Păcureți (partea mea)
Page start 05.11.2011_19.29 (UTC+1 / España)
Mai înainte de alte povești, vezi și: Traducerile mele". Când le-am făcut, m-am gândit . . . și la tine.
Am avut dintotdeauna (chiar și când internetul și calculatoarele nu existau), o nevoie (o sete) a mea de a avea un colt al meu, un jurnal personal.
Acum, în vremurile astea, internetul da posibilitatea sa existe și jurnale care nu mai sunt personale (nu le mai citești doar tu singur) ci le poate citi oricine dorește, la modul public.
Am cunoscut (ca tot omul, sau . . . poate ca tot omul aflat în continua peregrinare) oameni, în largul și în latul geografiei.
<
Eu n-am făcut nici o mare ispravă pe lumea asta, nu am vreun meritat (sau nemeritat) re-nume, și atunci, spre a nu fi confundat cu vreun alt "Adi Iordache", am indicat, ca titlu al paginii, și "locul nașterii".
Printre cei alături de care am muncit în viata asta, sunt persoane de prin Olt, de prin Galați, de prin Botoșani, de prin București, și de prin foarte multe alte locuri, oameni de care drumurile vieții m-au separat acum 35 - 40 de ani și, cine știe, orice indiciu poate fi de folos (în condițiile în care a apărut internetul), pentru a ne mai da vreodată, vreun semn.
In afara de asta, depindem fiecare (în formarea personalității fiecăruia dintre noi) de "decorurile" pe care le găsim în "peisaj", la vremea când intram în scenă.
Eu m-am născut, am copilărit și am trăit în Pacureti, și deși valurile vieții m-au purtat pe unde am vrut sau n-am vrut eu sa ajung, sufletește am rămas continuu acolo unde am văzut lumina zilei, acolo unde am făcut primii pași.
Poate că . . . cu multi dintre cei pe care i-ai cunoscut cândva, și dacă te-ai reîntâlni, nici nu ai mai avea ce iți mai spune, pentru că relațiile inter-umane sunt, precum casa; e suficient sa nu o locuiești trei zile și, normal, s-a răcit. Ne înstrăinăm.
Ochii care nu se vad, se uită.
Cu toate astea . . . cine știe, nu strică să ai un fel de "cutie postala", așezată civilizat, acolo unde ii este locul oricărei "cutii postale", adică . . . în calea veștilor.
Ca si o ureche, deși nu pentru a auzi vesti rele se naște urechea pe lumea asta, nu ea alege ce vesti primește, ci doar, primește veștile asa cum ele, bune/rele, vin.
Salutările mele deci, oricărui ar fi el dintre cei ce au văzut lumina zilei, pe (și de pe) aceleași meleaguri ca și mine.
Există și în facebook, o pagină dedicată Pacureti-ului, o pagină în care am avut onoarea de a fi invitat să conlucrez (am participat, și sunt încă, "editor") dar eu prefer formatul acesta, și pentru că aici, expun lucruri personale, ca în casă la mine, și cui ii place intră, iară cui nu ii place, își vede de drum.
Mi-au plăcut întotdeauna oamenii cu care am amintiri comune, iar amintire comună mai pregnantă decât cea pe care
o ai cu "lumea în care te-ai născut și te-ai format", nu prea cred să existe.
..............................
Am un of, un of de care nu o sa mai scap toată viata, pentru ca am avut o înregistrare video, de prin 2006, pe care am purtat-o după mine ani și ani, și pe care o puteam vedea pe camera video și pe ecranul tv.
Cand ce am învățat (si am reușit, sa fac o pagina web), am încercat sa "descarc" acea filmare, ca sa o transfer în calculator și .... nu știu ce comanda greșită oi fi dat ca, am șters complet inregistrarea. Putine lucruri pierdute in viata mi-au lăsat un gol mai mare în suflet decât pierderea asta iremediabila a acestei filmări
Nu erau lucruri nemaipomenit de importante pentru nimeni altcineva în afara de mine, dar pentru mine erau de o importanta ce nu se poate reproduce în cuvinte.
Era in ea fata mea cea mica, era in ea gradina mea de pe Malaie, lucruri care imi erau, si imi sunt dragi, si pe care nu le mai poti intoarce inapoi, ca sa reiei filmarea.
Timpul, nu-l poți tine pe loc, dar eu, cu acele imagini l-as fi putut tine.
