Embedded Files
Page start up on 11.09.2022_17.57 (UTC+2)
Carte de citire clasa a IV, editura 1960 (pag 11, 12, 13) - Căprioara, de Emil Gârleanu.
Pagină în construcție / Pagina en construcción / Page under construction / Страница в разработке
Transcriere digitalizată (respectând ortografia cât am putut mai fidel) a textului din manual.
Transcripción digitalizada (respetando lo más fielmente pude la ortografía) del texto del manual.
Digitized transcription (respecting the spelling as faithfully as I could) of the text of the manual.
Оцифрованная транскрипция (соблюдая орфографию как можно точнее) текста руководства.
Căprioara
Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba ei subțire culcă
ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului și de iscusința vînătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, - să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile amețitoare, se oprește, cîte o clipă, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subțiri ca niște lujere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze..., până ce pătrunde în inima întunecată, a pădurii.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfîrșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecînd. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfîșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
--------------------
1. țancuri = muchii pietroase și înalte de munte.
2. genune = prăpastie.
3. lujer = tulpină înaltă și subțire de plantă.
Prăbușită în sînge, la pămînt, sub colții fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Și numai cînd acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții. după Emil Gîrleanu.
Întrebări și temă
1. De ce era tulburată căprioara?
2. Ce a voit ea să facă pentru a-și feri iedul de primejdii?
3. Cu ce preț și-a salvat căprioara iedul?
4. Recitiți partea în care se arată cum salvează căprioara viața puiului ei.
Comparație între textul din acest manual (publicat in 1960), și textul original al unui autor (Emil Gârleanu) care a trăit între anii 1878 și 1914.
Comparación entre el texto de este manual publicado en 1960 y el texto original de un autor (Emil Gârleanu) que vivió entre 1878 y 1914.
Comparison between the text of this manual published in 1960, and the original text of an author (Emil Gârleanu) who lived between 1878 and 1914.
Сравнение текста этого пособия, опубликованного в 1960 году, и оригинального текста автора (Эмиля Гырляну), жившего между 1878 и 1914 годами.
Column A.
Text conform textului din manual.
"Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului și de iscusința vînătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, - să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile amețitoare, se oprește, cîte o clipă, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subțiri ca niște lujere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze..., până ce pătrunde în inima întunecată, a pădurii.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfîrșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecînd. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfîșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
Prăbușită în sînge, la pămînt, sub colții fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Și numai cînd acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții."
Column B.
"Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile amețitoare se oprește câte o clipă, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subțiri ca niște lujere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfârșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecând. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfâșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții."
Traducere intermediară a textului din manual, în spaniolă, engleză și rusă.
Traducción intermedia del texto del libro de texto al español, inglés y ruso.
Intermediate translation of the textbook text into Spanish, English and Russian.
Промежуточный перевод текста учебника на испанский, английский и русский языки.
Column 1.
The original text from the manual.
"Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului și de iscusința vînătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, - să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile amețitoare, se oprește, cîte o clipă, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subțiri ca niște lujere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze..., până ce pătrunde în inima întunecată, a pădurii.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfîrșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecînd. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfîșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
Prăbușită în sînge, la pămînt, sub colții fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Și numai cînd acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.
După Emil Gîrleanu.
--------------------
1. țancuri = muchii pietroase și înalte de munte.
2. genune = prăpastie.
3. lujer = tulpină înaltă și subțire de plantă.
Întrebări și temă
1. De ce era tulburată căprioara?
2. Ce a voit ea să facă pentru a-și feri iedul de primejdii?
3. Cu ce preț și-a salvat căprioara iedul?
4. Recitiți partea în care se arată cum salvează căprioara viața puiului ei."
(2723 bytes)
Column 2.
