Column 1.

The original text.

Pag 325. Start.

CHAPTER XXVII. THE VALLEY OF THE SHADOW OF DEATH.

IT was not until they had scrambled up the beach to safety that the absconders became fully aware of the loss of another of their companions.

As they stood on the break of the beach, wringing the water from their clothes, Gabbett's small eye, counting their number, missed the stroke oar.

“Where's Cox?”

“The fool fell overboard,” said Jemmy Vetch shortly.

“He never had as much sense in that skull of his as would keep it sound on his shoulders.”

Gabbett scowled.

“That's three of us gone,” he said, in the tones of a man suffering some personal injury.

They summed up their means of defence against attack. Sanders and Greenhill had knives. Gabbett still retained the axe in his belt. Vetch had dropped his musket at the Neck, and Bodenham and Cornelius were unarmed.

“Let's have a look at the tucker,” said Vetch.

There was but one bag of provisions. It contained a piece of salt pork, two loaves, and some uncooked potatoes. Signal Hill station was not rich

in edibles.

“That ain't much,” said the Crow, with rueful face.

“Is it, Gabbett?”

“It must do, any way,” returned the giant carelessly.

The inspection over, the six proceeded up the shore, and encamped under the lee of a rock. Bodenham was for lighting a fire, but Vetch, who, by tacit consent, had been chosen leader of the expedition, forbade it, saying that the light might betray them.

“They'll think we're drowned, and won't pursue us,” he said.

So all that night the miserable wretches crouched fireless together.

Morning breaks clear and bright, and — free for the first time in ten years — they comprehend that their terrible journey has begun.

“Where are we to go? How are we to live?” asked Bodenham, scanning the barren bush that stretches to the barren sea. “Gabbett, you've been out before — how's it done?”

“We'll make the shepherds' huts, and live on their tucker till we get a change o' clothes,” said Gabbett evading the main question.

“We can follow the coast-line.”

“Steady, lads,” said prudent Vetch;

“we must sneak round yon sandhills, and so creep into the scrub. If they've a good glass at the Neck, they can

see us.” (2.167 bytes)

Pag 325. END.

........................................................................................

Pag 326. Start.

- “It does seem close,” said Bodenham;

- “I could pitch a stone on to the guard-house. Good-bye, you Bloody Spot!” he adds, with sudden rage, shaking his fist vindictively at the Penitentiary;

- “I don't want to see you no more till the Day o' Judgment.”

Vetch divides the provisions, and they travel all that day until dark night.

The scrub is prickly and dense. Their clothes are torn, their hands and feet bleeding. Already they feel out-wearied. No one pursuing, they light a fire, and sleep.

The second day they come to a sandy spit that runs out into the sea, and find that they have got too far to the eastward, and must follow the shore line to East Bay Neck.

Back through the scrub they drag their heavy feet. That night they eat the last crumb of the loaf.

The third day at high noon — after some toilsome walking — they reach a big hill, now called Collins' Mount, and see the upper link of the earring, the isthmus of East Bay Neck, at their feet.

A few rocks are on their right hand, and blue in the lovely distance lies hated Maria Island.(Maria Island) .

“We must keep well to the eastward,” said Greenhill, “or we shall fall in with the settlers and ge taken.”

So, passing the isthmus, they strike into the bush along the shore, and tightening their belts over their gnawing bellies, camp under some low-lying hills.

The fourth day is notable for the indisposition of Bodenham, who is a bad walker, and, falling behind, delays the party by frequent cooees.

Gabbett threatens him with a worse fate than sore feet if he lingers.

Luckily, that evening Greenhill espies a hut, but, not trusting to the friendship of the occupant, they wait until he quits it in the morning, and then send Vetch to forage.

Vetch, secretly congratulating himself on having by his counsel prevented violence, returns bending under half a bag of flour.

“You'd better carry the flour,” said he to Gabbett, “and give me the axe.”

Gabbett eyes him for a while, as if struck by his puny form, but finally gives the axe to his mate Sanders.

That day they creep along cautiously between the sea and the hills, camping at a creek.

Vetch, after much search, finds a handful of berries, and adds them to the main stock.

Half of this handful is eaten at once, the other half reserved for “tomorrow”.

The next day they come to an arm of the sea, and as they struggle northward, Maria Island disappears, and with it all danger from telescopes.

