Freedom of speech is a principle that supports the freedom of an individual or a community to articulate their opinions and ideas without fear of retaliation, censorship, or legal sanction. The term "freedom of expression" is sometimes used synonymously but includes any act of seeking, receiving, and imparting information or ideas, regardless of the medium used.

Freedom of expression is recognized as a human right under article 19 of the Universal Declaration of Human Rights (UDHR) and recognized in international human rights law in the International Covenant on Civil and Political Rights (ICCPR). Article 19 of the UDHR states that "everyone shall have the right to hold opinions without interference" and "everyone shall have the right to freedom of expression; this right shall include freedom to seek, receive and impart information and ideas of all kinds, regardless of frontiers, either orally, in writing or in print, in the form of art, or through any other media of his choice". The version of Article 19 in the ICCPR later amends this by stating that the exercise of these rights carries "special duties and responsibilities" and may "therefore be subject to certain restrictions" when necessary "[f]or respect of the rights or reputation of others" or "[f]or the protection of national security or of public order (order public), or of public health or morals".[2]

Freedom of speech and expression, therefore, may not be recognized as being absolute, and common limitations or boundaries to freedom of speech relate to libel, slander, obscenity, pornography, sedition, incitement, fighting words, classified information, copyright violation, trade secrets, food labeling, non-disclosure agreements, the right to privacy, dignity, the right to be forgotten, public security, and perjury. Justifications for such include the harm principle, proposed by John Stuart Mill in On Liberty, which suggests that: "the only purpose for which power can be rightfully exercised over any member of a civilized community, against his will, is to prevent harm to others."[3]

The idea of the "offense principle" is also used in the justification of speech limitations, describing the restriction on forms of expression deemed offensive to society, considering factors such as extent, duration, motives of the speaker, and ease with which it could be avoided.[3] With the evolution of the digital age, application of freedom of speech becomes more controversial as new means of communication and restrictions arise, for example the Golden Shield Project, an initiative by Chinese government's Ministry of Public Security that filters potentially unfavourable data from foreign countries.

• Origins

• Toggle Origins subsection

  • Relationship to other rights

• Democracy and social interaction

• Limitations

• Toggle Limitations subsection

  • The Internet and information society

  • Freedom of information

  • Internet censorship

• History of dissent and truth

• See also

• References

• Further reading

• External links

Origins

Freedom of speech and expression has a long history that predates modern international human rights instruments.[4] It is thought that the ancient Athenian democratic principle of free speech may have emerged in the late 6th or early 5th century BC.[5] The values of the Roman Republic included freedom of speech and freedom of religion.[6]

Concepts of freedom of speech can be found in early human rights documents.[4] England's Bill of Rights 1689 legally established the constitutional right of freedom of speech in Parliament which is still in effect.[7][8] The Declaration of the Rights of Man and of the Citizen, adopted during the French Revolution in 1789, specifically affirmed freedom of speech as an inalienable right.[4] The Declaration provides for freedom of expression in 

Article 11, which states that:

The free communication of ideas and opinions is one of the most precious of the rights of man. Every citizen may, accordingly, speak, write, and print with freedom, but shall be responsible for such abuses of this freedom as shall be defined by law.[9]

Article 19 of the Universal Declaration of Human Rights, adopted in 1948, states that:

Everyone has the right to freedom of opinion and expression; this right includes freedom to hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas through any media and regardless of frontiers.[10]

Today, freedom of speech, or the freedom of expression, is recognised in international and regional human rights law. The right is enshrined in Article 19 of the International Covenant on Civil and Political Rights, Article 10 of the European Convention on Human Rights, Article 13 of the American Convention on Human Rights and Article 9 of the African Charter on Human and Peoples' Rights.[11] Based on John Milton's arguments, freedom of speech is understood as a multi-faceted right that includes not only the right to express, or disseminate, information and ideas, but three further distinct aspects:

1. the right to seek information and ideas;

2. the right to receive information and ideas;

3. the right to impart information and ideas

International, regional and national standards also recognise that freedom of speech, as the freedom of expression, includes any medium, whether it be orally, in written, in print, through the Internet or through art forms. This means that the protection of freedom of speech as a right includes not only the content, but also the means of expression.[11]

Relationship to other rights

The right to freedom of speech and expression is closely related to other rights, and may be limited when conflicting with other rights (see limitations on freedom of speech).[11] The right to freedom of expression is also related to the right to a fair trial and court proceeding which may limit access to the search for information, or determine the opportunity and means in which freedom of expression is manifested within court proceedings.[12] As a general principle freedom of expression may not limit the right to privacy, as well as the honor and reputation of others. However greater latitude is given when criticism of public figures is involved.[12]

