La democracia aparece por primera vez en muchas de las civilizaciones antiguas que organizaron sus instituciones sobre la base de los sistemas comunitarios e igualitarios tribales (democracia tribal).

Entre los casos mejor conocidos se encuentran la relativamente breve experiencia de algunas ciudades estado de la Antigua Grecia, en especial Atenas alrededor del año 500 a. C. 

Las pequeñas dimensiones y la escasa población de las polis (o ciudades griegas) explican la posibilidad de que apareciera una asamblea del pueblo, de la que solo podían formar parte los varones libres, excluyendo así al 75% de la población integrada por esclavos, mujeres y extranjeros. 

La asamblea fue el símbolo de la democracia ateniense. 

En la democracia griega no existía la representación, los cargos de gobierno eran ocupados alternativamente por todos los ciudadanos y la soberanía de la asamblea era absoluta. 

Todas estas restricciones y la reducida población de Atenas (unos 300.000 habitantes) permitieron minimizar las obvias dificultades logísticas de esta forma de gobierno.

En la América del siglo XII se formó la Liga Democrática y Constitucional de Haudenosaunee, integrada por las naciones Séneca, Cayuga, Oneida, Onondaga y Mohicanos, donde se consagraron los principios de limitación y división del poder, así como de igualdad democrática de hombres y mujeres. 

La democracia de Haudenosaunee ha sido considerada por varios pensadores como el antecedente más directo de la democracia moderna. 

(1.492 bytes)

Durante la Edad Media europea se utilizó el término de «democracias urbanas» para designar a las ciudades comerciales, sobre todo en Italia y Flandes, pero en realidad eran gobernadas por un régimen aristocrático. 

También existieron algunas democracias llamadas campesinas, como la de Islandia, cuyo primer Parlamento se reunió en 930 y la de los cantones suizos en el siglo XIII. 

A fines del siglo XII se organizaron sobre principios democráticos las Cortes del Reino de León (1188), inicialmente llamado «ayuntamiento», debido a que reunía representantes de todos los estamentos sociales. 

En escritores como Guillermo de Ockham, Marsilio de Padua y Altusio aparecen concepciones sobre la soberanía del pueblo, que fueron consideradas como revolucionarias y que más tarde serían recogidas por autores como Hobbes, Locke y Rousseau. 

En Europa este República de las Dos Naciones con sistema político de la mancomunidad, llamado Democracia de los Nobles o Libertad dorada, se caracterizaba por la limitación del poder del monarca por las leyes y la cámara legislativa (Sejm) controlada por la Nobleza de Polonia (Szlachta). Este sistema fue el precursor de los conceptos modernos de democracia, ​Monarquía constitucional,​ y federación.​

En Europa el protestantismo fomentó la reacción democrática al rechazar la autoridad del papa, aunque por otra parte, hizo más fuerte el poder temporal de los príncipes. 

Desde el lado católico, la Escuela de Salamanca atacó la idea del poder de los reyes por designio divino, defendiendo que el pueblo era el receptor de la soberanía. 

A su vez, el pueblo podía retener la soberanía para sí (siendo la democracia la forma natural de gobierno) o bien cederla voluntariamente para dejarse gobernar por una monarquía. 

En 1653 se publicó en Inglaterra el Instrument of Government, donde se consagró la idea de la limitación del poder político mediante el establecimiento de garantías frente al posible abuso del poder real. 

A partir de 1688 la democracia triunfante en Inglaterra se basó en el principio de libertad de discusión, ejercida sobre todo en el Parlamento.

(2.099 bytes)

En América la revolución de los comuneros de Paraguay de 1735 sostuvo el principio democrático elaborado por José de Antequera y Castro: la voluntad del común es superior a la del propio rey. 

Por su parte, en Brasil, los afroamericanos que lograban huir de la esclavitud a la que habían sido reducidos por los portugueses, se organizaron en repúblicas democráticas llamadas quilombos, como el Quilombo de los Palmares o el Quilombo de Macaco.