That evening they reach the camping ground by twos and threes; and each wonders between the paroxysms of hunger if his face is as haggard, and his eyes as bloodshot, as those of his neighbour.

On the seventh day, Bodenham says his feet are so bad he can't walk, and Greenhill, with a greedy look at the berries, bids him stay behind.

Being in a very weak condition, he takes his companion at his word, and drops off about noon the next day.

Gabbett, discovering this defection, however,

Pag.326 END.

Pag.327 START.

goes back, and in an hour or so appears, driving the wretched creature before him with blows, as a sheep is driven to the shambles.

Greenhill remonstrates at another mouth being thus forced upon the party, but the giant silences him with a hideous glance.

Jemmy Vetch remembers that

Greenhill accompanied Gabbett once before, and feels uncomfortable. He gives hint of his suspicions to Sanders, but Sanders only laughs. It is

horribly evident that there is an understanding among the three.

The ninth sun of their freedom, rising upon sandy and barren hillocks, bristling thick with cruel scrub, sees the six famine-stricken wretches cursing their God, and yet afraid to die.

All around is the fruitless, shadeless, shelterless bush.

Above, the pitiless heaven.

In the distance, the remorseless sea.

Something terrible must happen.

That grey wilderness,

arched by grey heaven stooping to grey sea, is a fitting keeper of hideous secrets.

Vetch suggests that Oyster Bay cannot be far to the eastward —the line of ocean is deceitfully close — and though such a proceeding wil take them out of their course, they resolve to make for it.

After hobbling five miles, they seem no nearer than before, and, nigh dead with fatigue and starvation, sink despairingly upon the ground.

Vetch thinks Gabbett's eyes have a wolfish glare in them, and instinctively draws off from him.

Said Greenhill, in the course of a dismal conversation, “I am so weak that I could eat a piece of a man.”

On the tenth day Bodenham refuses to stir, and the others, being scarce able to drag along their limbs, sit on the ground about him. Greenhill,

eyeing the prostrate man, said slowly, “I have seen the same done before, boys, and it tasted like pork.”

Vetch, hearing his savage comrade give utterance to a thought all had secretly cherished, speaks out, crying, “It would be murder to do it, and

then, perhaps we couldn't eat it.”

“Oh,” said Gabbett, with a grin, “I'll warrant you that, but you must all have a hand in it.”

Gabbett, Sanders and Greenhill then go aside, and presently Sanders, coming to the Crow, said, “He consented to act as flogger. He deserves it.”

“So did Gabbett, for that matter,” shudders Vetch.

“Ay, but Bodenham's feet are sore,” said Sanders, “and 'tis a pity to leave him.”

Having no fire, they make a little breakwind; and Vetch, half-dozing behind this at about three in the morning, hears someone cry out “Christ!”

and awakes, sweating ice.

No one but Gabbett and Greenhill would eat that night.

That savage pair, however, make a fire, fling ghastly fragments on the embers, and eat the broil before it is right warm.

In the morning the frightful carcase is divided.

Pag. 327. END.

Column 2.

Automatic translation.

CAPÍTULO XXVIII. EL VALLE DE LA SOMBRA DE LA MUERTE.

No fue hasta que treparon por la playa para ponerse a salvo que los fugitivos se dieron cuenta de la pérdida de otro de sus compañeros.

Mientras estaban de pie en el borde de la playa, escurriéndose el agua de la ropa, el pequeño ojo de Gabbett, contando su número, falló el golpe de remo.

"¿Dónde está Cox?"

—El tonto se cayó por la borda —dijo secamente Jemmy Vetch—.

“Él nunca tuvo tanto sentido en ese cráneo suyo como para mantenerlo sano sobre sus hombros”.

Gabbett frunció el ceño.

“Ya nos fuimos tres”, dijo, en el tono de un hombre que sufre alguna lesión personal.

Resumieron sus medios de defensa contra el ataque. Sanders y Greenhill tenían cuchillos. Gabbett aún conservaba el hacha en su cinturón. Vetch había dejado caer su mosquete en el cuello, y Bodenham y Cornelius estaban desarmados.

—Echemos un vistazo al tucker —dijo Vetch—.

Sólo había una bolsa de provisiones. Contenía un trozo de cerdo salado, dos panes y algunas papas crudas. La estación de Signal Hill no era rica en comestibles.

“Eso no es mucho,” dijo el Cuervo, con rostro arrepentido.