The right to freedom of expression is particularly important for media, which plays a special role as the bearer of the general right to freedom of expression for all.[11] However, freedom of the press does not necessarily enable freedom of speech. Judith Lichtenberg has outlined conditions in which freedom of the press may constrain freedom of speech, for example where the media suppresses information or stifles the diversity of voices inherent in freedom of speech. Lichtenberg argues that freedom of the press is simply a form of property right summed up by the principle "no money, no voice".[13]

Democracy and social interaction

Freedom of speech is understood to be fundamental in a democracy. The norms on limiting freedom of expression mean that public debate may not be completely suppressed even in times of emergency.[12] One of the most notable proponents of the link between freedom of speech and democracy is Alexander Meiklejohn. He has argued that the concept of democracy is that of self-government by the people. For such a system to work, an informed electorate is necessary. In order to be appropriately knowledgeable, there must be no constraints on the free flow of information and ideas. According to Meiklejohn, democracy will not be true to its essential ideal if those in power are able to manipulate the electorate by withholding information and stifling criticism. Meiklejohn acknowledges that the desire to manipulate opinion can stem from the motive of seeking to benefit society. However, he argues, choosing manipulation negates, in its means, the democratic ideal.[14]

Eric Barendt has called this defence of free speech on the grounds of democracy "probably the most attractive and certainly the most fashionable free speech theory in modern Western democracies".[15] Thomas I. Emerson expanded on this defence when he argued that freedom of speech helps to provide a balance between stability and change. Freedom of speech acts as a "safety valve" to let off steam when people might otherwise be bent on revolution. He argues that "The principle of open discussion is a method of achieving a more adaptable and at the same time more stable community, of maintaining the precarious balance between healthy cleavage and necessary consensus." Emerson furthermore maintains that "Opposition serves a vital social function in offsetting or ameliorating (the) normal process of bureaucratic decay."[16]

Research undertaken by the Worldwide Governance Indicators project at the World Bank, indicates that freedom of speech, and the process of accountability that follows it, have a significant impact in the quality of governance of a country. "Voice and Accountability" within a country, defined as "the extent to which a country's citizens are able to participate in selecting their government, as well as freedom of expression, freedom of association, and free media" is one of the six dimensions of governance that the Worldwide Governance Indicators measure for more than 200 countries.[17] Against this backdrop it is important that development agencies create grounds for effective support for a free press in developing countries.[18]

Richard Moon has developed the argument that the value of freedom of speech and freedom of expression lies with social interactions. Moon writes that "by communicating an individual forms relationships and associations with others – family, friends, co-workers, church congregation, and countrymen. By entering into discussion with others an individual participates in the development of knowledge and in the direction of the community."[19]

Limitations

For specific country examples, see freedom of speech by country and criminal speech.

Legal systems sometimes recognise certain limits on or to the freedom of speech, particularly when freedom of speech conflicts with other rights and freedoms, such as in the cases of libel, slander, pornography, obscenity, fighting words, and intellectual property. In Europe, blasphemy is a limitation to free speech.[21][22][23][24] Justifications for limitations to freedom of speech often reference the "harm principle" or the "offence principle". Limitations to freedom of speech may occur through legal sanction or social disapprobation, or both.[25] Certain public institutions may also enact policies restricting the freedom of speech, for example speech codes at state schools.

In On Liberty (1859), John Stuart Mill argued that "...there ought to exist the fullest liberty of professing and discussing, as a matter of ethical conviction, any doctrine, however immoral it may be considered."[25] Mill argues that the fullest liberty of expression is required to push arguments to their logical limits, rather than the limits of social embarrassment.[26][27][28][29]

In 1985, Joel Feinberg introduced what is known as the "offence principle". Feinberg wrote "It is always a good reason in support of a proposed criminal prohibition that it would probably be an effective way of preventing serious offence (as opposed to injury or harm) to persons other than the actor, and that it is probably a necessary means to that end."[30] Hence Feinberg argues that the harm principle sets the bar too high and that some forms of expression can be legitimately prohibited by law because they are very offensive. But, as offending someone is less serious than harming someone, the penalties imposed should be higher for causing harm.[30] In contrast, Mill does not support legal penalties unless they are based on the harm principle.[25] Because the degree to which people may take offence varies, or may be the result of unjustified prejudice, Feinberg suggests that a number of factors need to be taken into account when applying the offence principle, including: the extent, duration and social value of the speech, the ease with which it can be avoided, the motives of the speaker, the number of people offended, the intensity of the offence, and the general interest of the community at large.[25]

Jasper Doomen argued that harm should be defined from the point of view of the individual citizen, not limiting harm to physical harm since nonphysical harm may also be involved; Feinberg's distinction between harm and offence is criticized as largely trivial.[31]

In 1999, Bernard Harcourt wrote of the collapse of the harm principle: "Today the debate is characterized by a cacophony of competing harm arguments without any way to resolve them. There is no longer an argument within the structure of the debate to resolve the competing claims of harm. The original harm principle was never equipped to determine the relative importance of harms."[32]

Interpretations of both the harm and offense limitations to freedom of speech are culturally and politically relative. For instance, in Russia, the harm and offense principles have been used to justify the Russian LGBT propaganda law restricting speech (and action) in relation to LGBT issues. A number of European countries that take pride in freedom of speech nevertheless outlaw speech that might be interpreted as Holocaust denial. These include Austria, Belgium, Canada, the Czech Republic, France, Germany, Hungary, Israel, Liechtenstein, Lithuania, Luxembourg, Netherlands, Poland, Portugal, Russia, Slovakia, Switzerland and Romania.[33] Armenian Genocide denial is also illegal in some countries.

