Columna 1 . 

Texto del articulo " Voto (elecciones) - Wikipedia ".  

Características del voto democrático

Articulo principal: " Voto (elecciones) ".

La democracia , presupone la celebración de elecciones periódicas mediante el sufragio universal , libre , igual , directo y secreto . 

Todas estas características se consideran actualmente condiciones necesarias para la democracia y el incumplimiento de una sola de ellas nos remite a un sufragio no democrático, que puede ser restringido, no libre, desigual, indirecto o público .

Universal

Artículo principal: Sufragio universal

El sufragio universal existe cuando el conjunto de la ciudadanía dispone del derecho de voto, sin que puedan producirse exclusiones por cualquier condición o circunstancia de carácter discriminatorio. 

La definición del electorado y la extensión del sufragio varía según la época y el lugar y ha originado grandes debates. 

Es conveniente recordar que la historia de la democracia ha ido unida a la ampliación de la base electoral en la que jugó un rol importante la presión de sectores excluidos del derecho a votar.

Durante el siglo XIX y principios del XX, el acceso a las urnas estaba vetado a amplios sectores de la sociedad, entre otros: trabajadores (discriminación por razón de clase social), mujeres (discriminación sexista) y no blancos (discriminación por raza). 

Por ejemplo, en 1833 en Gran Bretaña únicamente 4,7 por 100 de la población. 

En un primer momento, la celebración de elecciones atendió al deseo de la burguesía de acceder al control del Estado, sin compartir dicho control con el resto de la sociedad.

Con el Estado liberal, la burguesía recurrió al sufragio para obtener el poder político como sector privilegiado y estableció condiciones que en la práctica excluían del derecho a voto a las clases baja y media. Este sufragio estaba restringido por razones de nivel de renta, propiedad o riqueza (sufragio censitario), por razones de nivel educativo o de cualquier otra condición similar. 

Podía ocurrir también que el derecho de sufragio dependiera del pago de una determinada tasa de impuestos: un impuesto especial para el voto, inaccesible para la inmensa mayoría de la sociedad. 

La educación o la cultura también pueden ser instrumentos discriminatorios en épocas o lugares en los cuales el analfabetismo estaba muy extendido. 

Otra limitación podía ser la exigencia de un período mínimo de residencia antes de poder estar inscrito en el censo electoral, que puede ser discriminatoria en un contexto de elevada movilidad residencial de los trabajadores a la búsqueda de un empleo.

Todas las restricciones discriminatorias mencionadas buscaban privar del derecho de sufragio a la clase trabajadora. La consecución del sufragio universal masculino y con él la superación del obstáculo de la discriminación social, a resultas de la presión del movimiento sindical y el surgimiento de los partidos de izquierdas, representó un punto de inflexión esencial para comprender la transformación del Estado liberal al Estado democrático. 

En Europa se postergó hasta la Primera Guerra Mundial, su asentamiento, después de un proceso de derogaciones y reinstauraciones de este derecho para los varones. Teniendo presente que hubo varias derogaciones de este derecho, en España se introdujo en 1868, 1890, 1931 y 1977.

Tras la generalización del voto entre los hombres, continuó existiendo un sufragio restringido de carácter sexista que excluía a la mujer de la participación en la vida política y, por ende, de otros ámbitos de la vida cotidiana. 

Entre las razones esgrimidas para impedir el voto de las mujeres encontramos argumentos como su pretendida menor capacidad intelectiva, la supeditación de la mujer al hombre que ejercía de cabeza de familia (fuera el padre o el marido) o la acusación de apatía o ignorancia de las mujeres en relación a las cuestiones políticas. 

En algunos países donde se concedió a regañadientes el sufragio a la mujer, se le estableció una edad superior a la de los hombres para tener acceso al voto. 

Este fue el caso de Gran Bretaña donde en 1918 solo se permitía votar a las mujeres mayores de treinta años. En Bélgica (1919) únicamente las viudas y madres de víctimas de guerra y en Portugal (1931) solo las mujeres con estudios universitarios.

Salvo alguna excepción "accidental", la primera vez que las mujeres pudieron ejercer su derecho al voto fue en 1866 en unas elecciones municipales en Suecia.

 Los primeros países en los cuales se implantó fueron los Estados norteamericanos de Wyoming (1869) y Utah (1870), así como en Nueva Zelanda (1893) y Australia (1902). 

En Europa, fueron los países nórdicos. Los países de tradición católica y musulmana han sido los más renuentes a la participación de las mujeres, mientras que en los países de tradición protestante y judía las reticencias se desvanecieron antes.

En España se logró el sufragio femenino en 1931 y se ejerció en 1933, fue la diputada Clara Campoamor su principal su defensora. En Argentina, donde existía el antecedente de la provincia de San Juan que en 1928 había establecido el voto femenino en el ámbito local, la Cámara de Diputados había aprobado en 1932 un proyecto en ese sentido del diputado socialista Mario Bravo, pero el Senado nunca lo debatió. 

El proyecto de ley fue presentado inmediatamente después de asumido el nuevo gobierno constitucional, el 1 de mayo de 1946. La oposición de los prejuicios conservadores resultaba evidente tanto dentro de los partidos políticos que apoyaban al peronismo como de los partidos opositores. A pesar de que era un texto breve en tres artículos, que prácticamente no podía dar lugar a discusiones, el Senado (donde solo había representantes peronistas) recién dio media sanción al proyecto el 21 de agosto de 1946, y hubo que esperar más de un año para que la Cámara de Diputados sancionara el 9 de septiembre de 1947 la Ley 13.010, lo que hizo por unanimidad o sea apoyada tanto por los diputados peronistas como por los opositores. Evita presionó constantemente a los parlamentarios para que lo aprobaran, causando incluso protestas de estos últimos por su intromisión.