“¿Lo es, Gabbett?”

"Debe funcionar, de cualquier manera", respondió el gigante descuidadamente.

Terminada la inspección, los seis avanzaron por la orilla y acamparon al abrigo de una roca. Bodenham estaba a favor de encender un fuego, pero Vetch, quien, por consentimiento tácito, había sido elegido líder de la expedición, lo prohibió, diciendo que la luz podría traicionarlos.

“Creerán que nos ahogamos y no nos perseguirán”, dijo.

Así que toda esa noche los miserables miserables se agazaparon juntos sin fuego.

La mañana amanece clara y brillante y, libres por primera vez en diez años, comprenden que su terrible viaje ha comenzado.

“¿Adónde vamos a ir? ¿Cómo vamos a vivir? preguntó Bodenham, escaneando el arbusto estéril que se extiende hasta el mar estéril. “Gabbett, has estado fuera antes, ¿cómo se hace?”

—Haremos las cabañas de los pastores y viviremos de su comida hasta que tengamos una muda de ropa —dijo Gabbett evadiendo la pregunta principal—.

Podemos seguir la línea de la costa.

—Tranquilos, muchachos —dijo el prudente Vetch;

“Debemos escabullirnos alrededor de esas colinas de arena, y así colarnos entre los matorrales. Si tienen un buen vaso en el cuello, pueden

Míranos."

...........................................................................................

Pag 326. Inicio.

- “Parece cerca”, dijo Bodenham;

- “Podría tirar una piedra a la caseta de vigilancia. ¡Adiós, maldita mancha! agrega, con súbita rabia, agitando vengativamente el puño hacia la Penitenciaría;

- “No quiero volver a verte hasta el Día del Juicio”.

Vetch reparte las provisiones, y viajan todo ese día hasta la noche oscura.

El matorral es espinoso y denso. Sus ropas están rasgadas, sus manos y pies sangrando. Ya se sienten agotados. Nadie los persigue, encienden un fuego y duermen. El segundo día llegan a una lengua de arena que se adentra en el mar y descubren que se han alejado demasiado hacia el este y deben seguir la línea de la costa hasta East Bay Neck.

De vuelta a través de los matorrales arrastran sus pesados ​​pies. Esa noche comen la última miga del pan.

El tercer día, al mediodía —después de una ardua caminata— llegan a una gran colina, ahora llamada Collins' Mount, y ven el eslabón superior del pendiente, el istmo de East Bay Neck, a sus pies.

Algunas rocas están a su mano derecha, y azul en la hermosa distancia se encuentra la odiada Isla María.

"Debemos mantenernos bien hacia el este", dijo Greenhill, "o nos encontraremos con los colonos y nos atraparán".

Así que, pasando el istmo, se adentran en la maleza a lo largo de la orilla y, apretándose los cinturones sobre sus vientres roídos, acampan bajo unas colinas bajas.

El cuarto día es notable por la indisposición de Bodenham, que anda mal y, al atrasarse, retrasa la fiesta con frecuentes cooees.

Gabbett lo amenaza con un destino peor que los pies doloridos si se demora.

Afortunadamente, esa noche, Greenhill ve una choza, pero, sin confiar en la amistad del ocupante, esperan hasta que la abandona por la mañana y luego envían a Vetch a buscar comida. Vetch, felicitándose en secreto por haber evitado la violencia con su consejo, regresa doblado bajo la mitad de una bolsa. de harina.

"Será mejor que lleves la harina", le dijo a Gabbett, "y me das el hacha".

Gabbett lo mira por un momento, como si estuviera impresionado por su forma insignificante, pero finalmente le da el hacha a su compañero Sanders.

Ese día se arrastran con cautela entre el mar y los cerros, acampando en un riachuelo. Vetch, después de mucha búsqueda, encuentra un puñado de bayas y las agrega al caldo principal.

La mitad de este puñado se come de una vez, la otra mitad se reserva para “mañana”.

Al día siguiente llegan a un brazo de mar, y mientras luchan hacia el norte, la Isla María desaparece, y con ella todo el peligro de los telescopios.

Esa noche llegan al campamento de a dos y de a tres; y cada uno se pregunta entre los paroxismos del hambre si su rostro está tan demacrado, y sus ojos tan inyectados en sangre, como los de su vecino.