In the U.S., the standing landmark opinion on political speech is Brandenburg v. Ohio (1969),[34] expressly overruling Whitney v. California.[35] In Brandenburg, the US Supreme Court referred to the right even to speak openly of violent action and revolution in  broad terms:

[Our] decisions have fashioned the principle that the constitutional guarantees of free speech and free press do not allow a State to forbid or proscribe advocacy of the use of force or law violation except where such advocacy is directed to inciting or producing imminent lawless action and is likely to incite or cause such action.[36]

The opinion in Brandenburg discarded the previous test of "clear and present danger" and made the right to freedom of (political) speech's protections in the United States almost absolute.[37][38] Hate speech is also protected by the First Amendment in the United States, as decided in R.A.V. v. City of St. Paul, (1992) in which the Supreme Court ruled that hate speech is permissible, except in the case of imminent violence.[39] See the First Amendment to the United States Constitution for more detailed information on this decision and its historical background.

The Internet and information society

Jo Glanville, editor of the Index on Censorship, states that "the Internet has been a revolution for censorship as much as for free speech".[41] International, national and regional standards recognise that freedom of speech, as one form of freedom of expression, applies to any medium, including the Internet.[11] The Communications Decency Act (CDA) of 1996 was the first major attempt by the United States Congress to regulate pornographic material on the Internet. In 1997, in the landmark cyberlaw case of Reno v. ACLU, the US Supreme Court partially overturned the law.[42] Judge Stewart R. Dalzell, one of the three federal judges who in June 1996 declared parts of the CDA unconstitutional, in his opinion stated the  following:[43]

The Internet is a far more speech-enhancing medium than print, the village green, or the mails. Because it would necessarily affect the Internet itself, the CDA would necessarily reduce the speech available for adults on the medium. This is a constitutionally intolerable result. Some of the dialogue on the Internet surely tests the limits of conventional discourse. Speech on the Internet can be unfiltered, unpolished, and unconventional, even emotionally charged, sexually explicit, and vulgar – in a word, "indecent" in many communities. But we should expect such speech to occur in a medium in which citizens from all walks of life have a voice. We should also protect the autonomy that such a medium confers to ordinary people as well as media magnates.[...] My analysis does not deprive the Government of all means of protecting children from the dangers of Internet communication. The Government can continue to protect children from pornography on the Internet through vigorous enforcement of existing laws criminalising obscenity and child pornography. [...] As we learned at the hearing, there is also a compelling need for public educations about the benefits and dangers of this new medium, and the Government can fill that role as well. In my view, our action today should only mean that Government's permissible supervision of Internet contents stops at the traditional line of unprotected speech. [...] The absence of governmental regulation of Internet content has unquestionably produced a kind of chaos, but as one of the plaintiff's experts put it with such resonance at the hearing: "What achieved success was the very chaos that the Internet is. The strength of the Internet is chaos." Just as the strength of the Internet is chaos, so that strength of our liberty depends upon the chaos and cacophony of the unfettered speech the First Amendment protects.[43]

The World Summit on the Information Society (WSIS) Declaration of Principles adopted in 2003 makes specific reference to the importance of the right to freedom of expression for the "Information Society" in stating:

We reaffirm, as an essential foundation of the Information society, and as outlined in Article 19 of the Universal Declaration of Human Rights, that everyone has the right to freedom of opinion and expression; that this right includes freedom to hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas through any media and regardless of frontiers. Communication is a fundamental social process, a basic human need and the foundation of all social organisation. It is central to the Information Society. Everyone, everywhere should have the opportunity to participate and no one should be excluded from the benefits of the Information Society offers.[44] 

According to Bernt Hugenholtz and Lucie Guibault the public domain is under pressure from the "commodification of information" as information with previously little or no economic value has acquired independent economic value in the information age. This includes factual data, personal data, genetic information and pure ideas. The commodification of information is taking place through intellectual property law, contract law, as well as broadcasting and telecommunications law.[45]