Además del movimiento obrero y de las sufragistas del movimiento feminista, en algunos países la reivindicación de la extensión del derecho al voto ha incluido a otros movimientos sociales, como el antirracista. La exclusión de las minorías étnicas se ha producido con mecanismos diversos: negándoles la condición de ciudadanos, prohibiéndoles el derecho de sufragio, restringiendo su derecho de voto o desincentivando su participación política. 

En Estados Unidos hasta 1965 estuvo obstaculizado el voto de los ciudadanos afroamericanos y Sudáfrica hasta 1994 no implantó el sufragio universal e igual poniendo fin a la segregación racial.

Otra limitación del sufragio que cabe indicar ha sido la discriminación por razón de edad, acostumbrándose a fijar en los veinte, veintiuno, veintitrés, veinticinco o más años, el mínimo de edad para poder votar. La progresiva reducción de la mayoría de edad electoral hasta los dieciocho años, a partir de las décadas de 1970 y 1980, hasta entonces se había visto frenada en muchos países porque las élites políticas temían que los jóvenes votaran en provecho de opciones más radicales .

 Libre

En un sistema constitucional de derechos y libertades, el pluralismo político, el acceso abierto al proceso electoral, los partidos en competición, la periodicidad de las elecciones y la posibilidad efectiva de decidir sobre la permanencia o sustitución del poder gubernamental son rasgos distintivos de unas elecciones donde el voto es libre.

La ausencia de una contienda electoral es un síntoma claro de inexistencia de democracia, pero la presencia de unas elecciones no indica ipsofacto la existencia de un sistema político democrático. Debe haber un Estado dotado de un sistema constitucional que establezca un marco jurídico donde se reconozcan y garanticen los derechos de la persona y las libertades públicas (de expresión, ideológica, de asociación, a la información de reunión, etc).

La libertad refiere a la no influencia; esto quiere decir no necesariamente tomar en cuenta opiniones de otras personas, tampoco aceptar sobornos de algún partido político o alguna persona que busque tu sufragio (voto) .

Igual

El voto igual implica que cada elector debe tener asignado el mismo número de votos independientemente de la persona que los emita y, para ello, no deben existir diferencias cuantitativas en el número de votos (generalmente, uno) disponibles para cada elector. La vulneración del voto igual (una persona, un voto) viene de la mano del voto desigual (o voto plural, como también se le denomina), consistente en la concesión de uno o varios votos adicionales a determinados tipos de electores. 

El voto desigual podía consistir en que un individuo poseyera varios votos para emitirlos en una misma circunscripción electoral. A veces se concedían más votos en proporción a la cantidad de tierra de que fueran titulares o en proporción a la base fiscal de sus propiedades (Bélgica, hasta 1919). 

O podía suceder que dispusiera de múltiples votos, uno por cada circunscripción, estando calificado para ello, por ejemplo, por tener propiedades en cada una de ellas (Gran Bretaña lo reconoció hasta 1948). O podía establecerse un contingente de electores adscritos a una circunscripción conforme a un criterio distinto al territorial, como el profesional o el socioeconómico; pudiendo estos electores votar con varios votos en dichas circunscripciones especiales (por ejemplo, las circunscripciones británicas de titulados universitarios —extinguidas en 1948—, donde estos disponían de diversos votos). 

Cuando en las democracias avanzadas ha sido superada con creces la norma «un hombre, un voto» y una vez ya se ha consolidado el principio jurídico de «una persona, un voto», diversos autores indican que ahora el camino a seguir debiera ser el de aumentar la igualdad de voto desde la perspectiva política e ir hacia «una persona, un mismo valor», que cada votante haga una contribución igual para determinar el resultado de la elección. 

A este respecto, John Stuart Mill comentó:

No hay igualdad en el sufragio allí donde el voto de un individuo aislado no tenga el mismo valor que el de otro individuo en la comunidad .​

A tenor de lo dicho, un voto de valor igual o equitativo consistiría en que la fuerza electoral del voto de cada ciudadano fuese lo más semejante y que el coste de cada escaño fuese similar, es decir, sea elegido por una fracción equitativa de población.

 Por ejemplo, la infra-representación de las zonas urbanas y la sobre-representación de las zonas rurales es una fuente de discriminación que afecta a la equidad del voto. 

También hay que decir que las elecciones no son un proceso plenamente abierto y asequible a todos los partidos por igual. La desigualdad en los recursos financieros y en el acceso a los medios de comunicación afectan negativamente a la igualdad de oportunidades y restringen el aspecto competitivo de las relaciones interpartidos. 

A todo ello hay que añadir que un sistema electoral puede producir resultados desiguales: hay partidos que en relación al apoyo electoral recabado están sobre-representados y otros infra-representados en el parlamento. También señalar las desigualdades políticas con respecto al sufragio pasivo, como la baja representación de las mujeres entre las élites políticas. Son éstas cuestiones abiertas al debate . 

Directo

Artículo principal: Sufragio directo

El voto debe ser efectuado por cada ciudadano de forma directa, sin intermediarios, porque cada miembro de la sociedad está capacitado para tomar sus propias decisiones de acuerdo con sus propias preferencias. 

El voto debe ser directo porque el derecho de voto no es un derecho transferible. Las elecciones indirectas consisten en elegir a unos delegados o compromisarios, que a su vez escogerán a los gobernantes. El objetivo de tal mediatización es filtrar, incluso moderar, los designios de los ciudadanos, pudiendo modificar su mandato explícito. 

Este era el caso de la Constitución española de 1812 y es la situación de aquellos senadores españoles elegidos por los parlamentos de las comunidades autónomas. 

En EE. UU., los ciudadanos no votan directamente al presidente sino a compromisarios, si bien es cierto que en la actualidad se respeta el voto emanado del electorado y, por lo tanto, son elecciones indirectas solo desde el punto de vista formal 

Secreto

Se debe asegurar el voto secreto para garantizar la libre decisión del votante. Esta libertad de elección podría quedar condicionada mediante el voto público o abierto. De esta forma el voto por aclamación, a mano alzada o expresado oralmente es coercitivo.