En el séptimo día, Bodenham dice que sus pies están tan mal que no puede caminar, y Greenhill, con una mirada codiciosa a las bayas, le pide que se quede atrás.

Estar en una condición muy débil, toma la palabra de su compañero y se va alrededor del mediodía del día siguiente.

Gabbett, al descubrir esta deserción, sin embargo,

Pag.326 FIN.

Pag.327 INICIO.

vuelve, y en una hora más o menos aparece, empujando a la desdichada criatura delante de él a golpes, como una oveja es llevada al matadero.

Greenhill reprende a otra boca que se ve forzada al grupo, pero el gigante lo silencia con una mirada horrible.

Jemmy Vetch recuerda que Greenhill acompañó a Gabbett una vez antes y se siente incómodo. Le da a entender sus sospechas a Sanders, pero Sanders solo se ríe. Es horriblemente evidente que hay un entendimiento entre los tres.

El noveno sol de su libertad, elevándose sobre montículos arenosos y áridos, erizados de maleza cruel, ve a los seis miserables azotados por el hambre maldiciendo a su Dios y sin embargo temerosos de morir.

Alrededor está la maleza sin frutos, sin sombra, sin refugio.

Arriba, el cielo despiadado.

A lo lejos, el mar implacable.

Algo terrible debe suceder.

Ese desierto gris, arqueado por un cielo gris que se inclina hacia el mar gris, es un guardián adecuado de horribles secretos.

Vetch sugiere que Oyster Bay no puede estar lejos hacia el este (la línea del océano es engañosamente cercana) y aunque tal proceder los desviará de su curso, deciden hacerlo.

Después de cojear cinco millas, no parecen estar más cerca que antes y, casi muertos de fatiga y hambre, se hunden desesperadamente en el suelo.

Vetch cree que los ojos de Gabbett tienen un brillo lobuno e instintivamente se aparta de él.

Dijo Greenhill, en el curso de una conversación lúgubre: “Soy tan débil que podría comerme un pedazo de un hombre”.

El décimo día, Bodenham se niega a moverse y los demás, que apenas pueden arrastrarse, se sientan en el suelo a su alrededor. Greenhill, mirando al hombre postrado, dijo lentamente: "He visto hacer lo mismo antes, muchachos, y sabía a cerdo".

Vetch, al escuchar a su salvaje camarada expresar un pensamiento que todos habían acariciado en secreto, habla y grita: "Sería un asesinato hacerlo, y entonces, tal vez no podamos comerlo".

"Oh", dijo Gabbett, con una sonrisa, "te lo garantizo, pero todos deben tener algo que ver".

Gabbett, Sanders y Greenhill luego se apartan, y luego Sanders, acercándose al Cuervo, dijo: “Él consintió en actuar como flagelador. Él se lo merece."

"También Gabbett, para el caso", se estremece Vetch.

—Sí, pero a Bodenham le duelen los pies —dijo Sanders—, y es una pena dejarlo.

Como no tienen fuego, hacen un pequeño rompeolas; y Vetch, medio dormitando detrás de esto a eso de las tres de la mañana, escucha que alguien grita "¡Cristo!" y despierta, sudando hielo.

Nadie excepto Gabbett y Greenhill comerían esa noche.

Esa pareja salvaje, sin embargo, enciende un fuego, arroja fragmentos espantosos sobre las brasas y se come el asado antes de que esté lo suficientemente caliente.

Por la mañana se divide el espantoso cadáver.

Pag. 327. FIN.

Column 3.

Automatic translation.

CAPITOLUL XXVII. VALEA UMBREI MORTII.

Abia după ce s-au grăbit pe plajă în siguranță, evadații au devenit pe deplin conștienți de pierderea altuia dintre însoțitorii lor.

În timp ce stăteau pe marginea plajei, storcând apa de pe haine, ochiul mic al lui Gabbett, numărându-le numărul, a ratat vâsla.

„Unde este Cox?”

— Prostul a căzut peste bord, spuse Jemmy Vetch scurt.

„Nu a avut niciodată atât de mult simț în acel craniu al lui, cât ar fi putut să-l mențină pe umeri.”

Gabbett se încruntă.

„Suntem trei dintre noi plecați”, a spus el, pe tonul unui bărbat care suferă o vătămare corporală.

Ei și-au rezumat mijloacele de apărare împotriva atacului. Sanders și Greenhill aveau cuțite. Gabbett încă mai ținea securea în centură. Vetch își aruncase muscheta la Gât, iar Bodenham și Cornelius erau dezarmați.