The internet and freedom of speech have been in the spotlight quite often recently. With the removal of Alex Jones from Facebook and YouTube, questions are being raised about freedom of speech rights and how those liberties apply to the internet.[46][47] Facebook decided to create an oversight board that will decide what content remains and what content is removed. This idea resulted from a 2019 video showing a politician slurring her words that went viral that turned out to be fake. The "Supreme Court" at Facebook is to replace making decisions in an ad hoc manner.[48]

Freedom of information

Main article: Freedom of information

Freedom of information is an extension of freedom of speech where the medium of expression is the Internet. Freedom of information may also refer to the right to privacy in the context of the Internet and information technology. As with the right to freedom of expression, the right to privacy is a recognised human right and freedom of information acts as an extension to this right.[49] Freedom of information may also concern censorship in an information technology context, i.e. the ability to access Web content, without censorship or restrictions.[50]

Freedom of information is also explicitly protected by acts such as the Freedom of Information and Protection of Privacy Act of Ontario, in Canada. The Access to Information Act gives Canadian citizens, permanent residents, and any person or corporation present in Canada a right to access records of government institutions that are subject to the Act. [51]

Internet censorship

Main articles: Internet censorship and Internet censorship by country

The concept of freedom of information has emerged in response to state sponsored censorship, monitoring and surveillance of the internet. Internet censorship includes the control or suppression of the publishing or accessing of information on the Internet.[52] The Global Internet Freedom Consortium claims to remove blocks to the "free flow of information" for what they term "closed societies".[53] According to the Reporters without Borders (RWB) "internet enemy list" the following states engage in pervasive internet censorship: China, Cuba, Iran, Myanmar/Burma, North Korea, Saudi Arabia, Syria, Turkmenistan, Uzbekistan, and Vietnam.[54]

A widely publicized example of internet censorship is the "Great Firewall of China" (in reference both to its role as a network firewall and to the ancient Great Wall of China). The system blocks content by preventing IP addresses from being routed through and consists of standard firewall and proxy servers at the Internet gateways. The system also selectively engages in DNS poisoning when particular sites are requested. The government does not appear to be systematically examining Internet content, as this appears to be technically impractical.[55] Internet censorship in the People's Republic of China is conducted under a wide variety of laws and administrative regulations, including more than sixty regulations directed at the Internet. Censorship systems are vigorously implemented by provincial branches of state-owned ISPs, business companies, and organizations.[56][57]

History of dissent and truth

Further information: Dissent

Before the invention of the printing press, a written work, once created, could only be physically multiplied by highly laborious and error-prone manual copying. No elaborate system of censorship and control over scribes existed, who until the 14th century were restricted to religious institutions, and their works rarely caused wider controversy. In response to the printing press, and the theological heresies it allowed to spread, the Roman Catholic Church moved to impose censorship.[58] Printing allowed for multiple exact copies of a work, leading to a more rapid and widespread circulation of ideas and information (see print culture).[59] The origins of copyright law in most European countries lie in efforts by the Roman Catholic Church and governments to regulate and control the output of printers.[59] 

In 1501 Pope Alexander VI issued a Bill against the unlicensed printing of books and in 1559 the Index Expurgatorius, or List of Prohibited Books, was issued for the first time.[58] The Index Expurgatorius is the most famous and long lasting example of "bad books" catalogues issued by the Roman Catholic Church, which presumed to be in authority over private thoughts and opinions, and suppressed views that went against its doctrines. The Index Expurgatorius was administered by the Roman Inquisition, but enforced by local government authorities, and went through 300 editions. Amongst others, it banned or censored books written by René Descartes, Giordano Bruno, Galileo Galilei, David Hume, John Locke, Daniel Defoe, Jean-Jacques Rousseau and Voltaire.[61] While governments and church encouraged printing in many ways because it allowed for the dissemination of Bibles and government information, works of dissent and criticism could also circulate rapidly. As a consequence, governments established controls over printers across Europe, requiring them to have official licenses to trade and produce books.[59] 

The notion that the expression of dissent or subversive views should be tolerated, not censured or punished by law, developed alongside the rise of printing and the press. Areopagitica, published in 1644, was John Milton's response to the Parliament of England's re-introduction of government licensing of printers, hence publishers.[62] Church authorities had previously ensured that Milton's essay on the right to divorce was refused a license for publication. In Areopagitica, published without a license,[63] Milton made an impassioned plea for freedom of expression and toleration of falsehood,[62] stating:

Give me the liberty to know, to utter, and to argue freely according to conscience, above all liberties.[62]

Milton's defense of freedom of expression was grounded in a Protestant worldview and he thought that the English people had the mission to work out the truth of the Reformation, which would lead to the enlightenment of all people. But Milton also articulated the main strands of future discussions about freedom of expression. By defining the scope of freedom of expression and of "harmful" speech Milton argued against the principle of pre-censorship and in favor of tolerance for a wide range of views.[62] Freedom of the press ceased being regulated in England in 1695 when the Licensing Order of 1643 was allowed to expire after the introduction of the Bill of Rights 1689 shortly after the Glorious Revolution.[66][67] The emergence of publications like the Tatler (1709) and the Spectator (1711) are given credit for creating a 'bourgeois public sphere' in England that allowed for a free exchange of ideas and information.