El elector no debe ver limitada su libertad política cuando escoge su voto en la cabina y cuando lo deposita en la urna y por ello es imprescindible que se garantice su privacidad y el no ser observado, de forma que su voto no sea ordenado o conocido por nadie más. Para garantizar el voto secreto se establecen mecanismos como la obligatoriedad de usar cabinas cerradas, con cortinas opacas o puertas y las papeletas y sobres de las mismas, el uso de urnas selladas, sobres opacos donde introducir las papeletas y otros mecanismos que hagan efectiva la emisión secreta del voto.

Conviene matizar que las garantías para la protección del secreto del voto no implican que el elector, si así lo desea voluntariamente, no pueda dar a conocer su voto. El secreto del sufragio es, pues, una posibilidad que puede no ser ejercida por el votante pero que debe quedar siempre garantizada. Todo ello sin perjuicio de la obligación de no efectuar propaganda electoral durante las votaciones.

 No obstante, en algunos países, como Argentina, que un elector declare su voto puede ser considerado un delito electoral, y el voto puede ser declarado nulo.

Australia fue el primer país en utilizar el voto secreto en 1856. Con la introducción de la informática en las elecciones de algunos países, también se establecen mecanismos apropiados para la emisión secreta del voto.

Otras características

Además de las características mencionadas, existe una amplia variedad de factores materiales y formales que deben estar presentes en una elección democrática de calidad, como por ejemplo, una periodicidad adecuada de las elecciones (con un máximo de cuatro o cinco años), un sistema de garantías sociales o unas normas de propaganda electoral eficaces.

El voto debe ser personal. El voto por delegación puede ser objeto de manipulación o suplantación. Por ello, en el supuesto de que un elector tenga imposibilidad material de votar el día de las elecciones, para garantizarle el derecho de sufragio y, a su vez, mantener el requisito de que el voto sea personal, pueden articularse mecanismos para combinar ambos aspectos, como el voto por correo, el voto sur place (cuando el elector tiene autorización para votar en un lugar distinto del que en principio le corresponde) o el voto en las embajadas y consulados en el caso de residir en el extranjero.

La existencia de un sistema de partidos desarrollado va a determinar el carácter democrático de una elección; la competencia entre partidos es un denominador común de la amplia gama de variación de los sistemas electorales en las democracias. Entre sus disparidades, el carácter singular de las democracias es la subyacente confrontación política entre partidos diferentes y su coexistencia democrática. El elemento central es competir por el voto para tener la capacidad de representar y gobernar. Es patente que las relaciones mutuas y plurales se originan en los sistemas multipartidistas, mientras que en los sistemas de partido único no existen tales relaciones de reciprocidad. Todo ello sin perjuicio de los mecanismos de democracia directa.

Aparte de lo ya mencionado, otra condición para considerar un sufragio libre es que las elecciones sean recurrentes. La periodicidad debe ser regular para evitar la perpetuación no electiva en el poder de las élites políticas. 

El desarrollo del principio electivo conlleva la celebración de elecciones periódicas (habitualmente. en un período máximo de cuatro o cinco años) donde se parte de la base de que éstas no pueden ser un instrumento utilizado de forma excepcional, ni pueden anularse las convocatorias posteriores con el fin de mantenerse en el poder .

 (16.263 bytes)

Columna 2 . 

Automatic translation with Google .                                                      

Caracteristicile votului democratic

Democrația presupune organizarea unor alegeri periodice prin vot universal, liber, egal, direct și secret. 

Toate aceste caracteristici sunt considerate în prezent condiții necesare democrației, iar nerespectarea doar a uneia dintre ele ne referă la votul nedemocratic, care poate fi restricționat, nu gratuit, inegal, indirect sau public.

universal

Articol principal: sufragiu universal

Votul universal există atunci când toți cetățenii au dreptul la vot, fără excluderi din cauza oricărei condiții sau circumstanțe discriminatorii. 

Definiția electoratului și amploarea votului variază în funcție de timp și loc și a dus la multe dezbateri. 

Este convenabil să ne amintim că istoria democrației a fost legată de extinderea bazei electorale în care presiunea sectoarelor excluse din dreptul la vot a jucat un rol important.

În secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, accesul la urne a fost interzis sectoarelor largi ale societății, printre altele: lucrători (discriminare bazată pe clasa socială), femei (discriminare sexistă) și non-albi (discriminare bazată pe rasă). 

De exemplu, în 1833 în Marea Britanie doar 4,7% din populație. 

La început, desfășurarea alegerilor a răspuns dorinței burgheziei de a câștiga controlul asupra statului, fără a împărți acest control cu ​​restul societății.

Odată cu statul liberal, burghezia a recurs la sufragiu pentru a obține puterea politică ca sector privilegiat și a stabilit condiții care, în practică, excludeau clasele de jos și de mijloc de la dreptul la vot. Acest vot a fost restricționat din motive de nivel de venit, proprietate sau avere (vot de recensământ), din motive de nivel de educație sau orice altă condiție similară. 

S-ar putea întâmpla, de asemenea, ca dreptul la vot să depindă de plata unei anumite cote de impozitare: un impozit special pentru vot, inaccesibil pentru marea majoritate a societății. 

Educația sau cultura pot fi, de asemenea, instrumente discriminatorii în perioadele sau locurile în care analfabetismul era răspândit. 

O altă limitare ar putea fi cerința unei perioade minime de ședere înainte de a fi înscris în lista electorală, care poate fi discriminatorie într-un context de mobilitate rezidențială ridicată a lucrătorilor în căutarea unui loc de muncă.

Toate restricțiile discriminatorii menționate anterior au urmărit privarea clasei muncitoare de dreptul de vot. Realizarea votului universal masculin și, odată cu acesta, depășirea obstacolului discriminării sociale, ca urmare a presiunii mișcării sindicale și a apariției partidelor de stânga, a reprezentat un punct de cotitură esențial în înțelegerea transformării din statul liberal la stat.democratice. 

