Comentariul 1

Duduiala Gheorghe (02.11.2025_10:11) says: Am primit educaţie într-un sat românesc. Și sunt mândru de asta.

Am primit educație într-un sat românesc, acolo unde pământul mirosea a viață, nu a beton, iar oamenii nu treceau unii pe lângă alții ca niște umbre grăbite, ci se priveau în ochi și își vorbeau ca niște suflete. Și sunt mândru de asta. Pentru că educația mea nu a început într-o școală, ci într-o casă. Nu între pereți cu tencuială scorojită, ci între oameni cu sufletul întreg.

Eu numesc educație acei șapte ani de-acasă – intervalul tăcut în care un copil nu învață litere, ci învață lumea. E vârsta în care se plantează în conștiință semințele care vor crește mai târziu fie în demnitate, fie în lașitate. În iubire sau în ură. În curaj sau în frică. Șapte ani – atât are viața la dispoziție să ne arate ce înseamnă să fii OM. Restul e doar instrucție.

În satul meu nu existau cursuri despre valori, dar existau oameni care le trăiau.

Acolo nu se preda bunul-simț – se respira.

Nu se vorbea despre respect – era modul firesc de a sta în lume.

Nu existau teorii despre iubire – exista bunica, care dividea mămăliga în opt, ca să ajungă pentru unsprezece.

Am învățat să spun „te rog” și „mulțumesc” nu pentru că mi-a spus cineva că așa este civilizat, ci pentru că am văzut în ochii mamei că cel mai frumos dar nu e ceea ce primești, ci felul în care îl primești. Am învățat să nu las farfuria neîntoarsă când plec de la masă, pentru că nu era un gest mecanic, era o formă de recunoștință. Am învățat să strâng mâna cu toată palma, nu cu vârful degetelor, pentru că altfel ar fi însemnat că îmi e rușine de mine.

În sat am învățat tăcerea – tăcerea aceea care nu apasă, ci odihnește. Și am învățat că oamenii care vorbesc puțin nu sunt săraci în cuvinte, ci bogați în simțire.

Am învățat că lacrimile nu sunt o slăbiciune, ci un limbaj al inimii.

Am învățat că un om sărac care împarte puținul lui e mai bogat decât un om bogat care nu dă nimic.

Acolo am înțeles ce înseamnă dreptatea – nu din legi, ci din viață: când furai un măr, poate scăpai de tata, dar nu scăpai de rușine. Iar rușinea, în sat, era mai grea decât pedeapsa. Pentru că satul nu trăia sub cod penal, ci sub cod moral.

Și apoi am crescut.

Am ieșit din sat. Am ajuns în lumea civilizată, educată, modernă, în lumea în care oamenii au diplome, dar n-au rușine. În care se vorbește mult despre principii, dar puțini le trăiesc. În care se spune „te respect”, dar puțini ridică privirea din telefon ca să-ți vadă chipul.

Acolo, în lumea cea mare, am descoperit paradoxul: că uneori știința se poate obține la oraș, dar înțelepciunea se găsește doar la sat. Că uneori oamenii școliți nu știu ce știau bătrânii analfabeți: că omul nu este om prin ce are, ci prin ceea ce dăruiește.

Și astăzi, când mă uit în jur, când văd copii crescuți de ecrane, părinți obosiți de ambiții, tineri care se rușinează de originile lor, mă doare și mai tare un adevăr: că satul, cel care a fost odată leagănul formării omului întreg, moare. Nu pentru că îi pierdem pământurile, ci pentru că îi uităm sufletul.

Dar eu nu uit.

Eu port în mine satul ca pe o icoană.

Îl duc oriunde merg, ca pe un pașaport nevăzut, ca pe o identitate care nu expiră.

Și poate că nu voi mai trăi vreodată acolo, dar satul trăiește în mine.

Trăiește în felul în care dau „bună ziua”.

În felul în care nu stau la masă înainte de a-i așeza și pe ceilalți.

În felul în care nu pot să trec pe lângă un om căzut fără să mă opresc.

Asta e educația mea.

Nu din manuale. Din oameni.

Nu din teorie. Din trăire.

Nu din școală. Din sat.

Și voi spune asta cu fruntea sus până la capătul vieții mele:

Am primit educaţie într-un sat românesc. Şi sunt mândru de asta.

• 22 h > 229 reactii.

Comentariul 2

Adrian Iordache (03.11.2025_08:04  ) says: Duduiala Gheorghe Si eu m-am născut si am trăit asa... aproape ca Mowgli, aproape.ca Tarzan, aproape ca Tom Sawyer, aproape ca Nică (al lui Ștefan a Petrei). Nu cunoșteam asfaltul, știam doar ce-i poteca. Începeam primăvara desculți (ne jucam pe lângă garduri de mărăcini, pe unde soarele transforma mai întâi noroiul rece in călduță țărână. Eram un fel de iezi, dar cu două picioare, nu cu patru. De când... "se închideau câmpurile" (undeva prin octombrie-noiembrie), până când "se deschideau câmpurile" (undeva prin aprilie-mai), toată lumea era a noastră (a copiilor din generația mea. Nu ne interesa de unde pică mâncarea in farfurie (nu aveam grija asta), mâncăm... si coajă de copac (plecați de cu dimineața peste câmpurile, toți cei din generația mea, si întorși noaptea, când picam de oboseală. Pe undeva, prin 1965 sau 66... cred (aveam vreo 5 -6 ani), am rămas înmărmurit văzând un om bătrân (bătrân din punctul de vedere al meu, de atunci) plângând cu lacrimi, frangandu-si mâinile, in fața unui tablou care ocupa, ca o icoana, locul de deasupra ușii dintre prispă si restul casei. Plângea si se întreba cu voce suficient de tare astfel încât nu se auzea doar el, ci îl auzeam si eu: "Ce ne-om face noi, tată, de acum încolo, ce s-o alege de acum încolo, de noi". Murise cineva. Cineva important pentru acel om. Acel om era unul dintre vecinii noștri. Îl știam după nume (îl strigam "nea Stelică". Nici nu știam că era unul dintre frații bunicului meu, dar... așa era. Cel care murise aveam să aflu că se numea "Ghiorghiu Dej". Ne-am strâns intr-o seară, tot satul, sau câți om fi incaput din el, in curtea singurului om din sat care avea televizor, bătrâni, adulți si copii, si am văzut... in tăcere, imagini de la înmormântarea omului acela. Oamenii ăștia bătrâni, din acel univers al meu, nu prea vorbeau cu noi, copii, lucruri de oameni mari. Dar mai scăpau si mai vorbeau despre războiul încheiat mai inaitnte cu vreo 14 ani de a ma naște eu, de foametea petrecuta cu vreo 13 ani mai imainte de a mă naște eu. Bunicul imi povestea ca el nu a facut școală, ca a învățat sa citească... la sondă... pe bucăți de ziar, si ca unde nu înțelegea, aștepta până întra nu știu ce inginer, in țară, ca să îl scoată din impas. Ieșit de la sondă, la pensie, bunicul meu era fan al lecturii. De la el cred ca am deprins eu, pasiunea lecturii. Dar cei mai mulți din acel univers al meu, nu aveau pasiunea asta. Nu știu când am înțeles, dar am înțeles de mic, ca acea libertate de care ne bucuram ca copii, de credeam ca... toată lumea e a noastră, era... de fapt... o libertate vremelnică, ca a lui Griviței când îl mai dezlegam din lanțul care îl ținea legat de coteț. In jurul nostru era comunism, nene. Ne astepta o viață de adult... de rahat.... Va urma!

• 8 min > 0 reactii.