Pornesc acest nou "fir", motivat de faptul că... Facebook-ul mi-a eliminat aseara, inca o publicatie, sub aceleasi ambigue motivatii, printre care si aceea ca eu as fi in cautare de audiență:

"Se pare că ați încercat să obțineți like-ri, distribuiri sau vizionări ale videoclipurilor într-un mod înșelător."

Comienzo este nuevo "hilo", motivado por el hecho de que... Facebook eliminó anoche otra publicación mía, bajo las mismas motivaciones ambiguas, entre ellas que buscaba audiencia:

"Parece que intentaste obtener Me gusta, contenido compartido o reproducciones de video de forma engañosa."

......................

Gândesc eu că fiecare dintre noi, oamenii, simțim (deși în grade diferite) când asupra noastră apasă injustiția, și când nu.

Dar și aici, în diverse grade, pentru că... pentru a percepe corect injustiția, trebuie să ai corecte și suficiente cunoștințe despre conceptul "justiție".

Înrolat eu, la cerere, în ianuarie 2008, în "armata lucrătorilor mobili din UE" (vezi conceptele "armata industrială" plus "armata industrială de rezervă") am perceput destul de repede injustul mod în care se pornise aplicarea... atunci relativ recentă... atunci noii Legislații UE a Tahografului.

În mod sigur nu doar eu am simțit asta, și în mod sigur nu doar eu am încercat să o dovedesc.

Nu știu ce au înțeles alții, dar eu am înțeles că pentru a dovedi acel imens ocean de injustiție (care se revărsa nu doar peste mine, ci peste alte 5--6-7 milioane (sau câți or fi) de "lucrători mobili", ca și mine, nu trebuie "pripă", ci... răbdare, pentru că... spre a afirma ceva, trebuie să poți documenta afirmații.

Eu nu porneam de la premiza că... "sigur, de azi înainte îmi vor fi încălcate drepturile".

Am adunat tot ce am putut ca document, atâta timp cât am reușit să mă mențin în postul de muncă (bun/rău) pe care, prin contract individual de muncă, îl ocupam la momentul percepției respectivului înalt grad de injustiție.

Ca la un fel de rodeo, când ai călări un cal sau un taur super-nărăvaș, nu am reușit să mă mențin în șa decât patru ani, adică... din 7 ianuarie 2008, până în 14 februarie 2012.

Căzut (ca) din șa, extenuat fizic și psihic, mi-am luat valiza cea plină cu documente (documente în marea lor majoritate, pe hârtie), și m-am apucat să le digitalizez, încercând în așa fel, să le aduc la același nivel de utilizare, cu restul de documente (în acest caz... digitale, pentru că pe timp ce trecea, și tahograful se afla într-o continuă tranziție dinspre condiția de "tahograf analog" înspre aceea de "tahograf digital", și astfel, de la o zi la alta mai mult, registrele de tahograf imprimate pe disc de hârtie, lăsau loc registrelor digitale (pe  "card digital".

Tot la fel se întâmpla și cu pozele, înregistrarea și păstrarea acestora devenea de la o zi la alta, mai puțin "analogă", și mai mult "digitală".

În fața injustițiilor, chiar și atunci când acestea ar acționa în același mod asupra unui, hai să zicem, 5-6-7 milioane de persoane, nu toate persoanele resimt respectivele injustiții în același fel, nu toate persoanele reacționează... nici în același fel, și nici în același timp.

Ceea ce pentru unul este injustiție de gradul 10, să zicem așa, ca idee, pentru altul este injustiție de gradul 5, pentru altul de gradul 2, pentru altul... de gradul 1.

Mulți dintre cei care o percep într-un grad mai mic decât tine, ca la un maraton unde pe tine te-ar scoate ceva/cineva din cursă cu forța, mai mulți sunt cei care se bucură că... "unul mai puțin" (adică, că în respectiva cursă, au un competitor mai puțin), decât cei care nu se bucură, iar între cei care nu se bucură, cei mai mulți își vor șterge din plină alergare, mai multele sau mai puținele lacrimi, și vor continua să caute să nu piardă teren față de restul lumii. 

Toată lumea vrea să ocupe... e logic, și legitim, un cât mai bun loc, într-un... hai să-i zicem... "total clasament al adevărului".

Cine nu poate, nu poate, rămâne la coadă (și spune apoi, ca și vulpea, că strugurii succesului... sunt acri), dar în realitate, nimeni nu pornește a merge în picioare (atunci când reușeșt performanța asta, pe la 10-11-12-13-14 luni) spre a avea insucces.