În Europa, soluționarea sa a fost amânată până la primul război mondial, după un proces de abrogare și reintegrare a acestui drept pentru bărbați. Având în vedere că au existat mai multe derogări de la acest drept, în Spania a fost introdus în 1868, 1890, 1931 și 1977.

După generalizarea votului în rândul bărbaților, a continuat să existe un vot limitat de natură sexistă care exclude femeile de la participarea la viața politică și, prin urmare, din alte domenii ale vieții cotidiene. 

Printre motivele invocate pentru a împiedica votul femeilor, găsim argumente precum pretinsa capacitate intelectuală mai scăzută a acestora, subordonarea femeii față de bărbatul care era capul familiei (fie că este tatăl sau soțul) sau acuzația de apatie sau ignorarea femeilor în legătură cu problemele politice. 

În unele țări în care femeilor li s-a acordat drept de vot votul, femeile au primit o vârstă mai mare decât bărbații pentru a avea acces la vot. 

Așa a fost cazul în Marea Britanie, unde în 1918 numai femeile de peste treizeci aveau voie să voteze. 

În Belgia (1919) doar văduvele și mamele victimelor războiului și în Portugalia (1931) doar femeile cu studii universitare.

Cu o excepție „accidentală”, prima dată când femeile și-au putut exercita dreptul la vot a fost în 1866 la alegerile municipale din Suedia. 

Primele țări în care a fost implantat au fost statele nord-americane Wyoming (1869) și Utah (1870), precum și Noua Zeelandă (1893) și Australia (1902). 

În Europa, erau țările nordice. Țările cu tradiție catolică și musulmană au fost cele mai reticente la participarea femeilor, în timp ce în țările cu tradiție protestantă și evreiască reticența a dispărut mai devreme.

În Spania, votul feminin a fost realizat în 1931 și a fost exercitat în 1933, deputatul Clara Campoamor fiind principalul său apărător. În Argentina, unde a existat un precedent în provincia San Juan care în 1928 stabilise votul feminin la nivel local, Camera Deputaților aprobase în 1932 un proiect în acest sens de deputatul socialist Mario Bravo, dar Senatul nu a făcut-o niciodată. 

Proiectul de lege a fost prezentat imediat după asumarea noului guvern constituțional, la 1 mai 1946. Opoziția prejudecăților conservatoare a fost evidentă atât în ​​cadrul partidelor politice care susțineau peronismul, cât și al partidelor de opoziție. 

În ciuda faptului că era un text scurt din trei articole, care practic nu putea da naștere la discuții, Senatul (unde erau doar reprezentanți peronisti) a dat doar jumătate de aprobare proiectului pe 21 august 1946 și a fost necesar să așteptați mai mult de un an ca Camera Deputaților să sancționeze Legea 13.010 la 9 septembrie 1947, lucru pe care l-a făcut în unanimitate sau a fost susținut atât de deputații peronisti, cât și de oponenți. 

Evita i-a presat constant pe parlamentari să-l aprobe, provocând chiar proteste din partea acestuia din cauza amestecului său.

În plus față de mișcarea muncitorească și de sufragetele mișcării feministe, în unele țări cererea pentru extinderea dreptului la vot a inclus și alte mișcări sociale, cum ar fi mișcarea anti-rasistă. Excluderea minorităților etnice a avut loc prin diferite mecanisme: refuzarea statutului de cetățeni, interzicerea dreptului de vot, restricționarea dreptului la vot sau descurajarea participării lor politice. 

În Statele Unite până în 1965 votul cetățenilor afro-americani a fost blocat, iar Africa de Sud până în 1994 nu a pus în aplicare votul universal și nici nu a pus capăt segregării rasiale.

O altă limitare a votului care ar trebui indicată a fost discriminarea pe motive de vârstă, obișnuindu-se să stabilească la douăzeci, douăzeci și unu, douăzeci și trei, douăzeci și cinci sau mai mulți ani, vârsta minimă pentru 

vot. Reducerea progresivă a vârstei majoritare de vot la optsprezece, începând cu anii 1970 și 1980, a fost până acum reținută în multe țări, deoarece elitele politice se temeau că tinerii vor vota în favoarea unor opțiuni mai radicale. 

Gratuit

Într-un sistem constituțional de drepturi și libertăți, pluralismul politic, accesul deschis la procesul electoral, partidele aflate în concurență, periodicitatea alegerilor și posibilitatea efectivă de a decide cu privire la permanența sau înlocuirea puterii guvernamentale sunt trăsături distinctive ale alegerilor. votul este gratuit.

Absența unui concurs electoral este un simptom clar al inexistenței democrației, dar prezența alegerilor nu indică ipsofact existența unui sistem politic democratic. 

Trebuie să existe un stat dotat cu un sistem constituțional care să stabilească un cadru legal în care drepturile persoanei și libertățile publice să fie recunoscute și garantate (de exprimare, ideologie, asociere, informații despre întâlniri etc.).

Libertatea se referă la neinfluență; Aceasta înseamnă nu luarea în considerare neapărat a opiniilor altor persoane și nici acceptarea de mită de la un partid politic sau de la cineva care îți solicită votul (vot).

La fel

Votul egal implică faptul că fiecărui alegător trebuie să i se atribuie același număr de voturi indiferent de persoana care le exprimă și, pentru aceasta, nu ar trebui să existe diferențe cantitative în numărul de voturi (în general unul) disponibil pentru fiecare alegător. Încălcarea votului egal (o persoană, un vot) vine din mâna votului inegal (sau vot plural, așa cum se mai numește), constând în acordarea unuia sau mai multor voturi suplimentare anumitor tipuri de alegători. 