— Să ne uităm la tucker, spuse Vetch.

Nu era decât un singur sac de provizii. Conținea o bucată de carne de porc sărată, două pâini și niște cartofi nefierți. Stația Signal Hill nu era bogată

în comestibile.

— Asta nu e mult, spuse Corb, cu o față tristă.

— Este, Gabbett?

— Trebuie să fie, în orice fel, răspunse uriașul nepăsător.

Inspecția s-a încheiat, cei șase au urcat pe țărm și au tăbărât la subsolul unei stânci. Bodenham era pentru a aprinde un foc, dar Vetch, care, de consimțământul tacit, fusese ales conducător al expediției, l-a interzis, spunând că lumina i-ar putea trăda.

„Vor crede că suntem înecați și nu ne vor urmări”, a spus el.

Așa că toată noaptea nenorociții nenorociți s-au ghemuit împreună fără foc.

Dimineața se deschide senin și strălucitor și - eliberați pentru prima dată în zece ani - ei înțeleg că călătoria lor teribilă a început.

„Unde să mergem? Cum să trăim?” întrebă Bodenham, scrutând tufișul sterp care se întinde până la marea sterp. „Gabbett, ai mai fost afară – cum se face?”

„Vom face colibe ciobanilor și vom locui în tuckerul lor până ne vom schimba hainele”, a spus Gabbett evitând întrebarea principală.

„Putem urmări linia de coastă.”

— Stați, băieți, spuse prudenta Vetch;

„Trebuie să ne furișăm în jurul dealurilor de nisip și așa să ne strecurăm în tufăr. Dacă au un pahar bun la Gât, pot

ne vedem.”

................................................................................

Pag 326. Start.

- „Pare aproape”, a spus Bodenham;

- „Aș putea arunca o piatră în casa de pază. La revedere, Bloody Spot!” adaugă, cu o furie bruscă, scuturând răzbunător pumnul la Penitenciar;

- „Nu vreau să te mai văd până în Ziua Judecății.”

Vetch împarte proviziile și ei călătoresc toată ziua până la noapte întunecată.

Scrub este înțepător și dens. Hainele le sunt rupte, mâinile și picioarele sângerând. Deja se simt obositi. Nimeni nu urmărește, aprind focul și dorm.

În a doua zi, ajung la un scuipat nisipos care se îndreaptă spre mare și descoperă că au ajuns prea departe spre est și trebuie să urmeze linia țărmului până la East Bay Neck.

Înapoi prin tufiș își târăsc picioarele grele. În noaptea aceea ei mănâncă ultima firimitură a pâinii.

A treia zi, la prânz, după o plimbare grea, ajung la un deal mare, numit acum Muntele Collins, și văd la picioarele lor veriga superioară a cercelului, istmul East Bay Neck.

Câteva stânci sunt în mâna lor dreaptă, iar albastrul în depărtare minunată zace urat Insula Maria.

„Trebuie să ne menținem bine înspre est”, a spus Greenhill, „sau ne vom apropia de coloniști și vom fi luați.”

Așa că, trecând de istm, lovesc în tufișul de-a lungul țărmului și strângându-și cureaua peste pântecele care le roade, campează sub niște dealuri joase.

Ziua a patra este notabilă pentru indispoziția lui Bodenham, care este un mers prost și, rămânând în urmă, amână petrecerea cu cooe-uri frecvente.

Gabbett îl amenință cu o soartă mai rea decât durerile de picioare dacă zăbovește.

Din fericire, în acea seară, Greenhill observă o colibă, dar, neîncrezându-se în prietenia ocupantului, ei așteaptă până când acesta renunță dimineața, apoi îl trimit pe Vetch la hrană. Vetch, felicitându-se în secret că, prin sfatul său, a prevenit violența, se întoarce aplecat sub jumătate de sac

de făină.

„Ar fi bine să porți făina”, îi spuse el lui Gabbett, „și dă-mi toporul”.

Gabbett îl privește pentru o vreme, de parcă ar fi fost lovit de forma lui micuță, dar în cele din urmă îi dă toporul prietenului său Sanders.

În acea zi se strecoară cu prudență între mare și dealuri, campând la un pârâu. Vetch, după multe căutări, găsește o mână de fructe de pădure și le adaugă la stocul principal.