Încă de la naștere, toată lumea urmărește succesul.

Chiar dacă și aici se întâmplă ca și în "fotbalul de performanță", unde dacă joci la "Divizia 12", consideri un succes clasarea pe primul loc la acea divizie, și promovarea în "Divizia 11". După care consideri un succes eventuala promovare în "Divizia 10", și un insucces, eventuala retrogradare in "Divizia 12".

Nimeni nu pornește la drum cu alt gând decat acela de a se situa în fruntea "Diviziei 1", dar cum toată lumea se înghesuie, ca într-un con, spre primul loc, oricum am face... pe primul loc nu incapem toti.

Și atunci, fiecare, fiecare face ceea ce știe, ceea ce poate, ceea ce e capabil.

Nu există doi oameni cu același fel de caracter, și nu există nimeni care să cunoască caracterul cuiva, mai bine decât... fiecare pe al său.

Eu fac parte dintre persoanele care nu capitulează, care nu capitulează cu nici un chip, dar, în același timp, care fac parte dintre persoanele care refuză chiar și gândul de a ocupa într-un "imaginat clasament al adevărului", vreun alt loc decât cel care în mod legitim, îi corespunde. 

(4816 bytes) 

........................

Creo que cada uno de nosotros, los humanos, sentimos (aunque en diferentes grados) cuándo nos presiona la injusticia y cuándo no.

Pero aquí también, en mayor o menor medida, porque... para percibir correctamente la injusticia es necesario tener conocimientos correctos y suficientes sobre el concepto de "justicia".

Me alisté, a pedido, en enero de 2008, en el "ejército de trabajadores móviles en la UE" (ver los conceptos "ejército industrial" más "ejército industrial de reserva") y rápidamente me di cuenta de la forma injusta en que había comenzado la solicitud. .. luego relativamente reciente... luego la nueva legislación de tacógrafos de la UE.

Ciertamente no fui el único que lo sintió, y ciertamente no fui el único que intentó demostrarlo.

No sé qué entendieron los demás, pero yo entendí que para demostrar ese enorme océano de injusticia (que se derramó no sólo sobre mí, sino sobre otros 5-6-7 millones (o la cantidad que sea) de "trabajadores móviles", como yo, no hay que “prisa”, pero… paciencia, porque… para afirmar algo, hay que poder documentar las afirmaciones.

No partí de la premisa de que… “claro, de ahora en adelante mis derechos serán vulnerados”.

Reuní todo lo que pude en un documento, siempre y cuando lograra mantenerme en el puesto (bueno/malo) que, por contrato individual de trabajo, ocupaba en el momento de la percepción de ese alto grado de injusticia.

Como una especie de rodeo donde montas un caballo o un toro súper rabioso, solo logré permanecer en la silla durante cuatro años, que es... del 7 de enero de 2008 al 14 de febrero de 2012.

Cayendo (como) de la silla, agotado física y mentalmente, tomé mi maleta llena de documentos (documentos en su gran mayoría, en papel), y comencé a digitalizarlos, intentando de esta manera, llevarlos al mismo nivel de uso, con el resto de documentos (en este caso... digitales, porque con el paso del tiempo, el tacógrafo también estuvo en continua transición de la condición de "tacógrafo analógico" a la de "tacógrafo digital", y así, de la noche a la mañana, los registros del tacógrafo impresos en discos de papel dieron paso a los registros digitales (en "tarjeta digital".

Lo mismo sucedió con las fotografías, su grabación y almacenamiento se volvieron cada día menos "analógicos" y más "digitales".

Ante las injusticias, incluso cuando se actuaría de la misma manera sobre, digamos, 5-6-7 millones de personas, no todas las personas sienten esas injusticias de la misma manera, no todas las personas reaccionan... ni siquiera en de la misma manera y no al mismo tiempo.

Lo que para uno es injusticia de décimo grado, digámoslo como idea, para otro es injusticia de quinto grado, para otro de segundo grado, para otro… de primer grado.

Muchos de los que lo perciben en menor medida que tú, como en una maratón donde algo/alguien te sacaría de la carrera a la fuerza, son más los que se alegran de que… “uno menos” (o sea, que en esa carrera tienen un competidor menos), que los que no se alegran, y entre los que no se alegran, la mayoría se secará las lágrimas, más o menos, en la carrera, y seguirá intentando no perder terreno. el resto del mundo.

Todos quieren ocupar... es lógico, y legítimo, el mejor lugar posible, en un... llamémoslo... "ranking total de la verdad".