As the "menace" of printing spread, more governments attempted to centralize control.[68] The French crown repressed printing and the printer Etienne Dolet was burned at the stake in 1546. In 1557 the British Crown thought to stem the flow of seditious and heretical books by chartering the Stationers' Company. The right to print was limited to the members of that guild, and thirty years later the Star Chamber was chartered to curtail the "greate enormities and abuses" of "dyvers contentyous and disorderlye persons professinge the arte or mystere of pryntinge or selling of books." The right to print was restricted to two universities and to the 21 existing printers in the city of London, which had 53 printing presses. As the British crown took control of type founding in 1637 printers fled to the Netherlands. Confrontation with authority made printers radical and rebellious, with 800 authors, printers and book dealers being incarcerated in the Bastille in Paris before it was stormed in 1789.[68]

A succession of English thinkers was at the forefront of early discussion on a right to freedom of expression, among them John Milton (1608–74) and John Locke (1632–1704). Locke established the individual as the unit of value and the bearer of rights to life, liberty, property and the pursuit of happiness. However Locke's ideas evolved primarily around the concept of the right to seek salvation for one's soul, and was thus primarily concerned with theological matters. Locke neither supported a universal toleration of peoples nor freedom of speech; according to his ideas, some groups, such as atheists, should not be allowed.[69]

By the second half of the 17th century philosophers on the European continent like Baruch Spinoza and Pierre Bayle developed ideas encompassing a more universal aspect freedom of speech and toleration than the early English philosophers.[69] By the 18th century the idea of freedom of speech was being discussed by thinkers all over the Western world, especially by French philosophes like Denis Diderot, Baron d'Holbach and Claude Adrien Helvétius.[71] The idea began to be incorporated in political theory both in theory as well as practice; the first state edict in history proclaiming complete freedom of speech was the one issued December 4, 1770 in Denmark-Norway during the regency of Johann Friedrich Struensee.[72] However Struensee himself imposed some minor limitations to this edict in October 7, 1771, and it was even further limited after the fall of Struensee with legislation introduced in 1773, although censorship was not reintroduced.[73]

John Stuart Mill (1806–1873) argued that without human freedom there can be no progress in science, law or politics, which according to Mill required free discussion of opinion. Mill's On Liberty, published in 1859 became a classic defence of the right to freedom of expression.[62] Mill argued that truth drives out falsity, therefore the free expression of ideas, true or false, should not be feared. Truth is not stable or fixed, but evolves with time. Mill argued that much of what we once considered true has turned out false. Therefore, views should not be prohibited for their apparent falsity. Mill also argued that free discussion is necessary to prevent the "deep slumber of a decided opinion". Discussion would drive the onwards march of truth and by considering false views the basis of true views could be re-affirmed.[74] Furthermore, Mill argued that an opinion only carries intrinsic value to the owner of that opinion, thus silencing the expression of that opinion is an injustice to a basic human right. For Mill, the only instance in which speech can be justifiably suppressed is in order to prevent harm from a clear and direct threat. Neither economic or moral implications, nor the speakers own well-being would justify suppression of speech.[75]

In her biography of Voltaire, Evelyn Beatrice Hall coined the following sentence to illustrate Voltaire's beliefs: "I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it."[76] Hall's quote is frequently cited to describe the principle of freedom of speech.[76] In the 20th Century, Noam Chomsky stated, "If you believe in freedom of speech, you believe in freedom of speech for views you don't like. Dictators such as Stalin and Hitler, were in favor of freedom of speech for views they liked only. If you're in favor of freedom of speech, that means you're in favor of freedom of speech precisely for views you despise."[77] Lee Bollinger argues that "the free speech principle involves a special act of carving out one area of social interaction for extraordinary self-restraint, the purpose of which is to develop and demonstrate a social capacity to control feelings evoked by a host of social encounters." Bollinger argues that tolerance is a desirable value, if not essential. However, critics argue that society should be concerned by those who directly deny or advocate, for example, genocide (see limitations above).[78]

