15 jul 2018 22:23
Spre rușinea mea, indulgența este (in opinia personala) caracteristica mea cea mai definitorie .
Nimeni nu iți poate certifica mai bine acest lucru decât minorii din preajma ta (proprii-ți copii, la vremea minoriei lor, proprii-ți nepoti, si in general "ființele ne-ajutorate", cum ar fi spre un exemplu, batrânii), prin atracția pe care o simt (uneori instinctiv) către tine, ca om.
Indulgența este un lucru posibil de intalnit doar la ființa umană, pentru că aceasta atitudine are in spatele ei raționamentul, iar de raționament nu dispun alte animale in afară de animalul numit "om".
In condițiile in care caracteristica principală a curentului majoritar este cu totul alta decat indulgența, toleranța, ingăduiala, ca individ care o porți, nu iți vine ca un atu, nu ca un avantaj ci ca un grav handicap, ca o gravă infirmitate, care te situează intr-o condiție de minoritate, extremă.
Cautam aiurea, ceva pe net in care să mă regăsesc cel mai bine-definit, mai ales acum după ce si al doilea nepot al meu, (nepot care de-abia invata sa meargă, abia a implinit anul), ca si primul nepot de-altfel, si ca atatea alte dovezi pe care le-am avut in cam acelasi mod, in lungul vieții, dă aceeasi dovadă de atasament ca restul "subiectilor analizați", ca să le zic asa, pe care i-am avut vreodată in preajma mea, sub ocrotire, si am gasit destule lucruri interesante.
E destul de jenant să te lauzi singur (ca atunci cand ti-ar fi murit lăudatorii) dar las jena la o parte pentru că văd că si alții si-au mai bătut capul prin domeniul psihologiei cu "boala" asta, si chiar am găsit (scormonind eu dupa sinonime si antonime ele cuvantului "indulgență") lucrări de genul: "Personas complacientes y la enfermedad de complacer", "El poder curativo de la indulgencia", "Tolerancia (en psicologia)" lucrări in care . . . in parte ma regasesc, in parte nu, dar care bat destul de mult spre ceea ce vreau eu să spun aici.
Toleranta, ingaduinta, ingăduiala, sunt cativa dintre termenii-sinonim ai termenului "indulgență", care definesc mai indeaproape "boala" asta a mea, chiar si decat termenul "indulgență", dar pe toate la un loc, nu am găsit cum să le pun, spre a forma termenul cel mai potrivit cu care să fi dat nume acestei pagini, ci a trebuit ca, pană la urma, sa ma opresc, la o denumire, din patru-cinci sau cate se mai inghesuiau care mai de care mai in fată, ca sa tină loc de titlu.
Intre cei care pot ajunge sa citească aceste randuri, probabilitatea să imi fie persoane foarte apropiate, persoane care "mă cunosc de-o viată" (frati, rude de orice grad, consăteni, sotie, copii, nepoti, colegi, fosti colegi, cunostinte cu diverse vechimi din planul real sau din cel virtual) este . . . "de la mare, in sus", asa că mă feresc să spun lucruri care m-ar face să rosesc in sine-mi, dacă in sinea mea nu le-as considera ca reflectand adevărul-adevărat.
Repet, nu este nici o laudă cu această "enfermedad" (cum spun spaniolii la "boală"), sau"infirmitate", cum ar fi traducerea mot-a-mot din spaniolă in romană.
Asa am perceput toată viata această "boala" a mea, ca a fi o "infirmitate", dar n-am stiut (nici n-am avut timp să scormon spre a o defini) s-o spun.
Din cauza acestei infirmitati ale mele, am suferit nu doar eu (purtătorul ei) ci si toti cei din jurul meu (părinti, frati, sotie, copii, rude, prieteni)
Eram, de cand mă stiu, un "împăciuitor nepartinic", iar asta ii nedreptătea (intr-un fel ) pe fratii, pe verii mei mai mici, care in fata faulturilor (de joc, sau din afara jocului) primite de pe la colegii nostri de joacă, asteptau de la mine si un pic de "fratească partinire" in loc de un "arbitraj ireprosabil", nepartinic . . . .
Dar asta cu indulgenta, toleranta, ingaduiala, ingaduinta, concilianța, pacifismul este poveste ampla, o boala ale caror simptome nu le-ar putea nimeni descrie mai bine dacat o persoana care chiar sufera de ea.
Deci . . .
Î Ă Ț Ș ță ș â î
Va urma (pagina este in lucru)!