La Independencia de Estados Unidos en 1776 estableció un nuevo ideal para las instituciones políticas de base democráticas, expandido por la Revolución francesa de 1789 y la Guerra de Independencia Hispanoamericana (1809-1824), difundiendo las ideas liberales, los derechos humanos concretados en la Declaración de Derechos de Virginia y la Declaración de los Derechos del Hombre y del Ciudadano, el constitucionalismo y el derecho a la independencia, principios que constituyeron la base ideológica sobre la que se desarrolló toda la evolución política de los siglos XIX y XX. La suma de estas revoluciones se conoce como las Revoluciones burguesas.

Las constituciones de Estados Unidos de 1787 con las enmiendas de 1791, Venezuela de 1811, España de 1812, Francia de 1848, y Argentina de 1853 ya tienen algunas características democráticas, que registrarán complejos avances y retrocesos. 

La evolución democrática inglesa fue mucho más lenta y se manifestó en las sucesivas reformas electorales que tuvieron lugar a partir de 1832 y que culminaron en 1911 con la Parliament Act, que consagró la definitiva supremacía de la Cámara de los Comunes sobre la de los Lores.

En realidad recién puede hablarse de la aparición progresiva de países democráticos a partir del siglo XX, con la abolición de la esclavitud, la conquista del sufragio universal, el reconocimiento de la igualdad legal de las mujeres, el fin del colonialismo europeo, el reconocimiento de los derechos de los trabajadores y las garantías de no discriminación para las minorías raciales y étnicas. 

(2.011 bytes)

Democrația apare pentru prima dată în multe dintre civilizațiile antice care și-au organizat instituțiile pe baza comunității tribale și a sistemelor egalitare (democrația tribală).

Printre cele mai cunoscute cazuri se numără experiența relativ scurtă a unor orașe-stat grecești antice, în special Atena în jurul anului 500 î.Hr. C. 

Dimensiunile reduse și populația redusă a polisului (sau orașelor grecești) explică posibilitatea apariției unei adunări orășenești, din care să facă parte doar bărbați liberi, excluzând astfel 75% din populația formată din sclavi, femei și străini. 

Adunarea a fost simbolul democrației ateniene. 

În democrația greacă nu exista reprezentare, funcțiile guvernamentale erau ocupate alternativ de toți cetățenii și suveranitatea adunării era absolută. 

Toate aceste restricții și populația mică a Atenei (aproximativ 300.000 de locuitori) au făcut posibilă minimizarea dificultăților logistice evidente ale acestei forme de guvernare.

În America din secolul al XII-lea s-a format Liga Democratică și Constituțională Haudenosaunee, formată din națiunile Seneca, Cayuga, Oneida, Onondaga și Mohican, în care principiile limitării și diviziunii puterii, precum și egalitatea democratică a bărbaților și femeilor, au fost consacrate.femeile. 

Democrația Haudenosaunee a fost considerată de diverși gânditori drept antecedentul cel mai direct al democrației moderne.

(1.391 bytes)

În Evul Mediu european, termenul de „democrații urbane” a fost folosit pentru a desemna orașele comerciale, în special în Italia și Flandra, dar în realitate erau guvernate de un regim aristocratic. 

Au existat și unele așa-zise democrații țărănești, precum cea a Islandei, al cărei prim Parlament s-a întrunit în 930, și cea a cantoanelor elvețiene în secolul al XIII-lea. 

La sfârșitul secolului al XII-lea, Curțile Regatului León (1188) au fost organizate pe principii democratice, numite inițial „primărie”, deoarece reuneau reprezentanți ai tuturor claselor sociale. 

La scriitori precum Guillermo de Ockham, Marsilio de Padua și Altusio apar concepții despre suveranitatea poporului, care erau considerate revoluționare și urmau să fie adunate ulterior de autori precum Hobbes, Locke și Rousseau. 

În Europa, această Republică a celor Două Națiuni cu un sistem politic comunal, numită Democrația Nobililor sau Libertatea de Aur, s-a caracterizat prin limitarea puterii monarhului prin legi și camera legislativă (Sejm) controlată de Nobilimea Poloniei. ( Szlachta). 

Acest sistem a fost precursorul conceptelor moderne de democrație, monarhie constituțională și federație.

În Europa, protestantismul a stimulat reacția democratică prin respingerea autorității papei, deși, pe de altă parte, a întărit puterea temporală a prinților. 