The 1928 novel Lady Chatterley's Lover by D. H. Lawrence was banned for obscenity in a number of countries, including the United Kingdom, the United States, Australia and Canada. In the late 1950s and early 1960s, it was the subject of landmark court rulings which saw the ban for obscenity overturned. Dominic Sandbrook of The Telegraph in the UK wrote, "Now that public obscenity has become commonplace, it is hard to recapture the atmosphere of a society that saw fit to ban books such as Lady Chatterley’s Lover because it was likely to “deprave and corrupt” its readers."[79] Fred Kaplan of The New York Times stated the overturning of the obscenity laws "set off an explosion of free speech" in the US.[80] The 1960s also saw the Free Speech Movement, a massive long-lasting student protest on the campus of the University of California, Berkeley during the 1964–65 academic year.[81] In 1964 comedian Lenny Bruce was arrested in the U.S. due to complaints again pertaining to his use of various obscenities. A three-judge panel presided over his widely publicized six-month trial in which he was found guilty in November 1964. He was sentenced on December 21, 1964, to four months in a workhouse; he was set free on bail during the appeals process and died before the appeal was decided. On December 23, 2003, thirty-seven years after Bruce's death, New York Governor George Pataki granted him a posthumous pardon for his obscenity conviction.[82]

In July 2014, the University of Chicago released the "Chicago Statement", a free speech policy statement designed to combat censorship on campus. This statement was later adopted by a number of top-ranked universities including Princeton University, Washington University in St. Louis, Johns Hopkins University, and Columbia University.[83][84]

In the United States, the right to freedom of expression has been interpreted to include the right to take and publish photographs of strangers in public areas without their permission or knowledge.[85][86] This is not the case worldwide.

See also

• Academic freedom

• Artistic freedom

• The Confessionals

• Digital rights

• Election silence

• Everybody Draw Mohammed Day

• Forbidden number

• Forced speech

• Freedom of thought

• Global Network Initiative

• Hate speech

• Heckler's veto

• Je suis Charlie

• Jyllands-Posten Muhammad cartoons controversy

• Laws against Holocaust denial

• Market for loyalties theory

• Media transparency

• NUS No Platform Policy

• Open court principle

• Paradox of tolerance

• Parrhesia

• Photography is Not a Crime

• Political correctness

• Rights

• Right to pornography

• Symbolic speech

• Jamal Khashoggi

References

Freedom of speech is a principle that supports the freedom of an individual or a community to articulate their opinions and ideas without fear of retaliation, censorship, or legal sanction. The term "freedom of expression" is sometimes used synonymously but includes any act of seeking, receiving, and imparting information or ideas, regardless of the medium used.

Freedom of expression is recognized as a human right under article 19 of the Universal Declaration of Human Rights (UDHR) and recognized in international human rights law in the International Covenant on Civil and Political Rights (ICCPR). Article 19 of the UDHR states that "everyone shall have the right to hold opinions without interference" and "everyone shall have the right to freedom of expression; this right shall include freedom to seek, receive and impart information and ideas of all kinds, regardless of frontiers, either orally, in writing or in print, in the form of art, or through any other media of his choice". The version of Article 19 in the ICCPR later amends this by stating that the exercise of these rights carries "special duties and responsibilities" and may "therefore be subject to certain restrictions" when necessary "[f]or respect of the rights or reputation of others" or "[f]or the protection of national security or of public order (order public), or of public health or morals".[2]

Freedom of speech and expression, therefore, may not be recognized as being absolute, and common limitations or boundaries to freedom of speech relate to libel, slander, obscenity, pornography, sedition, incitement, fighting words, classified information, copyright violation, trade secrets, food labeling, non-disclosure agreements, the right to privacy, dignity, the right to be forgotten, public security, and perjury. Justifications for such include the harm principle, proposed by John Stuart Mill in On Liberty, which suggests that: "the only purpose for which power can be rightfully exercised over any member of a civilized community, against his will, is to prevent harm to others."[3]

The idea of the "offense principle" is also used in the justification of speech limitations, describing the restriction on forms of expression deemed offensive to society, considering factors such as extent, duration, motives of the speaker, and ease with which it could be avoided.[3] With the evolution of the digital age, application of freedom of speech becomes more controversial as new means of communication and restrictions arise, for example the Golden Shield Project, an initiative by Chinese government's Ministry of Public Security that filters potentially unfavourable data from foreign countries.

• Origins

• Toggle Origins subsection

  • Relationship to other rights

• Democracy and social interaction

• Limitations

• Toggle Limitations subsection

  • The Internet and information society

  • Freedom of information

  • Internet censorship

• History of dissent and truth

• See also

• References

• Further reading

• External links

Origins

Freedom of speech and expression has a long history that predates modern international human rights instruments.[4] It is thought that the ancient Athenian democratic principle of free speech may have emerged in the late 6th or early 5th century BC.[5] The values of the Roman Republic included freedom of speech and freedom of religion.[6]

Concepts of freedom of speech can be found in early human rights documents.[4] England's Bill of Rights 1689 legally established the constitutional right of freedom of speech in Parliament which is still in effect.[7][8] The Declaration of the Rights of Man and of the Citizen, adopted during the French Revolution in 1789, specifically affirmed freedom of speech as an inalienable right.[4] The Declaration provides for freedom of expression in 

Article 11, which states that:

The free communication of ideas and opinions is one of the most precious of the rights of man. Every citizen may, accordingly, speak, write, and print with freedom, but shall be responsible for such abuses of this freedom as shall be defined by law.[9]

Article 19 of the Universal Declaration of Human Rights, adopted in 1948, states that:

Everyone has the right to freedom of opinion and expression; this right includes freedom to hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas through any media and regardless of frontiers.[10]

Today, freedom of speech, or the freedom of expression, is recognised in international and regional human rights law. The right is enshrined in Article 19 of the International Covenant on Civil and Political Rights, Article 10 of the European Convention on Human Rights, Article 13 of the American Convention on Human Rights and Article 9 of the African Charter on Human and Peoples' Rights.[11] Based on John Milton's arguments, freedom of speech is understood as a multi-faceted right that includes not only the right to express, or disseminate, information and ideas, but three further distinct aspects:

1. the right to seek information and ideas;

2. the right to receive information and ideas;

3. the right to impart information and ideas

International, regional and national standards also recognise that freedom of speech, as the freedom of expression, includes any medium, whether it be orally, in written, in print, through the Internet or through art forms. This means that the protection of freedom of speech as a right includes not only the content, but also the means of expression.[11]

Relationship to other rights

The right to freedom of speech and expression is closely related to other rights, and may be limited when conflicting with other rights (see limitations on freedom of speech).[11] The right to freedom of expression is also related to the right to a fair trial and court proceeding which may limit access to the search for information, or determine the opportunity and means in which freedom of expression is manifested within court proceedings.[12] As a general principle freedom of expression may not limit the right to privacy, as well as the honor and reputation of others. However greater latitude is given when criticism of public figures is involved.[12]

The right to freedom of expression is particularly important for media, which plays a special role as the bearer of the general right to freedom of expression for all.[11] However, freedom of the press does not necessarily enable freedom of speech. Judith Lichtenberg has outlined conditions in which freedom of the press may constrain freedom of speech, for example where the media suppresses information or stifles the diversity of voices inherent in freedom of speech. Lichtenberg argues that freedom of the press is simply a form of property right summed up by the principle "no money, no voice".[13]

Democracy and social interaction

Freedom of speech is understood to be fundamental in a democracy. The norms on limiting freedom of expression mean that public debate may not be completely suppressed even in times of emergency.[12] One of the most notable proponents of the link between freedom of speech and democracy is Alexander Meiklejohn. He has argued that the concept of democracy is that of self-government by the people. For such a system to work, an informed electorate is necessary. In order to be appropriately knowledgeable, there must be no constraints on the free flow of information and ideas. According to Meiklejohn, democracy will not be true to its essential ideal if those in power are able to manipulate the electorate by withholding information and stifling criticism. Meiklejohn acknowledges that the desire to manipulate opinion can stem from the motive of seeking to benefit society. However, he argues, choosing manipulation negates, in its means, the democratic ideal.[14]

Eric Barendt has called this defence of free speech on the grounds of democracy "probably the most attractive and certainly the most fashionable free speech theory in modern Western democracies".[15] Thomas I. Emerson expanded on this defence when he argued that freedom of speech helps to provide a balance between stability and change. Freedom of speech acts as a "safety valve" to let off steam when people might otherwise be bent on revolution. He argues that "The principle of open discussion is a method of achieving a more adaptable and at the same time more stable community, of maintaining the precarious balance between healthy cleavage and necessary consensus." Emerson furthermore maintains that "Opposition serves a vital social function in offsetting or ameliorating (the) normal process of bureaucratic decay."[16]

Research undertaken by the Worldwide Governance Indicators project at the World Bank, indicates that freedom of speech, and the process of accountability that follows it, have a significant impact in the quality of governance of a country. "Voice and Accountability" within a country, defined as "the extent to which a country's citizens are able to participate in selecting their government, as well as freedom of expression, freedom of association, and free media" is one of the six dimensions of governance that the Worldwide Governance Indicators measure for more than 200 countries.[17] Against this backdrop it is important that development agencies create grounds for effective support for a free press in developing countries.[18]

Richard Moon has developed the argument that the value of freedom of speech and freedom of expression lies with social interactions. Moon writes that "by communicating an individual forms relationships and associations with others – family, friends, co-workers, church congregation, and countrymen. By entering into discussion with others an individual participates in the development of knowledge and in the direction of the community."[19]

Limitations

For specific country examples, see freedom of speech by country and criminal speech.

Legal systems sometimes recognise certain limits on or to the freedom of speech, particularly when freedom of speech conflicts with other rights and freedoms, such as in the cases of libel, slander, pornography, obscenity, fighting words, and intellectual property. In Europe, blasphemy is a limitation to free speech.[21][22][23][24] Justifications for limitations to freedom of speech often reference the "harm principle" or the "offence principle". Limitations to freedom of speech may occur through legal sanction or social disapprobation, or both.[25] Certain public institutions may also enact policies restricting the freedom of speech, for example speech codes at state schools.