Machine translation,
"Sobre el espeso musgo, tibio como una piel de tierra, se sienta la cierva, junto a su cabrito. Apoyó la cabeza con su pequeño hocico, suave y húmedo, sobre la espalda de su madre y, con los ojos cerrados, se dejó ensuciar. El ciervo lo lame y su fina lengua acaricia suavemente el suave y sedoso pelaje de la cabra. La madre lo mira y en su alma fugitiva brota un sentimiento permanente de piedad por el tierno ser al que dio vida, al que alimentó con su leche, pero del que tuvo que separarse este mismo día, para la época del destete. Hacía tiempo que había llegado todavía. Y mientras mira así con ojos de dolor, del pecho del venado se escapa como un ahogado gemido de dolor; el niño abre los ojos. El ciervo se levanta, se pone en pie de un salto y se dirige hacia los tanques de roca, hechos de dados, entre los que quiere dejarlo perdido. Allá arriba está custodiado por la enemistad del lobo y la pericia del cazador, porque sólo ellas, las cabras, podían aventurarse al borde de esos precipicios. Allí, ella lo habría reconocido como a su lado. Pero para llegar a ellos había lugares peligrosos para cruzar. El ciervo lanzó sus patas en un vuelo relámpago, en saltos audaces, para probar los poderes del niño. Y la cabra es perseguida obstinadamente; sólo en los saltos vertiginosos, se detiene un momento, como si oliera lo genuino, luego se dispara como una flecha y, balando alegremente, vuela con alegría, con piernas delgadas como morsas.
Pero tienen que excavar, cruzar un bosque, volver a subir a los tanques. El venado contiene el vuelo; camina despacio, con cautela. Pasa de claro en claro, luego se adentra bajo bóvedas de hojas..., hasta adentrarse en el corazón oscuro del bosque.
Caminaron así durante mucho tiempo, hasta que finalmente llegaron a un claro. El niño, feliz, lo lleva adelante, saltando. Pero en el mismo momento el ciervo deja de oler, como premonitorio. Frente a ella, bajo un arbusto, los ojos del lobo brillaban con avidez. Un salto, y el niño habría sido destrozado. Entonces el venado da un chillido profundo y desgarrador, como nunca antes había dado, y, de un salto, cae en medio del claro. El lobo, al ver la presa más grande, se olvida del cabrito y corre hacia él...
Desplomado en sangre, en el suelo, bajo los colmillos de la bestia, el venado queda con la cabeza vuelta hacia su cabrito. Y solo cuando, asustado, se derrite en las profundidades del bosque, el venado siente el dolor, y sus ojos se nublan con el agua de la muerte.
Por Emil Gîrleanu.
--------------------
1. tanques = laderas pedregosas y altas de la montaña.
2. genuino = precipicio.
3. lujer = planta de tallo alto y delgado.
preguntas y tarea
1. ¿Por qué estaba molesto el ciervo?
2. ¿Qué quería hacer para proteger a su hijo del peligro?
3. ¿A qué precio salvó el ciervo a su cabrito?
4. Vuelve a leer la parte donde se muestra cómo la cierva salva la vida de sus crías."
Column 3.
Machine translation.
"On the thick moss, warm as a fur of the earth, the deer sits down, next to her kid. He laid his head with his small muzzle, soft and wet, on his mother's back and, with his eyes closed, let himself be soiled. The deer licks it and her thin tongue gently caresses the soft, silky fur of the goat. The mother looks at him and in her fugitive soul sprouts an abiding feeling of pity for the tender being to whom she gave life, whom she fed with her milk, but from whom she had to part this very day, for the time of the weaner had long come yet. And as he gazes thus with pained eyes, from the breast of the deer escapes like a muffled moan of pain; the kid opens his eyes. The deer gets up, jumps to its feet and starts towards the rock tanks, made of dice, among which it wants to leave him lost. Up there, it is guarded by the enmity of the wolf and the skill of the hunter, because only they, the goats, could venture on the edges of those precipices. There, she would have known him as by her side. But to reach them there were dangerous places to cross. The deer threw its legs in lightning flight, in bold leaps, - to test the powers of the kid. And the goat is doggedly pursued; only at the dizzying jumps, it stops for a moment, as if smelling the genuine, then it shoots up like an arrow and, bleating merrily, flies with joy, on legs as thin as walruses.
