu numai Guvernul, ci și miniștrii săi obțin o astfel de putere, care va fi chiar atribuită unor organe de ierarhie inferioară decât Ministerul.

În Spania, în plus, există o creștere a subiecților cu putere de reglementare din cauza proliferării entităților teritoriale, care în cazuri precum cele ale comunităților autonome presupune, la rândul lor, o dispersie a puterii la nivel intern, similar cu ceea ce s-a întâmplat cu privire la la puterea centrală. S-ar putea spune că, datorită acesteia, dispersia subiectivă a puterii de reglementare centrală și regională crește în paralel, cu consecința dublarea creșterii subiecților cărora le este atribuită o astfel de putere.

Pe de altă parte, există o schimbare radicală a viziunii negative și reziduale care a fost, de-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, figura regulamentului. Schimbările politice care consolidează statul democratic contemporan fac ca Administrația și organismele sale să obțină recunoașterea legitimității lor ca entitate democratică. Prin urmare, producția sa normativă se va bucura de o percepție doctrinară mai bună, care, deși continuă să vadă un risc potențial pentru statul de drept, o admite într-un sens obișnuit, excluzând în orice caz respingerea care a stârnit istoric reglementarea din teoriile statului liberal.

Natura juridică

Problema ridicată de natura juridică a reglementărilor constă în stabilirea dacă acestea tratează sau nu acte administrative în sens strict. Pentru o parte a doctrinei, regulamentul, ca orice act al Administrației Publice reglementat de dreptul administrativ, este un act administrativ care trebuie să se distingă între actele administrative generale și cele singulare, încadrând reglementările din cadrul primei.

O altă parte a doctrinei optează să înțeleagă că, deși provine de la Administrație, regulamentul nu este un act administrativ și că cadrul său se încadrează în sursele dreptului administrativ. Ambele concepții diferă în procedura de elaborare a acestora, organul din care emană, începutul eficacității lor și legitimitatea provocării lor.

Limitele puterii de reglementare

Exercitarea puterii de reglementare este supusă legal unor limite care nu ar trebui încălcate. Aceste limite derivă dintr-o parte, principiul rezervei de drept și alta din natura reglementărilor administrative ca fiind dispoziții subordonate legii.

Limite formale

Competența de a emite reglementări

Ierarhie normativă

Procedura de elaborare a acesteia, printre altele.

Limite substanțiale

Respectarea principiilor generale ale dreptului, în special a interdicției arbitrarului

retroactivitate

Materia de reglementare

Inesabilitatea unică a reglementărilor

Rezoluțiile administrative de natură particulară nu pot încălca dispozițiile unei dispoziții generale, chiar dacă au un grad egal sau mai mare cu acestea.

Vezi și

A se vedea portalul privind portalul legii: drept. Conținutul legii.

Drept administrativ

Regulamentele Senatului Națiunii Argentina

referințe

Guadalupe Alejandra Acosta Atilano: Principiile dreptului administrativ general, vol 1. Iustel. 2004. ISBN 84-96440-00-1.