Votul inegal ar putea consta într-o persoană care deține mai multe voturi pentru a le da în aceeași circumscripție electorală. Uneori s-au acordat mai multe voturi proporțional cu cantitatea de teren pe care o dețineau sau proporțional cu baza impozabilă a proprietăților lor (Belgia, până în 1919). 

Sau s-ar putea întâmpla ca el să aibă mai multe voturi, unul pentru fiecare circumscripție, fiind calificat să facă acest lucru, de exemplu, având proprietăți în fiecare dintre ele (Marea Britanie a recunoscut acest lucru până în 1948). Sau un contingent de alegători desemnați unei circumscripții electorale ar putea fi stabilit în conformitate cu un alt criteriu decât cel teritorial, cum ar fi cel profesional sau socioeconomic; acești alegători putând vota cu mai multe voturi în circumscripțiile speciale menționate (de exemplu, circumscripțiile britanice ale absolvenților de universități - dispăruți în 1948 -, unde au avut voturi diferite). 

Când în democrațiile avansate norma „un singur om, un vot” a fost depășită cu mult și odată ce principiul legal al „unei persoane, un singur vot” a fost deja consolidat, diverși autori indică faptul că acum calea de urmat ar trebui să fie aceea de a crește egalitatea a votului dintr-o perspectivă politică și pentru a trece la „o persoană, valoare egală”, fiecare alegător contribuind în mod egal la determinarea rezultatului alegerilor. 

În acest sens, John Stuart Mill a comentat:

Nu există egalitate în sufragiu în cazul în care votul unui individ izolat nu are aceeași valoare ca și cel al unui alt individ din comunitate .

În lumina celor de mai sus, un vot de valoare egală sau echitabilă ar consta în faptul că puterea electorală a votului fiecărui cetățean este cea mai asemănătoare și costul fiecărui 

loc fiind similar, adică fiind ales de o fracțiune echitabilă a populației. 

De exemplu, subreprezentarea zonelor urbane și supra-reprezentarea zonelor rurale este o sursă de discriminare care afectează echitatea votului. De asemenea, trebuie spus că alegerile nu sunt un proces complet deschis și accesibil tuturor partidelor în mod egal. Inegalitatea în resursele financiare și accesul la mass-media afectează negativ șansele egale și restricționează aspectul competitiv al relațiilor interpartidare. 

La toate acestea trebuie adăugat că un sistem electoral poate produce rezultate inegale: există partide care în raport cu sprijinul electoral obținut sunt supra-reprezentate și altele subreprezentate în parlament. Rețineți, de asemenea, inegalitățile politice în ceea ce privește votul pasiv, cum ar fi reprezentarea redusă a femeilor în elitele politice. Acestea sunt întrebări deschise dezbaterii .

Direct

Articol principal: sufragiu direct

Votul trebuie făcut de fiecare cetățean direct, fără intermediari, deoarece fiecare membru al societății este capabil să ia propriile decizii în funcție de propriile preferințe.

Votul trebuie să fie direct, deoarece dreptul la vot nu este un drept transferabil. Alegerile indirecte constau în alegerea delegaților sau delegaților, care la rândul lor vor alege conducătorii. 

Obiectivul unei astfel de mediatizări este de a filtra, chiar și moderat, proiectele cetățenilor, putându-și modifica mandatul explicit. 

Acesta a fost cazul Constituției spaniole din 1812 și este situația acelor senatori spanioli aleși de parlamentele comunităților autonome. 

În SUA, cetățenii nu votează direct pentru președinte, ci pentru delegați, deși este adevărat că în prezent votul emanat de electorat este respectat și, prin urmare, sunt alegeri indirecte doar din punct de vedere formal .

Secret

Votul secret trebuie să fie asigurat pentru a garanta libera decizie a alegătorului. Această libertate de alegere ar putea fi condiționată de votul public sau deschis. În acest fel, votul prin aclamare, prin arătarea mâinilor sau exprimat oral este coercitiv.

Alegătorul nu ar trebui să-și vadă libertatea politică limitată atunci când își alege votul în cabină și când îl depune în urnă și, prin urmare, este esențial ca intimitatea și nerespectarea acestuia să fie garantate, astfel încât votul său să nu fie ordonat sau cunoscut de nimeni altcineva. Pentru a garanta votul secret, se stabilesc mecanisme precum obligația de a folosi cabine închise, cu perdele sau uși opace și buletinele de vot și plicurile acestora, utilizarea urnelor sigilate, plicuri opace unde se introduc buletinele de vot și alte mecanisme care fac emisia efectivă.secretul votului.

Ar trebui clarificat faptul că garanțiile pentru protejarea secretului votului nu implică faptul că alegătorul, dacă dorește în mod voluntar, nu își poate face cunoscut votul. Secretul votului este, prin urmare, o posibilitate care nu poate fi exercitată de alegător, dar care trebuie întotdeauna garantată. Toate acestea fără a aduce atingere obligației de a nu desfășura propagandă electorală în timpul votării. 

Cu toate acestea, în unele țări, cum ar fi Argentina, faptul că un alegător își declară votul poate fi considerat o infracțiune electorală, iar votul poate fi declarat invalid.

Australia a fost prima țară care a folosit votul secret în 1856. 

Odată cu introducerea computerelor în alegerile din unele țări, sunt stabilite și mecanisme adecvate pentru votul secret. 

Alte caracteristici

În plus față de caracteristicile menționate anterior, există o mare varietate de factori materiali și formali care trebuie să fie prezenți într-o alegere democratică de calitate, cum ar fi o periodicitate adecvată a alegerilor (cu maximum patru sau cinci ani), un sistem de garanții sociale sau standarde eficiente de propagandă electorală.