Jumătate din această mână este mâncată deodată, cealaltă jumătate rezervată pentru „mâine”.

A doua zi ajung la un braț al mării și, în timp ce se luptă spre nord, Insula Maria dispare și, odată cu ea, tot pericolul de la telescoape.

În acea seară ajung la camping câte doi în trei; și fiecare se întreabă între paroxismele foametei dacă fața lui este la fel de slăbită și ochii lui ca în sânge, ca cei ai vecinului său.

În a șaptea zi, Bodenham spune că picioarele lui sunt atât de urâte încât nu poate merge, iar Greenhill, cu o privire lacomă la fructe de pădure, îi spune să rămână în urmă.

Fiind în o stare foarte slabă, își crede tovarășul pe cuvânt și coboară în jurul prânzului a doua zi.

Gabbett, descoperind însă această dezertare,

Pag.326 SFÂRȘIT.

...............................................

Pag.327 START.

se întoarce și peste vreo oră apare, împingând în fața lui nenorocita făptură cu lovituri, precum o oaie este dusă la prăbușire.

Greenhill reproșează la o altă gură fiind astfel forțată la petrecere, dar uriașul îl reduce la tăcere cu o privire hidoasă.

Jemmy Vetch își amintește asta

Greenhill l-a însoțit pe Gabbett o dată înainte și se simte inconfortabil. Îi dă indicii despre suspiciunile sale lui Sanders, dar Sanders doar râde. Este îngrozitor de evident că există o înțelegere între cei trei.

Al nouălea soare al libertății lor, răsărind pe dealuri nisipoase și sterpe, pline de tufiș crud, îi vede pe cei șase nenorociți de foamete blestemându-l pe Dumnezeul lor și totuși frică să moară.

De jur împrejur este tufișul fără rod, fără umbră, fără adăpost.

Deasupra, raiul nemiloasă.

În depărtare, marea fără remuşcări.

Trebuie să se întâmple ceva groaznic.

Acea sălbăticie cenușie, arcuit de raiul cenușiu aplecat spre marea cenușie, este un păstrător potrivit al secretelor hidoase.

Vetch sugerează că Oyster Bay nu poate fi departe spre est - linia oceanului este aproape înșelător - și, deși o astfel de procedură îi va scoate din cursul lor, ei se hotărăsc să se îndrepte.

După şochetare cinci mile, nu par mai aproape decât înainte și, aproape morți de oboseală și de foame, se scufundă cu disperare pe pământ.

Vetch crede că al lui Gabbett

ochii au o strălucire de lup în ei și se ia instinctiv de la el.

Greenhill a spus, în timpul unei conversații sumbre: „Sunt atât de slab încât aș putea mânca o bucată de bărbat”.

În a zecea zi, Bodenham refuză să se miște, iar ceilalți, fiind puțin capabili să-și tragă de-a lungul membrelor, se așează pe pământ în jurul lui. Deal verde,

privind pe bărbatul prostrat, a spus încet: „Am mai văzut la fel, băieți, și avea gust de carne de porc”.

Vetch, auzindu-l pe tovarășul său sălbatic rostind un gând pe care toți îl prețuiseră în secret, vorbește, strigând: „Ar fi o crimă să faci asta și atunci, poate că nu am putea să-l mâncăm.”

„Oh”, a spus Gabbett, zâmbind, „Vă garantez asta, dar trebuie să aveți cu toții o mână de ajutor.”

Gabbett, Sanders și Greenhill se îndepărtează apoi, iar imediat Sanders, venind la Crow, a spus: „A fost de acord să acționeze ca flagel. El merita asta."

„La fel și Gabbett, de altfel”, se înfioră Vetch.

— Da, dar lui Bodenham îi doare picioarele, spuse Sanders, și e păcat să-l părăsești.

Neavând foc, fac un pic de vânt; iar Vetch, pe jumătate moțenind în spatele asta, pe la trei dimineața, aude pe cineva strigând „Hristoase!”

si se trezeste, transpirand gheata.

Nimeni în afară de Gabbett și Greenhill nu ar mânca în noaptea aceea.

Totuși, acea pereche sălbatică aprinde un foc, aruncă fragmente îngrozitoare pe jar și mănâncă se prăjește înainte să fie cald.

Dimineața se împarte carcasa înfricoșătoare.

Pag. 327. SFÂRȘIT.

