CAPITOLUL I

Fiecare epavă îşi are taina ei...

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora găfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:

― Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?

Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.

(1) Explicaţia cuvintelor necunoscute, privitoare la vapoare şi corăbii, se găseşte la sfîrşitul cărţii, în micul manual marinăresc.

(1891 bytes)

CAPITULO I

Cada naufragio tiene su secreto...

A mediados de marzo de 1881, el barco griego Penélope, muy cargado de cereales, trigo de Bărăgan, dulce, de granos pesados, bajaba jadeando por el brazo medio del Danubio, en dirección a Sulina, para salir al mar y tomar la carretera de Patrida. , al Pireo.

Su capitán era Kir Iani Ghinis, un hábil comerciante y viejo marinero, bautizado por todas las tormentas del archipiélago griego. Sin embargo, en este viaje, Kir Iani había cometido un error de cálculo tanto con la navegación como con el comercio. Al entrar en el Danubio a principios de diciembre del año pasado, Penélope quedó atrapada en el hielo temprano en Brăila y apenas logró deslizarse entre las capas para llegar al lugar adecuado para pasar el invierno, en el canal de Măcin. Y así, si te das cuenta de que un barco que está rígido en la orilla no mete nada en el bolso del capitán, sino que, por el contrario, lo saca todos los días, entenderás por qué este invierno aparecieron tres pliegues profundos en la frente del capitán, el único lugar donde aún una arruga podía encontrar cabida, en un rostro surcado por todo tipo de arrugas.

Ya ves, el hielo es vil; lo oyes crujir en la noche, apretando con correas la panza del barco, y jadeas y jadeas, como si estuvieras sentado en las ramas, con un saco de cien ocales a la espalda y sueñas con el archipiélago, con naranjas y limones, y golpeas en vano el puño en el tambuki de la cabina de proa, donde se eleva el olor a carnero asado y donde los tripulantes - ¡pezevenghii! - Estoy jugando con tu dinero. Y en vano lloras:

- Hermano Nicola, hermano Lachi, hermano Gherasim, ¡cuida el hielo, hermano! ¿Lo tienes o no puedes oírme?

Hay que romper el hielo todos los días, por todos lados, para que no te asfixie, pero los Pezevenghi permanecen en el calor, comen carnero asado, cantan y se divierten.

(1) La explicación de las palabras desconocidas, relativas a barcos y barcos, se puede encontrar al final del libro, en el pequeño manual marino.

CAPITULO I

Cada pecio tiene su secreto...

A mediados de marzo de 1881, el velero griego Penélope, muy cargado de cereales, trigo de Bărăgan, dulce, de granos pesados, bajaba jadeando por el brazo medio del Danubio, en dirección a Sulina, para salir al mar y tomar rumbo hacia la Patrida, al Pireo.

Su capitán era Kir Iani Ghinis, un hábil comerciante y viejo marinero, bautizado por todas las tormentas del archipiélago griego. Sin embargo, en este viaje, Kir Iani había cometido un error de cálculo tanto con la navegación como con el comercio. Al entrar en el Danubio a principios de diciembre del año pasado, Penélope quedó atrapada en el hielo temprano en Brăila y apenas logró deslizarse entre las capas para llegar al lugar adecuado para pasar el invierno, en el canal de Măcin. Y así, si te das cuenta de que un barco que está rígido en la orilla no mete nada en el bolso del capitán, sino que, por el contrario, lo saca todos los días, entenderás por qué este invierno aparecieron tres pliegues profundos en la frente del capitán, el único lugar donde aún una arruga podía encontrar cabida, en un rostro surcado por todo tipo de arrugas.