Votul trebuie să fie personal. Votarea prin împuternicire poate fi supusă manipulării sau uzurpării identității. Prin urmare, în cazul în care un alegător este fizic incapabil să voteze în ziua alegerilor, pentru a garanta dreptul la vot și, la rândul său, pentru a menține cerința ca votul să fie personal, se pot articula mecanisme care să combine ambele aspecte., Astfel ca vot prin poștă, votul sur place (atunci când alegătorul este autorizat să voteze într-un alt loc decât cel care îi corespunde în principiu) sau votul în ambasade și consulate în cazul reședinței în străinătate.

Existența unui sistem de partide dezvoltat va determina caracterul democratic al alegerilor; competiția dintre partide este un numitor comun în gama largă de variații ale sistemelor electorale din democrații. Printre disparitățile lor, caracterul unic al democrațiilor este confruntarea politică subiacentă între diferite partide și coexistența lor democratică. Elementul central este să concureze pentru ca votul să aibă capacitatea de a reprezenta și de a guverna. Este clar că relațiile reciproce și plurale își au originea în sistemele multipartidice, în timp ce în sistemele cu un singur partid nu există astfel de relații reciproce. Toate acestea fără a aduce atingere mecanismelor democrației directe.

În afară de ceea ce a fost deja menționat, o altă condiție pentru a considera un vot gratuit este ca alegerile să fie recurente. Periodicitatea trebuie să fie regulată pentru a evita perpetuarea non-electivă la putere a elitelor politice. 

Dezvoltarea principiului electiv presupune organizarea de alegeri periodice (de obicei într-o perioadă maximă de patru sau cinci ani) în care se presupune că acestea nu pot fi un instrument utilizat în mod excepțional și nici apelurile ulterioare nu pot fi anulate pentru a rămâneți la putere .

Columna 3 . 

Traducción / Traducere... admin .                                                                                  

Caracteristicile votului democratic

Articolul principal: "Vot (alegeri)" .

Democrația presupune celebrarea periodică de alegeri prin intermediul sufragiului universal, liber, egal, direct și secret. 

Toate aceste caracteristici sunt considerate în prezent condiții strict necesare democrației, iar nerespectarea chiar si doar a uneia dintre ele ne pune in fata unor alegeri nedemocratice, adica restricționate, nelibere, inegale, indirecte, publice .

Universal

Articol principal: Sufragiu universal

Sufragiul universal există atunci când toți cetățenii au dreptul la vot, fără excluderi din cauza vreunei condiții sau circumstanțe discriminatorii. 

Definiția electoratului și amploarea sufragiului variază în funcție de epoca și de loc și a dus la multe dezbateri. 

Este convenabil să ne amintim că istoria democrației a fost legată de extinderea bazei electorale în care  a jucat un rol important  presiunea sectoarelor excluse de la dreptul la vot .

În secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, accesul la urne era interzis sectoarelor largi ale societății, printre care: lucrători (discriminare bazată pe clasa socială), femei (discriminare sexistă) și non-albi (discriminare bazată pe rasă). 

De exemplu, în 1833 în Marea Britanie vota doar 4,7% din populație. 

La început, desfășurarea alegerilor răspundea dorinței burgheziei de a accede la controlul asupra statului, fără a împărți acest control cu ​​restul societății.

Odată cu Statul liberal, burghezia a recurs la sufragiu pentru a obține puterea politică ca sector privilegiat și a stabilit condiții care, în practică, excludeau de la dreptul la vot clasele de jos și de mijloc. Acest tip de sufragiu era restricționat pe motive de nivel de venit, proprietate sau avere (vot cenzitar), pe motive de nivel de educație sau de orice altă condiție similară. 

Se putea întâmpla, de asemenea, ca dreptul la vot să depindă de plata unei anumite cote de impozitare: un impozit special pentru vot, inaccesibil pentru marea majoritate a societății. 

Educația sau cultura puteau fi, de asemenea, instrumente discriminatorii în perioadele sau locurile în care analfabetismul era foarte răspândit. 

O altă limitare putea fi cerința unei perioade minime de ședere (de rezidență) mai înainte de a fi înscris în lista electorală, care poate fi discriminatorie într-un context de mobilitate rezidențială ridicată a lucrătorilor în căutarea unui loc de muncă.

Toate restricțiile discriminatorii menționate anterior au urmărit privarea clasei muncitoare de dreptul de vot. Realizarea votului universal masculin și, odată cu acesta, depășirea obstacolului discriminării sociale, ca urmare a presiunii mișcării sindicale și a apariției partidelor de stânga, a reprezentat un punct de cotitură esențial în înțelegerea transformării din statul liberal la statul democratic. 

În Europa, soluționarea sa a fost amânată până la primul război mondial, după un proces derogare și de reinstaurare a acestui drept pentru bărbați. Având în vedere că au existat mai multe derogări de la acest drept, în Spania a fost introdus în 1868, 1890, 1931 și 1977.

După generalizarea votului în rândul bărbaților, a continuat să existe un vot limitat de natură sexistă care excludea femeile de la participarea la viața politică și, prin urmare, din alte domenii ale vieții cotidiene. 

Printre motivele invocate pentru a împiedica votul femeilor, găsim argumente precum pretinsa capacitate intelectuală mai scăzută a acestora, subordonarea femeii față de bărbatul care era capul familiei (fie că era tatăl sau soțul) sau acuzația de apatie sau de ignoranță a femeilor în legătură cu problemele politice. 

În unele țări în care femeilor li s-a acordat drept de vot, femeilor li s-a stabilit o vârstă minima mai mare decât cea a bărbaților pentru a avea acces la vot. 

Așa a fost cazul în Marea Britanie, unde în 1918 numai femeile de peste treizeci aveau voie să voteze. În Belgia (1919) doar văduvele și mamele victimelor războiului iar în Portugalia (1931) doar femeile cu studii universitare.

In afara de vreo excepție „accidentală”, prima dată când femeile și-au putut exercita dreptul la vot a fost în 1866 la niste alegeri municipale din Suedia. 

Primele țări în care a fost implantat sufragiul universal au fost statele nord-americane Wyoming (1869) și Utah (1870), precum și Noua Zeelandă (1893) și Australia (1902). 