But they have to dig out, cross a forest, to go up to the tanks again. The deer contains the flight; she steps slowly, cautiously. It passes from glade to glade, then enters under vaults of leaves..., until it enters the dark heart of the forest.
They walked like this for a long time, until they finally came to a clearing. The kid, happy, takes it forward, jumping. But at the same moment the deer stops, as if with a premonition, sniffing. In front of her, under a bush, the wolf's eyes shone greedily. One jump, and the kid would have been torn apart. Then the deer gives a deep, heartbreaking squeal, such as it has never given before, and, with a leap, falls into the middle of the clearing. The wolf, seeing the larger prey, forgets the kid and rushes to it...
Collapsed in blood, on the ground, under the beast's fangs, the deer remains with its head turned towards its kid. And only when it, frightened, melts in the depths of the forest, the deer feels the pain, and its eyes are clouded by the water of death.
By Emil Gîrleanu.
--------------------
1. tanks = stony and high mountain sides.
2. genune = precipice.
3. lujer = tall and thin plant stem.
Questions and assignment
1. Why was the deer upset?
2. What did she want to do to protect her kid from danger?
3. At what cost did the deer save its kid?
4. Reread the part where it shows how the deer saves the life of her young."
Column 4.
Machine translation.
"На густой мох, теплый, как мех земли, присаживается олениха, рядом со своим козленком. Он положил голову своей маленькой мордочкой, мягкой и мокрой, на спину матери и с закрытыми глазами дал себя запачкать. Олененок облизывает его, и ее тонкий язычок нежно ласкает мягкую шелковистую шерсть козочки. Мать смотрит на него, и в ее беглой душе прорастает непреходящее чувство жалости к нежному существу, которому она дала жизнь, которого вскормила своим молоком, но с которым ей пришлось расстаться сегодня же, на время отъемыша. давно еще пришел. И когда он смотрит таким образом с болью в глазах, из груди оленя вырывается, как приглушенный стон боли; малыш открывает глаза. Олень встает, вскакивает на ноги и бежит к каменным резервуарам, сделанным из игральных костей, среди которых он хочет оставить его заблудшим. Там, наверху, его охраняет враждебность волка и ловкость охотника, потому что только они, козлы, могут отважиться на края тех пропастей. Там она знала бы его как рядом с собой. Но чтобы добраться до них, нужно было пересечь опасные места. Олененок бросал ноги в молниеносном полете, в смелых прыжках, - чтобы испытать силы козленка. И козла упорно преследуют; только при головокружительных прыжках он на мгновение останавливается, словно чуя настоящее, затем взмывает вверх, как стрела, и, весело блея, летит от радости на тонких, как у моржа, ногах.
Но им надо откопаться, пересечь лес, снова подойти к танкам. Олень содержит полет; она ступает медленно, осторожно. Он переходит с поляны на поляну, затем входит под своды листьев..., пока не входит в темное сердце леса.
Так они шли долго, пока наконец не вышли на поляну. Малыш, довольный, берет его вперед, прыгая. Но в тот же миг олень останавливается, как бы предчувствуя, принюхиваясь. Перед ней, под кустом, жадно блестели волчьи глаза. Один прыжок, и ребенок был бы разорван на части. Тогда олень издает глубокий душераздирающий визг, какого он еще никогда не издавал, и прыжком падает на середину поляны. Волк, увидев более крупную добычу, забывает козленка и бросается к ней...
Рухнув в кровь, на землю, под клыки зверя, олень остается с головой, повернутой к своему козленку. И только когда он, испугавшись, тает в глубине леса, олень чувствует боль, и глаза его затуманиваются водой смерти.
--------------------
1. танки = каменистые и высокогорные склоны.
2. genune = пропасть.
3. lujer = высокий и тонкий стебель растения.