Column 4.

Automatic translation.

ГЛАВА XXVII. ДОЛИНА ТЕНИ СМЕРТИ.

Только когда они вскарабкались по берегу в безопасное место, беглецы полностью осознали потерю еще одного из своих товарищей.

Пока они стояли на изломе пляжа, отжимая воду со своей одежды, маленький глаз Гэббета, подсчитывая их количество, пропустил весло.

— Где Кокс?

— Этот дурак упал за борт, — коротко сказал Джемми Ветч.

«У него никогда не было столько здравого смысла в своем черепе, чтобы держать его на своих плечах».

Габбет нахмурился.

— Нас трое ушли, — сказал он тоном человека, получившего какую-то травму.

Они подвели свои средства защиты от нападения. У Сандерса и Гринхилла были ножи. Габбет по-прежнему носил топор за поясом. Ветч бросил свой мушкет на Шею, а Боденхэм и Корнелиус были безоружны.

— Давайте взглянем на такера, — сказал Ветч.

Был только один мешок с провизией. В нем был кусок соленой свинины, две буханки и немного сырой картошки. Станция Signal Hill не была богатой

в съестных припасах.

— Это немного, — сказал Ворон с грустным лицом.

— Так, Гэббет?

— Так и должно быть, — небрежно ответил великан.

Осмотр закончился, шестеро отправились вверх по берегу и расположились лагерем под скалой. Боденхем был за то, чтобы зажечь огонь, но Ветч, по молчаливому согласию, был избран руководителем экспедиции, запретил ее, сказав, что свет может их предать.

«Они решат, что мы утонули, и не станут нас преследовать», — сказал он.

Так всю эту ночь несчастные несчастные скорчились вместе без огня.

Наступает ясное и светлое утро, и — впервые за десять лет на свободе — они понимают, что их страшное путешествие началось.

«Куда нам идти? Как нам жить?» — спросил Боденхэм, оглядывая бесплодные кусты, тянущиеся к бесплодному морю. «Гэббет, ты уже выходил из дома — как ты это сделал?»

— Мы построим пастушьи хижины и будем жить на их хижинах, пока не получим сменную одежду, — сказал Гэббет, уклоняясь от главного вопроса.

— Мы можем следовать вдоль береговой линии.

-- Спокойно, ребята, -- сказал предусмотрительный Ветч.

«Мы должны прокрасться вокруг этих песчаных холмов и таким образом пробраться в кусты. Если у них есть хороший стакан на шее, они могут

увидишь нас."

............................................................................

Стр. 326. Начало.

- "Это кажется близким", сказал Боденхэм;

- «Я мог бы бросить камень на караулку. Прощай, Кровавое Пятно! — прибавляет он с внезапной яростью, мстительно грозя кулаком заключенному;

- «Я не хочу больше видеть тебя до Судного Дня».

Ветч делит провизию, и они идут весь день до темной ночи.

Скраб колючий и плотный. Их одежда порвана, руки и ноги в крови. Они уже чувствуют усталость. Никто не преследует, они разжигают костер и спят.

На второй день они подходят к песчаной косе, впадающей в море, и обнаруживают, что зашли слишком далеко на восток и должны следовать вдоль береговой линии до Ист-Бей-Нек.

Обратно через заросли они волочат свои тяжелые ноги. В ту ночь они съедают последнюю крошку от буханки.

На третий день в полдень — после утомительной прогулки — они достигают большого холма, который теперь называется горой Коллинза, и видят у своих ног верхнее звено сережки, перешеек Ист-Бэй-Нек.

По правую руку от них несколько скал, а в голубизне прекрасной дали лежит ненавистный остров Мария.

-- Мы должны держаться на восток, -- сказал Гринхилл, -- иначе мы встретимся с поселенцами и будем схвачены.

Итак, миновав перешеек, они ударяются в заросли вдоль берега и, затянув пояса на вгрызающихся животах, разбиваются лагерем под какими-нибудь низменными холмами.

Четвертый день примечателен недомоганием Боденхема, который плохо ходит и, отставая, задерживает вечеринку частыми ворчаниями.

Гэббет угрожает ему худшей участью, чем больные ноги, если он задержится.

К счастью, в этот вечер Гринхилл замечает хижину, но, не доверяя дружбе обитателя, ждут, пока он утром не покинет ее, а затем отправляют Ветча на корм. Ветч, втайне поздравляя себя с тем, что своим советом предотвратил насилие, возвращается, согнувшись под полмешка. муки.