În Europa, primele au fost țările nordice. Țările cu tradiție catolică și musulmană au fost cele mai reticente la participarea femeilor, în timp ce în țările cu tradiție protestantă și evreiască reticența a dispărut mai devreme.

În Spania, votul feminin a fost adoptat în 1931 și a fost exercitat în 1933, deputata Clara Campoamor fiind principalul său apărător. În Argentina, unde a existat un

precedent în provincia San Juan care în 1928 stabilise votul feminin la nivel local, Camera Deputaților aprobase în 1932 un proiect în acest sens al deputatului socialist Mario Bravo, dar Senatul nu l-a dezbatut niciodată. 

Proiectul de lege a fost prezentat imediat după asumarea noului guvern constituțional, la 1 mai 1946. Opoziția prejudecăților conservatoare a fost evidentă atât în ​​cadrul partidelor politice care susțineau peronismul, cât și al partidelor de opoziție. 

În ciuda faptului că era un text scurt format din trei articole, care practic nu putea da naștere la discuții, Senatul (unde erau doar reprezentanți peronisti) a dat doar jumătate de aprobare proiectului pe 21 august 1946 și a fost necesar să se aștepte mai mult de un an pentru ca Camera Deputaților să sancționeze Legea 13.010 la 9 septembrie 1947, lucru pe care l-a făcut în unanimitate adica a fost susținut atât de deputații peronisti, cât și de oponenți. 

Evita Peron i-a presat constant pe parlamentari să-l aprobe, provocând chiar proteste din partea acestora din cauza amestecului său.

În plus față de mișcarea muncitorească și de sufragistele mișcării feministe, în unele țări cererea pentru extinderea dreptului la vot a inclus și alte mișcări sociale, cum ar fi mișcarea anti-rasistă. Excluderea minorităților etnice a avut loc prin diferite mecanisme: refuzarea statutului de cetățeni, interzicerea dreptului de vot, restricționarea dreptului la vot sau descurajarea participării lor politice. 

În Statele Unite până în 1965 votul cetățenilor afro-americani a fost obstaculizat, iar Africa de Sud până în 1994 nu a pus în aplicare sufragiul universal și nici nu a pus capăt segregării rasiale.

O altă limitare a votului care ar trebui indicată a fost discriminarea pe motive de vârstă, obișnuindu-se să stabilească la douăzeci, douăzeci și unu, douăzeci și trei, douăzeci și cinci sau mai mulți ani, vârsta minimă pentru vot. Reducerea progresivă a vârstei majoritare de vot la optsprezece, începând cu anii 1970 și 1980, a fost până atunci frânată în multe țări, deoarece elitele politice se temeau că tinerii vor vota în favoarea unor opțiuni mai radicale . 

Liber

Într-un sistem constituțional de drepturi și libertăți, pluralismul politic, accesul deschis la procesul electoral, partidele aflate în competiție, periodicitatea alegerilor și posibilitatea efectivă de a decide cu privire la permanența sau înlocuirea puterii guvernamentale sunt trăsături distinctive ale acelor alegeri unde votul este liber.

Absența unei competitii electorale este un simptom clar al inexistenței democrației, iar prezența unor alegeri nu indică ipsofacto existența unui sistem politic democratic. 

Trebuie să existe un Stat dotat cu un sistem constituțional care să stabilească un cadru legal în care drepturile persoanei și libertățile publice să fie recunoscute și garantate (de exprimare, ideologie, asociere, informații despre întâlniri etc.).

Libertatea se referă la neinfluențare; asta înseamnă nu neapărat luarea în considerare a opiniilor altor persoane ci nici acceptarea de vreo mită de la vreun partid politic sau de la cineva care îți solicită sufragiul (vot) .

Egal

Votul egal implică faptul că fiecărui alegător trebuie să i se atribuie același număr de voturi indiferent de persoana care le exprimă și, pentru aceasta, nu ar trebui să existe diferențe cantitative în numărul de voturi (în general unul) disponibil pentru fiecare alegător. Încălcarea votului egal (o persoană, un vot) vine din mâna cu votul inegal (sau vot plural, așa cum se mai numește), constând în acordarea unuia sau mai multor voturi suplimentare anumitor tipuri de alegători. 

Votul inegal ar putea consta în faptul ca un individ ar deține mai multe voturi pentru a le da în aceeași circumscripție electorală. Uneori s-au acordat mai multe voturi proporțional cu cantitatea de teren pe care o dețineau sau proporțional cu baza impozabilă a proprietăților lor (Belgia, până în 1919). 

Sau s-ar putea întâmpla ca el să aibă mai multe voturi, unul pentru fiecare circumscripție, fiind calificat să facă acest lucru, de exemplu, având proprietăți în fiecare dintre ele (Marea Britanie a recunoscut acest lucru până în 1948). Sau un contingent de alegători desemnați unei circumscripții electorale ar putea fi stabilit în conformitate cu un alt criteriu decât cel teritorial, cum ar fi cel profesional sau socioeconomic; acești alegători putând vota cu mai multe voturi în circumscripțiile speciale menționate (de exemplu, circumscripțiile britanice ale absolvenților de universități - dispăruți în 1948 -, unde au avut voturi diferite). 

Când în democrațiile avansate norma „un singur om, un vot” a fost depășită cu mult și odată ce principiul legal al „unei persoane, un singur vot” a fost deja consolidat, diverși autori indică faptul că acum calea de urmat ar trebui să fie aceea de a crește egalitatea a votului dintr-o perspectivă politică și pentru a trece la „o persoană, valoare egală”, fiecare alegător contribuind în mod egal la determinarea rezultatului alegerilor. 

În acest sens, John Stuart Mill a comentat:

Nu există egalitate în sufragiu în cazul în care votul unui individ izolat nu are aceeași valoare ca și cel al unui alt individ din comunitate .