Din partea catolică, Școala din Salamanca a atacat ideea puterii regilor prin plan divin, apărând că oamenii sunt destinatarii suveranității. 

La rândul său, oamenii ar putea să-și păstreze suveranitatea pentru sine (democrația fiind forma naturală de guvernare) sau să o cedeze în mod voluntar pentru a se lăsa guvernați de o monarhie. 

În 1653 a fost publicat în Anglia Instrumentul de Guvernare, unde s-a stabilit ideea limitării puterii politice prin stabilirea de garanții împotriva posibilului abuz de putere regală. 

Din 1688 democrația triumfătoare din Anglia s-a bazat pe principiul libertății de discuție, exercitat mai ales în Parlament. 

(1.979 bytes)

În America, revoluția comuneros din Paraguay din 1735 a susținut principiul democratic elaborat de José de Antequera y Castro: voința comunității este superioară celei a regelui însuși. 

La rândul lor, în Brazilia, afro-americanii care au reușit să scape din sclavia la care fuseseră reduși de portughezi s-au organizat în republici democratice numite quilombos, precum Quilombo de los Palmares sau Quilombo de Macaco.

Independența Statelor Unite din 1776 a stabilit un nou ideal pentru instituțiile politice bazate pe democrație, extins de Revoluția Franceză din 1789 și Războiul de Independență Hispano-American (1809-1824), răspândind idei liberale, drepturile omului specificate în Declarație. a Drepturilor Virginiei și Declarația Drepturilor Omului și al Cetățeanului, constituționalismul și dreptul la independență, principii care au constituit baza ideologică pe care s-a dezvoltat întreaga evoluție politică a secolelor XIX și XX. 

Suma acestor revoluții este cunoscută sub denumirea de revoluții burgheze.

Constituțiile Statelor Unite din 1787 cu amendamentele din 1791, Venezuela din 1811, Spania din 1812, Franța din 1848 și Argentina din 1853 au deja unele caracteristici democratice, care vor înregistra progrese și eșecuri complexe. 

Evoluția democratică engleză a fost mult mai lentă și s-a manifestat în reformele electorale succesive care au avut loc din 1832 și au culminat în 1911 cu Parlamentul Act, care a stabilit supremația definitivă a Camerei Comunelor asupra celei a Lorzilor.

În realitate, nu putem vorbi decât de apariția progresivă a țărilor democratice din secolul al XX-lea, cu abolirea sclaviei, cucerirea votului universal, recunoașterea egalității juridice pentru femei, sfârșitul colonialismului european, recunoașterea muncitorilor. drepturi și garanții de nediscriminare pentru minoritățile rasiale și etnice.

(1.847 bytes)

Democrația apare pentru prima dată la multe dintre civilizațiile antice care și-au organizat instituțiile pe baza sistemelor comunitare și egalitare tribale (democrație tribală).

Printre cele mai cunoscute cazuri se numără relativ scurta experiență  a unor orașe-stat ale Greciei Antice, în special Atena prin jurul anului 500 î.Hr. C. 

Dimensiunile reduse și populația redusă a polis-urilor (sau orașelor grecești) explică posibilitatea apariției unei adunări orășenești, din care puteau face parte doar bărbați liberi, excluzându-se astfel 75% din populația formată din sclavi, femei și străini. 

Adunarea a fost simbolul democrației ateniene. 

În democrația greacă nu exista instrumentul numit reprezentare, funcțiile de conducere (de guvernare) erau ocupate prin rotație de toți cetățenii iar suveranitatea adunării era absolută. 

Toate aceste restricții la care se adaugă si numărul redus al populației Atenei (aproximativ 300.000 de locuitori) au făcut posibilă minimizarea dificultăților logistice evidente ale acestei forme de guvernare.

În America secolului al XII-lea s-a format Liga Democratică și Constituțională de la Haudenosaunee, formată din națiunile Seneca, Cayuga, Oneida, Onondaga și Mohican, unde au fost consacrate  principiile de limitare și de diviziune a puterii, precum și egalitatea democratică a bărbaților și a femeilor. 

Democrația de la Haudenosaunee a fost considerată de diverși gânditori drept antecedentul cel mai direct al democrației moderne.