Ca intotdeauna, lucrul, cand iti e aproape de nas, trece neobservat.
Ca intotdeauna, doar cand atingi plita, simti cu adevarat sfaraitul arsurii.
Fara a uita, "necazurile care sunt", fara a uita ca atunci cand "esti", nu e usor "sa fii", fara a face din mereu universalul "acasa" altceva decat este, ofer salutul oricarui "pacurețean" care se intalneste cu el.
Daca nu o aveam, nu o aveam si nu aveam ce sa regret. Dar, s-a dus.
Cine e . . . "de pe la noi", va recunoaste cu siguranta aceasta imagine.
Nu am vreo mare bogăție (nici măcar de imagini ) dar din ce am, împart (sau . . ."compartimos", cum bine zice limba spaniola, și-i păcat că limba romana nu si-a adaptat si ea, spre folosire ea verbul "compartir") și cu tine, cititorule. Uneori imi zic (eu), mie insumi : "Dar de ce tu´, si o pagina de Pacureti ? "
Pentru ca locului meu "de baștină" ii sunt dator, pentru ca el, a adunat cum a știut și cum a putut cele necesare și că (la fel ca pe oricare altul) m-a împins în lume și pe mine, ca s-o vad și eu cum este, iar acest lucru pentru mine, nu doar ca nu e putin lucru, ci este cel mai frumos lucru ce putea să mi se întâmple, astfel ca locul nașterii mele și-a atras pe veci, deplina mea recunoștință.
Departe (foarte departe ) de a-mi fi băgat locul meu natal ( sau altceva din viata) ceva în traista, departe de a ma fi iertat de durități ale vieții, as zice ca ... cel putin m-a păsuit binișor, ne-luându-mi "peste rând" pe mai niciunul dintre cei "foarte apropiați mie", iar asta (iarăși zic), nu-i putin lucru......
Locul meu de bastina mi-a fost drag intreg, cu tot ce a fost in el. Nu am dispretuit nimic, si pe nimeni din vreo pornire interioara ci, daca asa ceva o fi reiesit vreodata nu a putut fi decat din lipsa de stiinta, din insuficienta pregatire, sau (mai pe limba noastra) din simpla si pura prostie. Am sa fac, loc special in pagina mea, de o pagina "in memoriam". Ca un fel de "cimitir", dar virtual. Nu am, multe, imaginile cu amintiri ale celor apropiati mie, si care azi, nu mai sunt. Cine o sa ajunga pe "aici" si va dori sa alature vreo fotografie, i-as multumi.
"Ziua de azi" nu mai e ... ca cea de ieri.
"Lumea" se misca.
Dar "acasa", acest "maț" (ombilic) ramas pe veci, netaiat", intre tine si locul unde ai vazut "lumina zilei", nu ti-l poate lua nimeni.
As vrea eu....dar nu mai am ( cum nimeni n-are) de unde, sa redau râsul si voiosia acelora ce au fost copii deodata cu mine, copii cu care umpleam drumul, jucand . . . jocuri care nu apar in nici un fel de "cataloage", jocuri precum... jocul cu mingea caruia noi ii spuneam "duca".
Nu, nu cred ca jocul asta se mai juca in alte parti, pentru ca era nevoie pentru asta de un profil geografic, de niste particularitati ca de pe la noi
Dar, ma rog, minge sa fi avut noi, ca ...ceva "ne jucam" cu ea.
Speranta de viata a unei biete mingi de 13 lei, era foarte scurta.
Uneori dura cateva zile pana cand o apuca "fasaitul" in vreunul din gardurile de catina care serveau de imprejmuiri.
Alte dati, de la primul sut.
Jucam (de fapt, ne jucam) chiar și când mai rămânea, si doar jumătate din ceea ce la început, fusese minge.
Sunt convins ca fiecare generatie face, in felul ei, la fel.
Copilaria, nu se inventeaza niciodata ci doar o repeta, fiecare generatie, actualizand-o contemporaneitatii ei.
Aceasta nu este o fotografie de pe la noi, dar seamănă mult cu ceea ce în copilărie vedeam alcătuindu-se, cu proprii mei ochi.
Una din sondele din Valea-Seacă. Sonda căreia, la vremea când era în foraj, i-am adus (ca la toate sondele de pe zona) "material tubular". Pe fundal se vede Matița, și se vede fostul nostru "teren de fotbal".