Вопросы и задание
1. Почему олень расстроился?
2. Что она хотела сделать, чтобы защитить своего ребенка от опасности?
3. Какой ценой олень спас своего детеныша?
4. Перечитайте ту часть, где показано, как олень спасает жизнь своему детенышу."
Traducerea finală a textului din manual, în spaniolă.
Traducción final del texto del manual, en español.
Final translation of the text of the manual, in Spanish.
Окончательный перевод текста руководства на испанский язык.
Column I.
The original text from the manual.
Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului și de iscusința vînătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, - să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile amețitoare, se oprește, cîte o clipă, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subțiri ca niște lujere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze..., până ce pătrunde în inima întunecată, a pădurii.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfîrșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecînd. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfîșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...
Prăbușită în sînge, la pămînt, sub colții fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Și numai cînd acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.
După Emil Gîrleanu.
--------------------
1. țancuri = muchii pietroase și înalte de munte.
2. genune = prăpastie.
3. lujer = tulpină înaltă și subțire de plantă.
Întrebări și temă
1. De ce era tulburată căprioara?
2. Ce a voit ea să facă pentru a-și feri iedul de primejdii?
3. Cu ce preț și-a salvat căprioara iedul?
4. Recitiți partea în care se arată cum salvează căprioara viața puiului ei.
(2723 bytes)
Column II.
Machine translation.
Sobre el espeso musgo, tibio como una piel de tierra, se sienta la cierva, junto a su cabrito. Apoyó la cabeza con su pequeño hocico, suave y húmedo, sobre la espalda de su madre y, con los ojos cerrados, se dejó ensuciar. El ciervo lo lame y su fina lengua acaricia suavemente el suave y sedoso pelaje de la cabra. La madre lo mira y en su alma fugitiva brota un sentimiento permanente de piedad por el tierno ser al que dio vida, al que alimentó con su leche, pero del que tuvo que separarse este mismo día, para la época del destete. Hacía tiempo que había llegado todavía. Y mientras mira así con ojos de dolor, del pecho del venado se escapa como un ahogado gemido de dolor; el niño abre los ojos. El ciervo se levanta, se pone en pie de un salto y se dirige hacia los tanques de roca, hechos de dados, entre los que quiere dejarlo perdido. Allá arriba está custodiado por la enemistad del lobo y la pericia del cazador, porque sólo ellas, las cabras, podían aventurarse al borde de esos precipicios. Allí, ella lo habría reconocido como a su lado. Pero para llegar a ellos había lugares peligrosos para cruzar. El ciervo lanzó sus patas en un vuelo relámpago, en saltos audaces, para probar los poderes del niño. Y la cabra es perseguida obstinadamente; sólo en los saltos vertiginosos, se detiene un momento, como si oliera lo genuino, luego se dispara como una flecha y, balando alegremente, vuela con alegría, con piernas delgadas como morsas.
Pero tienen que excavar, cruzar un bosque, volver a subir a los tanques. El venado contiene el vuelo; camina despacio, con cautela. Pasa de claro en claro, luego se adentra bajo bóvedas de hojas..., hasta adentrarse en el corazón oscuro del bosque.
Caminaron así durante mucho tiempo, hasta que finalmente llegaron a un claro. El niño, feliz, lo lleva adelante, saltando. Pero en el mismo momento el ciervo deja de oler, como premonitorio. Frente a ella, bajo un arbusto, los ojos del lobo brillaban con avidez. Un salto, y el niño habría sido destrozado. Entonces el venado da un chillido profundo y desgarrador, como nunca antes había dado, y, de un salto, cae en medio del claro. El lobo, al ver la presa más grande, se olvida del cabrito y corre hacia él...
Desplomado en sangre, en el suelo, bajo los colmillos de la bestia, el venado queda con la cabeza vuelta hacia su cabrito. Y solo cuando, asustado, se derrite en las profundidades del bosque, el venado siente el dolor, y sus ojos se nublan con el agua de la muerte.