Pe perioada Evului Mediu european s-a utilizat termenul de „democrații urbane” pentru a se desemna orașele comerciale, în special în Italia și Flandra, care în realitate erau guvernate de un regim aristocratic. 

Au existat de asemenea și unele democrații așa-zise țărănești, precum cea a Islandei, al cărei prim Parlament s-a întrunit în 930 sau precum cea a cantoanelor elvețiene de prin secolul al XIII-lea. 

La sfârșitul secolului al XII-lea, s-au organizat pe principii democratice,  Curțile Regatului de León (1188) numite inițial „primărie”, datorită faptului că reuneau reprezentanți ai tuturor claselor sociale. 

La scriitori precum Guillermo de Ockham, Marsilio de Padua și Altusio apar concepții despre suveranitatea poporului, care erau considerate revoluționare și urmau să fie preluate ulterior de autori precum Hobbes, Locke și Rousseau. 

În Europa, această Republică a celor Două Națiuni cu un sistem politic mancomunal, denumit Democrația Nobililor sau Libertatea de Aur, s-a caracterizat prin limitarea prin legi a puterii monarhului iar camera legislativă (Sejm) controlată de Nobilimea Poloniei ( Szlachta). 

Acest sistem a fost precursorul conceptelor moderne de democrație, de monarhie constituțională și de federație.

În Europa, protestantismul a stimulat reacția democratică prin respingerea autorității papei, chiar dacă, pe de altă parte, a întărit puterea temporală a prinților. 

Din partea catolică, Școala de la Salamanca a atacat ideea puterii regilor prin desemnare divina, apărând faptul că poporul ar fi de fapt receptorul suveranității. 

La rândul său, poporul putea să-și rezerve suveranitatea pentru sine (fiind democrația forma naturală de guvernare) sau să o cedeze în mod voluntar pentru a se lăsa guvernată de o monarhie. 

În 1653 a fost publicat în Anglia Instrumentul de Guvernare, unde s-a stabilit ideea limitării puterii politice prin stabilirea de garanții împotriva posibilului abuz de putere regală.

Începând din 1688 triumful democrației din Anglia s-a bazat pe principiul libertății de discuție, exercitat mai ales în Parlament. 

În America, revoluția comunerilor din Paraguay de la 1735 a susținut principiul democratic elaborat de José de Antequera y Castro: voința comunității fiind superioară chiar si celei a regelui însuși. 

La rândul lor, în Brazilia, afro-americanii care au reușit să scape din sclavia la care fuseseră reduși de portughezi s-au organizat în republici democratice numite quilombos, precum Quilombo de los Palmares sau Quilombo de Macaco.

Independența Statelor Unite din 1776 a stabilit un nou ideal pentru instituțiile politice bazate pe democrație, răspândit de Revoluția Franceză din 1789 și de Războiul de Independență Hispano-American (1809-1824), răspândind idei liberale, drepturile omului concretizate în Declarația de Drepturi din Virginia și în Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, constituționalismul și dreptul la independență, principii care au constituit baza ideologică pe care s-a dezvoltat întreaga evoluție politică a secolelor XIX și XX. 

Suma acestor revoluții este cunoscută sub denumirea de Revoluțiile burgheze.

Constituțiile Statelor Unite din 1787 cu amendamentele din 1791, din Venezuela in 1811, din Spania in 1812, Franța in 1848 și Argentina in 1853 au deja unele caracteristici democratice, care vor înregistra complexe progrese și regrese. 

Evoluția democratică engleză a fost mult mai lentă și s-a manifestat în succesivele reforme electorale care au avut loc începând din 1832 și au culminat în 1911 cu Parliament Act-ul, care a stabilit supremația definitivă a Camerei Comunelor asupra celei a Lorzilor.

În realitate, putem vorbi de apariția progresivă a țărilor democratice abia de la secolul al XX-lea, deodată cu abolirea sclaviei, cu cucerirea votului universal, cu recunoașterea egalității juridice pentru femei, cu sfârșitul colonialismului european, cu recunoașterea drepturilor lucrătorilor si cu drepturile și garanțiile de nediscriminare acordate minoritățile rasiale și etnice.