Fotbal. Păcureți

Pe mine, mirajul jocului cu mingea m-a atras dintotdeauna (si sunt convins ca nu doar pe mine).

M-am nascut in niste vremuri care cu greu au fost (si sunt intelese chiar si de persoane care le-au trait pe pielea lor, cu atat mai greu vor fi intelese de cei care n-au trecut prin ele.

In acele vremuri mai gaseai "terenuri ca si ale nimanui", de asa natura incat niste tineri ai vremii sa fi pus stapanire pe o portiune dintr-un islaz, si sa o fi convertit-o in teren de fotbal.

Pentru ca mai intai luaram sub stapanire, acea bucata de teren pe care mai pasteau oamenii gastele, oile, si abia mai apoi se facura demersurile necesare inregistrarii terenului intr-ale birocraturilor, spre a se putea ajunge astfel, la faza de omologare a lui.

Cum in zona noastra colinara, nu gasesti (cu una cu doua), o suta de metri de teren plat (de ceea ce se cheama "șes"), ne adaptam noi (copii acestor coline) la "profilul terenului" ("terenuri accidentate") neavand noi puterea de al adapta pe el la nevoile noastre.

Cel putin in zona geografica a copilariei mele, greu gaseai "teren" pe care sa bati mingea, unde distanta dintre cele doua porti  sa masoare mai mult de (vreo) 25-30 m, iar pe latime . . . cat cuprindea :). 

Spun asta pentru ca pe terenul cel mai marcant al copilariei mele, lungimea era limitata de doua porti naturale (una avand un nuc pe post de o bara, si un par, postul celeilalte bare, iar cealalta avea un batran nuc pe post de bara, si un arac infipt in pamant o forma pe a doua) dar, cu latimea . . . cu latimea era ceva mai complicata treaba. 

Pe una din parti era o vale, mai ceva ca in Heidi, in care vale, cand scapam mingea, se considera ca e aut (si se proceda in consecinta).

Pe cealalta latura, incepea o panta pe care ne tot duceam in sus, cu mingea, si nu ne retinea nici o tusa, ci doar faptul ca nu intr-acolo aveam treaba ci, spre vreuna dintre cele doua porti.

Pe o imaginara linie intre bara stanga a uneia dintre porti si bara dreapta a celeilalte isi duceau viata, indiferenti si impasibili, trei nuci. In paralel cu linia (cea acceptata ca atare) de aut, dar la vreun metru in teren, isi ducea viata un rand de peri.

Si uite-asa, printre meri, nuci, peri, gutui si alte soiuri, incercam noi sa marcam in poarta adversa, dribland tot, si om si pom

Mingiile "pe sus", la inaltime mai mare de doi metri, intalneau ramurile din coroanele deja descrisilor pomi.

Pasiunea jocului cu mingea, ne-a facut insa sa punem minte de la minte, mana de la mana si, sa ajungem (tarziu, dar sa ajungem) a infiinta o echpa locala, o echipa in care sa jucam . . . dupa regulile artei, legitimati adica.  (va continua)