Después de Emil Gîrleanu.
--------------------
1. tanques = laderas pedregosas y altas de la montaña.
2. genuino = precipicio.
3. lujer = planta de tallo alto y delgado.
preguntas y tarea
1. ¿Por qué estaba molesto el ciervo?
2. ¿Qué quería hacer para proteger a su hijo del peligro?
3. ¿A qué precio salvó el ciervo a su cabrito?
4. Vuelve a leer la parte donde se muestra cómo la cierva salva la vida de sus crías.
Column III.
Admin translation.
Sobre el espeso musgo, tibio como una piel de tierra, se sienta la cierva, junto a su cabrito. Apoyó la cabeza con su pequeño hocico, suave y húmedo, sobre la espalda de su madre y, con los ojos cerrados, se dejó ensuciar. El ciervo lo lame y su fina lengua acaricia suavemente el suave y sedoso pelaje de la cabra. La madre lo mira y en su alma fugitiva brota un sentimiento permanente de piedad por el tierno ser al que dio vida, al que alimentó con su leche, pero del que tuvo que separarse este mismo día, para la época del destete. Hacía tiempo que había llegado todavía. Y mientras mira así con ojos de dolor, del pecho del venado se escapa como un ahogado gemido de dolor; el niño abre los ojos. El ciervo se levanta, se pone en pie de un salto y se dirige hacia los tanques de roca, hechos de dados, entre los que quiere dejarlo perdido. Allá arriba está custodiado por la enemistad del lobo y la pericia del cazador, porque sólo ellas, las cabras, podían aventurarse al borde de esos precipicios. Allí, ella lo habría reconocido como a su lado. Pero para llegar a ellos había lugares peligrosos para cruzar. El ciervo lanzó sus patas en un vuelo relámpago, en saltos audaces, para probar los poderes del niño. Y la cabra es perseguida obstinadamente; sólo en los saltos vertiginosos, se detiene un momento, como si oliera lo genuino, luego se dispara como una flecha y, balando alegremente, vuela con alegría, con piernas delgadas como morsas.
Pero tienen que excavar, cruzar un bosque, volver a subir a los tanques. El venado contiene el vuelo; camina despacio, con cautela. Pasa de claro en claro, luego se adentra bajo bóvedas de hojas..., hasta adentrarse en el corazón oscuro del bosque.
Caminaron así durante mucho tiempo, hasta que finalmente llegaron a un claro. El niño, feliz, lo lleva adelante, saltando. Pero en el mismo momento el ciervo deja de oler, como premonitorio. Frente a ella, bajo un arbusto, los ojos del lobo brillaban con avidez. Un salto, y el niño habría sido destrozado. Entonces el venado da un chillido profundo y desgarrador, como nunca antes había dado, y, de un salto, cae en medio del claro. El lobo, al ver la presa más grande, se olvida del cabrito y corre hacia él...
Desplomado en sangre, en el suelo, bajo los colmillos de la bestia, el venado queda con la cabeza vuelta hacia su cabrito. Y solo cuando, asustado, se derrite en las profundidades del bosque, el venado siente el dolor, y sus ojos se nublan con el agua de la muerte.
Después de Emil Gîrleanu.
--------------------
1. tanques = laderas pedregosas y altas de la montaña.
2. genuino = precipicio.
3. lujer = planta de tallo alto y delgado.
preguntas y tarea
1. ¿Por qué estaba molesto el ciervo?
2. ¿Qué quería hacer para proteger a su hijo del peligro?
3. ¿A qué precio salvó el ciervo a su cabrito?
4. Vuelve a leer la parte donde se muestra cómo la cierva salva la vida de sus crías.
Pagină în construcție / Pagina en construcción / Page under construction / Страница в разработке
<<<<<< Vezi "Lecția III. De trei ori, ca la brigadă"
Vezi "Lecția V. Valea Trotușului" >>>>>
Page updated
Google Sites
Report abuse