Ya ves, el hielo es vil; lo oyes crujir en la noche, apretando con correas la panza del barco, y jadeas y jadeas, como si estuvieras sentado en las ramas, con un saco de cien ocales a la espalda y sueñas con el archipiélago, con naranjos y limones, y golpeas en vano el puño en el tambuki de la cabina de proa, donde se eleva el olor a carnero asado y donde los tripulantes - ¡charlatanes! - están festejando con tus dineros. Y en vano chillas:

- Hermano Nicola, hermano Lachi, hermano Gherasim, ¡cuidado con el hielo, hermanos! ¿Me estáis escuchando,  o no?

El hielo es necesario romperlo cada día, por todos lados, para que no te asfixie, pero los charlatanes permanecen en el calor, comen carnero asado, cantan y hacen banquetes.

(1) La explicación de las palabras desconocidas, relativas a barcos y veleros, se puede encontrar al final del libro, en el pequeño manual marino.

CAPITOLUL I

Fiecare epavă îşi are taina ei...

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vîrtos cu cereale, grîu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gîfîind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrîn, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpînului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adînci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbîrcituri.

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strîngînd pîntecele corăbiei în chingi – şi gîfîi şi gîfîi, ca şi cum ai sta pe brînci, cu un sac de o sută de ocale în spinare şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămîi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:

― Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?

CAPITOLUL I

Fiecare epavă îşi are taina ei...

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vîrtos cu cereale, grîu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gîfîind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrîn, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpînului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adînci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbîrcituri.

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strîngînd pîntecele corăbiei în chingi – şi gîfîi şi gîfîi, ca şi cum ai sta pe brînci, cu un sac de o sută de ocale în spinare şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămîi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul(1) cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:

― Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?

Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănîncă berbec fript, cîntă şi benchetuiesc.

1 Explicaţia cuvintelor necunoscute, privitoare la vapoare şi corăbii, se găseşte la sfîrşitul cărţii, în micul manual marinăresc.

CAPITOLUL I

Fiecare epavă îşi are taina ei...

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească Penelopa, încărcată vârtos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora găfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare şi să ia drumul Patridei, la Pireu.

Căpitanul ei era kir Iani Ghinis – negustor iscusit şi marinar bătrân, botezat de toate furtunile arhipelagului grecesc. Numai că în această călătorie, kir Iani îşi cam greşise socotelile şi cu navigaţia, şi cu negustoria. Intrată pe Dunăre la începutul lui decembrie anul trecut, Penelopa fusese prinsă de gheţuri timpurii la Brăila, şi abia izbutise să se strecoare printre sloiuri, ca să ajungă la loc potrivit de iernare, pe canalul Măcin. Şi iaca aşa, dacă ţii seama că o corabie care stă ţeapănă la mal nu bagă nimic în punga stăpânului, ci dimpotrivă, stoarce din ea în fiecare zi, ai să înţelegi de ce în această iarnă, trei cute adânci se iviseră pe fruntea căpitanului, singurul loc unde îşi mai putea găsi loc vreo cută, pe o faţă brăzdată în toate chipurile de zbârcituri.

Fiindcă vezi, gheaţa e ticăloasă; o auzi noaptea trosnind, strângând pântecele corăbiei în chingi – şi gâfâi şi gâfâi, ca şi cum ai sta pe brânci, cu un sac de o sută de ocale în spinare şi visezi la arhipelag, la portocali şi la lămâi, şi zadarnic baţi cu pumnul în tambuchiul cabinei de la prova de unde se ridică miros de berbec fript şi unde oamenii din echipaj – pezevenghii! – fac chiolhan cu banii tăi. Şi zadarnic strigi:

― Bre Nicola, bre Lachi, bre Gherasim, aveţi grijă de gheaţă, bre! Ce, aţi căpiat, ori nu m-auziţi?

Gheaţa trebuie spartă în fiecare zi, de jur împrejur, ca să nu te sugrume, dar pezevenghii stau la căldură, mănâncă berbec fript, cântă şi benchetuiesc.

(1) Explicaţia cuvintelor necunoscute, privitoare la vapoare şi corăbii, se găseşte la sfîrşitul cărţii, în micul manual marinăresc.