«Тебе лучше отнести муку, — сказал он Габбету, — а топор отдай мне».

Гэббет какое-то время смотрит на него, словно пораженный его тщедушным телом, но в конце концов отдает топор своему приятелю Сандерсу.

В этот день они осторожно ползут между морем и холмами, разбив лагерь у ручья. Ветч после долгих поисков находит горсть ягод и добавляет их к основному запасу.

Половину этой горсти съедают сразу, вторую половину оставляют на «завтра».

На следующий день они подходят к морскому рукаву, и по мере того, как они продвигаются на север, остров Мария исчезает, а вместе с ним и вся опасность от телескопов.

В тот вечер они добираются до палаточного лагеря по двое и по трое; и каждый задается вопросом между приступами голода, такое ли у него изможденное лицо и такие же налитые кровью глаза, как у его соседа.

На седьмой день Боденхэм говорит, что его ноги настолько плохи, что он не может ходить, и Гринхилл, жадно глядя на ягоды, велит ему остаться.

Находясь в очень слабое состояние, он ловит своего спутника на слове и уходит около полудня следующего дня. Однако

Гэббет, обнаружив это отступничество,

Стр.326 КОНЕЦ.

Стр.327 СТАРТ.

возвращается и через час или около того появляется, ударами гоняя несчастную тварь перед собой, как гонят на бойню овцу.

Гринхилл возражает против другого рта, который таким образом навязывается группе, но великан заставляет его замолчать отвратительным взглядом.

Джемми Ветч вспоминает, что Гринхилл уже однажды сопровождал Габбетта, и чувствует себя неловко. Он намекает Сандерсу о своих подозрениях, но Сандерс только смеется. Ужасно очевидно, что между тремя есть взаимопонимание.

Девятое солнце их свободы, восходя на песчаных и бесплодных холмах, густо ощетинившихся жестоким кустарником, видит шестерых голодающих негодяев, проклинающих своего Бога и все же боящихся смерти.

Кругом бесплодный, бестенистый, беззащитный куст.

Вверху безжалостное небо.

Вдали безжалостное море.

Должно произойти что-то ужасное.

Эта серая пустыня, окаймленная серым небом, склоняющимся к серому морю, — достойный хранитель отвратительных тайн.

Ветч предполагает, что Устричный залив не может быть далеко на востоке — линия океана обманчиво близка — и, хотя такое поведение сбивает их с курса, они решаются направиться к нему.

Проковыляв пять миль, они кажутся не ближе, чем прежде, и, почти мертвые от усталости и голода, в отчаянии падают на землю.

Ветч думает, что в глазах Гэббета волчий блеск, и инстинктивно отстраняется от него.

В ходе унылого разговора Гринхилл сказал: «Я так слаб, что мог бы съесть кусок человека».

На десятый день Боденхэм отказывается шевелиться, а остальные, едва волоча ноги, садятся на землю вокруг него. Гринхилл, глядя на распростертого мужчину, медленно сказал: — Я видел то же самое раньше, мальчики, и на вкус это было как свинина.

Ветч, услышав, как его дикий товарищ изрек мысль, которую все тайно лелеяли, говорит, крича: «Это было бы убийством, и тогда, возможно, мы не смогли бы это съесть».

-- О, -- сказал Гэббет с ухмылкой, -- я ручаюсь за это, но вы все должны приложить к этому руку. Затем Гэббет, Сандерс и Гринхилл отошли в сторону, и вскоре Сандерс, подойдя к Ворону, сказал: «Он согласился действовать как флоггер. Он это заслужил."

«Как и Гэббет, если уж на то пошло», — вздрагивает Ветч.

-- Да, но у Боденхэма болят ноги, -- сказал Сандерс, -- и жаль его оставлять.

Не имея огня, они делают небольшой прибой; и Ветч, полусонный позади этого около трех часов утра, слышит, как кто-то кричит: «Христос!» и просыпается, весь в поту.

В ту ночь никто, кроме Гэббетта и Гринхилла, не ел.

Эта парочка дикарей, однако, разводит костер, бросает жуткие осколки в угли и съедает жаркое до того, как оно прогреется.

Утром страшную тушу разделывают.

Стр. 327. КОНЕЦ.