Los que no pueden, no pueden, se mantienen en la fila (y luego dicen, como el zorro, que las uvas del éxito... están agrias), pero en realidad, nadie se pone a caminar (cuando logran esta hazaña, alrededor 10 -11-12-13-14 meses) para no tener éxito.

Desde el nacimiento, todo el mundo persigue el éxito.

Incluso si sucede como en el "fútbol de alto rendimiento", donde si juegas en la "División 12", consideras un éxito ocupar el primer lugar en esa división y ascender a la "División 11". Después de lo cual considera un éxito el eventual ascenso a la "División 10", y un fracaso el eventual descenso a la "División 12".

Nadie sale al camino con otro pensamiento que el de estar en lo más alto de la "División 1", pero como todos se reúnen, como en un cono, hacia el primer lugar, hagamos lo que hagamos... no todos podemos encajar en primer lugar.

Y luego, cada uno, cada uno hace lo que sabe, lo que puede, lo que es capaz de hacer.

No hay dos personas que tengan el mismo carácter, y no hay nadie que conozca mejor el propio carácter que... cada uno el suyo.

Soy parte del pueblo que no capitula, que no capitula de ninguna manera, pero, al mismo tiempo, soy parte del pueblo que rechaza incluso la idea de ocupar en un "ranking imaginado de la verdad", cualquier lugar distinto del que legítimamente les corresponde.

La ultima dintre călătoriile mele cu avionul, am văzut un cetățean (cetățean român) care, printre primii urcați, se așezase... ca o bleandă... pe un loc care nu era al lui, manifestând (cu voce tare) neînțelegerea faptului că fiecarui călător îi corespunde locul indicat în bilet, vociferând că ... și așa avionul nu are mai multe locuri decât pasageri sunt, și că... nu contează pe ce loc te așezi, avionul tot acolo ajunge.

E și asta o logică, nu se poate spune că nu e, atâta doar că, cum ziceam un pic mai înainte, mie nu îmi trebuie nici să mă așez pe locul cei revine altuia, nici să se așeze altul, discreționar, pe locul ce-mi revine mie.

Poate și pentru faptul că, încă din cea mai fragedă copilărie, în câștigarea competițiilor specifice conceptului "joacă", nu mi-a plăcut să câștig încălcând regulile jocului, ci... respectându-le.

Cum ar fi în arhicunoscutul joc cu mingea, numit fotbal, nu mi-a plăcut să câștig vreun punct, prin ținere de tricou, prin împingerea vreunui jucător, prin comiterea vreunei altfel de ne-sportivitate.

Mie mi-a plăcut să câștig doar prin intermediul curatului dribling.

Știu că oamenii nu au toți aceeași vocație, și știu că nu toți oamenii acceptă locul pe care propria lor vocație îi așează, îmi pare rău pentru ei dar... firea mea este aceea de a fi just, iar firea lui nimeni nu și-o poate schimba, nici la dorință proprie, nici la dorința altcuiva.

E deja prea lungă această "scrisoare deschisă", și am să încerc să o închei spunând că am fost conștient încă de când am decis, din 14 februarie 2012, ca... din poziția de "afară din joc", să îmi dedic toate eforturile victoriei adevărului asupra minciunii, am fost conștient că vor fi destui cei care, făcând pact cu diavolul pentru a trece puntea, vor ajunge să ia pensii frumoase, în timp ce a mea va suferi indescriptibile pierderi.

Au fost, sunt, și vor fi mereu, oameni dispuși să calce pe cadavre, numai să situeze măcar un pic mai sus decât locul care le-ar fi revenit conform meritului personal.

Atașamentul meu față de materia numită "justiție", este un pariu pe care din punct de vedere materialist (nu doar "științific", ci întreg conceptul) l-am pierdut, dar pe care... din punct de vedere moral, nu l-am pierdut, și nu am cum să-l pierd.

Am conștiența că superioritatea morală este deranjantă pentru cei aflați sub linia de plutire a moralității, dar altă cale decât punerea lucrurilor, în mod corect, la locul lor, eu nu știu.

Din păcate (sau din fericire), în drumul ăsta... al fiecăruia... spre "vârful conului", ne împiedicăm (în încercarea noastră de... dribling), diminuându-se astfel probabilitățile de a câștiga, în primul rând de cei din jurul nostru... care nu știu jocul, fie că ei sunt... celălalat soț, copii, părinți, frați, cumnați, sau altfel de rubedenii.

Așa e viața.