În lumina celor de mai sus, un vot de valoare egală sau echitabilă ar consta în faptul că puterea electorală a votului fiecărui cetățean este cea mai asemănătoare și costul fiecărui loc fiind similar, adică fiind ales de o fracțiune echitabilă a populației. 

De exemplu, subreprezentarea zonelor urbane și supra-reprezentarea zonelor rurale este o sursă de discriminare care afectează echitatea votului. De asemenea, trebuie spus că alegerile nu sunt un proces complet deschis și accesibil tuturor partidelor în mod egal. Inegalitatea în resursele financiare și accesul la mass-media afectează negativ șansele egale și restricționează aspectul competitiv al relațiilor interpartidare. 

La toate acestea trebuie adăugat că un sistem electoral poate produce rezultate inegale: există partide care în raport cu sprijinul electoral obținut sunt supra-reprezentate și altele subreprezentate în parlament. Rețineți, de asemenea, inegalitățile politice în ceea ce privește votul pasiv, cum ar fi reprezentarea redusă a femeilor în elitele politice. Acestea sunt întrebări deschise dezbaterii .

 Direct

Articol principal: sufragiu direct

Votul trebuie făcut de fiecare cetățean direct, fără intermediari, deoarece fiecare membru al societății este capabil să ia propriile decizii în funcție de propriile preferințe. 

Votul trebuie să fie direct, deoarece dreptul la vot nu este un drept transferabil. Alegerile indirecte constau în alegerea delegaților sau delegaților, care la rândul lor vor alege conducătorii. 

Obiectivul unei astfel de mediatizări este de a filtra, chiar și moderat, proiectele cetățenilor, putându-și modifica 

mandatul explicit. 

Acesta a fost cazul Constituției spaniole din 1812 și este situația acelor senatori spanioli aleși de parlamentele comunităților autonome. 

În SUA, cetățenii nu votează direct pentru președinte, ci pentru delegați, deși este adevărat că în prezent votul emanat de electorat este respectat și, prin urmare, sunt alegeri indirecte doar din punct de vedere formal .

Secret

Votul secret trebuie să fie asigurat pentru a garanta libera decizie a alegătorului. Această libertate de alegere ar putea fi condiționată de votul public sau deschis. În acest fel, votul prin aclamare, prin arătarea mâinilor sau exprimat oral este coercitiv.

Alegătorul nu ar trebui să-și vadă libertatea politică limitată atunci când își alege votul în cabină și când îl depune în urnă și, prin urmare, este esențial ca intimitatea și nerespectarea acestuia să fie garantate, astfel încât votul său să nu fie ordonat sau cunoscut de nimeni altcineva. Pentru a garanta votul secret, se stabilesc mecanisme precum obligația de a folosi cabine închise, cu perdele sau uși opace și buletinele de vot și plicurile acestora, utilizarea urnelor sigilate, plicuri opace unde se introduc buletinele de vot și alte mecanisme care fac emisia efectivă.secretul votului.

Ar trebui clarificat faptul că garanțiile pentru protejarea secretului votului nu implică faptul că alegătorul, dacă dorește în mod voluntar, nu își poate face cunoscut votul. Secretul votului este, prin urmare, o posibilitate care nu poate fi exercitată de alegător, dar care trebuie întotdeauna garantată. Toate acestea fără a aduce atingere obligației de a nu desfășura propagandă electorală în timpul votării. 

Cu toate acestea, în unele țări, cum ar fi Argentina, faptul că un alegător își declară votul poate fi considerat o infracțiune electorală, iar votul poate fi declarat invalid.

Australia a fost prima țară care a folosit votul secret în 1856. Odată cu introducerea computerelor în alegerile din unele țări, sunt stabilite și mecanisme adecvate pentru votul secret. 

Alte caracteristici

În plus față de caracteristicile menționate anterior, există o mare varietate de factori materiali și formali care trebuie să fie prezenți într-o alegere democratică de calitate, cum ar fi o periodicitate adecvată a alegerilor (cu maximum patru sau cinci ani), un sistem de garanții sociale sau standarde eficiente de propagandă electorală.

Votul trebuie să fie personal. Votarea prin împuternicire poate fi supusă manipulării sau uzurpării identității. Prin urmare, în cazul în care un alegător este fizic incapabil să voteze în ziua alegerilor, pentru a garanta dreptul la vot și, la rândul său, pentru a menține cerința ca votul să fie personal, se pot articula mecanisme care să combine ambele aspecte., Astfel ca vot prin poștă, votul sur place (atunci când alegătorul este autorizat să voteze într-un alt loc decât cel care îi corespunde în principiu) sau votul în ambasade și consulate în cazul reședinței în străinătate.

Existența unui sistem de partide dezvoltat va determina caracterul democratic al alegerilor; competiția dintre partide este un numitor comun în gama largă de variații ale sistemelor electorale din democrații. Printre disparitățile lor, caracterul unic al democrațiilor este confruntarea politică subiacentă între diferite partide și coexistența lor democratică. Elementul central este să concureze pentru ca votul să aibă capacitatea de a reprezenta și de a guverna.

Este clar că relațiile reciproce și plurale își au originea în sistemele multipartidice, în timp ce în sistemele cu un singur partid nu există astfel de relații reciproce. Toate acestea fără a aduce atingere mecanismelor democrației directe.

În afară de ceea ce a fost deja menționat, o altă condiție pentru a considera un vot gratuit este ca alegerile să fie recurente. Periodicitatea trebuie să fie regulată pentru a evita perpetuarea non-electivă la putere a elitelor politice. 

Dezvoltarea principiului electiv presupune organizarea de alegeri periodice (de obicei într-o perioadă maximă de patru sau cinci ani) în care se presupune că acestea nu pot fi un instrument utilizat în mod excepțional și nici apelurile ulterioare nu pot fi anulate pentru a rămâneți la putere .