(2.798 bytes)

16.10.2024_13.35

En el último de mis viajes en avión, vi a un ciudadano (ciudadano rumano) que, entre los primeros huéspedes, se había sentado... como un vago... en un asiento que no era el suyo, mostrando (en voz alta) su falta. de entender que a cada pasajero le corresponde el asiento indicado en el billete, gritando que... y así el avión no tiene más asientos que pasajeros, y que... no importa dónde te sientes, el El avión todavía termina allí.

Esto también es lógico, no se puede decir que no lo es, es sólo que, como dije un poco antes, no necesito sentarme en el lugar que es de otro, ni que se siente otro, discrecionalmente, en el lugar que - me corresponde a mí.

Quizás también porque, desde mi más tierna infancia, a la hora de ganar competiciones específicas del concepto "juego", no me gustaba ganar rompiendo las reglas del juego, sino... respetándolas.

Como en el conocido juego de pelota llamado fútbol, ​​no me gustaba ganar un punto agarrando la camiseta, empujando a un jugador, cometiendo cualquier otra conducta antideportiva.

Me gustaba ganar simplemente con un regate limpio.

Sé que no todas las personas tienen la misma vocación, y sé que no todas las personas aceptan el lugar que les coloca su propia vocación, lo siento por ellos pero... mi naturaleza es ser justa, y la suya no es la de nadie. él no puede cambiarlo, ni por su propia voluntad ni por la de otro.

Esta "carta abierta" ya es demasiado larga, e intentaré terminarla diciendo que soy consciente desde que decidí, el 14 de febrero de 2012, que... desde la posición de "fuera del juego", a Dedicar todos mis esfuerzos a la victoria de la verdad sobre la falsedad, era consciente de que habría bastantes que, pactando con el diablo para cruzar el puente, acabarían cobrando pingües pensiones, mientras los míos sufrirían pérdidas indescriptibles.

Hubo, hay y siempre habrá personas dispuestas a pisar cadáveres, sólo para colocarlos al menos un poco más arriba del lugar que les hubiera correspondido según su mérito personal.

Mi apego a la materia llamada "justicia", es una apuesta que desde un punto de vista materialista (no sólo "científico", sino de todo el concepto) perdí, pero que... desde un punto de vista moral, no -Perdí y no puedo perderlo.

Soy consciente de que la superioridad moral inquieta a quienes se encuentran por debajo de la línea de flotación de la moralidad, pero aparte de poner las cosas en su lugar, no lo sé.

Desgraciadamente (o afortunadamente), en este camino... de cada uno... hacia "la cima del cono", tropezamos (en nuestro intento de... driblar), disminuyendo así las probabilidades de ganar, en el primer lugar por aquellos que nos rodean... que no conocen el juego, ya sean... el otro cónyuge, los hijos, los padres, los hermanos, los cuñados o los Rubedens.

Así es la vida.

Adrian Iordache

Toată lumea care postează asta zice că l-a auzit pe Zuckerberg zicând vorbele astea, dar nimeni nu da sursa că sa-l mai vadă/audă și alții zicând. Și chiar dacă ar zice, e Facebook-ul lui. Musafirilor carora nu nu ie-ar conveni regulile stabilite de amfitrion, n-ar avea decât sa-si faca și ei câte un Facebook 😀!

Adrian Iordache

Todos los que publican esta cosa dicen que escucharon a Zuckerberg decir estas cosas, pero nadie proporciona la fuente para documentar de algún modo  esta afirmación. Y aunque lo diga, es su Facebook. Los huéspedes a quienes no les gusten las reglas establecidas por el anfitrión, pueden también crearse un Facebook propiedad de ellos, para establecer ellos mismos sus propias reglas 😀!

"Después de escuchar a Mark Zuckerberg decir que publicar el Padre Nuestro viola sus políticas, pido a todos los cristianos que sigan mi ejemplo y publiquen el Padre Nuestro.

Declaro mi fe públicamente. Jesús dijo: Al que me niegue aquí en la tierra, yo le negaré delante de mi Padre que está en los cielos. Mateo 10:33

Este es el mejor desafío que he visto en Facebook. Entonces, si lo amas y no te avergüenzas, ¡únete a mí en este desafío de fe!

AMÉN

nuestro padre,

quien eres tu en el cielo

Santificado sea tu nombre;

Venga tu reino;

Hágase tu voluntad.

Como en el cielo así en la tierra.

Danos nuestro pan de cada día

Y perdónanos nuestras ofensas,

Como perdonamos a nuestros malhechores.

Y no nos dejes caer en la tentación;

pero nos libra del maligno.

Porque tuyo es el Reino, el poder y la gloria por siempre.

Amén