In On Liberty (1859), John Stuart Mill argued that "...there ought to exist the fullest liberty of professing and discussing, as a matter of ethical conviction, any doctrine, however immoral it may be considered."[25] Mill argues that the fullest liberty of expression is required to push arguments to their logical limits, rather than the limits of social embarrassment.[26][27][28][29]

In 1985, Joel Feinberg introduced what is known as the "offence principle". Feinberg wrote "It is always a good reason in support of a proposed criminal prohibition that it would probably be an effective way of preventing serious offence (as opposed to injury or harm) to persons other than the actor, and that it is probably a necessary means to that end."[30] Hence Feinberg argues that the harm principle sets the bar too high and that some forms of expression can be legitimately prohibited by law because they are very offensive. But, as offending someone is less serious than harming someone, the penalties imposed should be higher for causing harm.[30] In contrast, Mill does not support legal penalties unless they are based on the harm principle.[25] Because the degree to which people may take offence varies, or may be the result of unjustified prejudice, Feinberg suggests that a number of factors need to be taken into account when applying the offence principle, including: the extent, duration and social value of the speech, the ease with which it can be avoided, the motives of the speaker, the number of people offended, the intensity of the offence, and the general interest of the community at large.[25]

Jasper Doomen argued that harm should be defined from the point of view of the individual citizen, not limiting harm to physical harm since nonphysical harm may also be involved; Feinberg's distinction between harm and offence is criticized as largely trivial.[31]

In 1999, Bernard Harcourt wrote of the collapse of the harm principle: "Today the debate is characterized by a cacophony of competing harm arguments without any way to resolve them. There is no longer an argument within the structure of the debate to resolve the competing claims of harm. The original harm principle was never equipped to determine the relative importance of harms."[32]

Interpretations of both the harm and offense limitations to freedom of speech are culturally and politically relative. For instance, in Russia, the harm and offense principles have been used to justify the Russian LGBT propaganda law restricting speech (and action) in relation to LGBT issues. A number of European countries that take pride in freedom of speech nevertheless outlaw speech that might be interpreted as Holocaust denial. These include Austria, Belgium, Canada, the Czech Republic, France, Germany, Hungary, Israel, Liechtenstein, Lithuania, Luxembourg, Netherlands, Poland, Portugal, Russia, Slovakia, Switzerland and Romania.[33] Armenian Genocide denial is also illegal in some countries.

In the U.S., the standing landmark opinion on political speech is Brandenburg v. Ohio (1969),[34] expressly overruling Whitney v. California.[35] In Brandenburg, the US Supreme Court referred to the right even to speak openly of violent action and revolution in broad terms:

[Our] decisions have fashioned the principle that the constitutional guarantees of free speech and free press do not allow a State to forbid or proscribe advocacy of the use of force or law violation except where such advocacy is directed to inciting or producing imminent lawless action and is likely to incite or cause such action.[36]

The opinion in Brandenburg discarded the previous test of "clear and present danger" and made the right to freedom of (political) speech's protections in the United States almost absolute.[37][38] Hate speech is also protected by the First Amendment in the United States, as decided in R.A.V. v. City of St. Paul, (1992) in which the Supreme Court ruled that hate speech is permissible, except in the case of imminent violence.[39] See the First Amendment to the United States Constitution for more detailed information on this decision and its historical background.

The Internet and information society

Jo Glanville, editor of the Index on Censorship, states that "the Internet has been a revolution for censorship as much as for free speech".[41] International, national and regional standards recognise that freedom of speech, as one form of freedom of expression, applies to any medium, including the Internet.[11] The Communications Decency Act (CDA) of 1996 was the first major attempt by the United States Congress to regulate pornographic material on the Internet. In 1997, in the landmark cyberlaw case of Reno v. ACLU, the US Supreme Court partially overturned the law.[42] Judge Stewart R. Dalzell, one of the three federal judges who in June 1996 declared parts of the CDA unconstitutional, in his opinion stated the following:[43]

The Internet is a far more speech-enhancing medium than print, the village green, or the mails. Because it would necessarily affect the Internet itself, the CDA would necessarily reduce the speech available for adults on the medium. This is a constitutionally intolerable result. Some of the dialogue on the Internet surely tests the limits of conventional discourse. Speech on the Internet can be unfiltered, unpolished, and unconventional, even emotionally charged, sexually explicit, and vulgar – in a word, "indecent" in many communities. But we should expect such speech to occur in a medium in which citizens from all walks of life have a voice. We should also protect the autonomy that such a medium confers to ordinary people as well as media magnates.[...] My analysis does not deprive the Government of all means of protecting children from the dangers of Internet communication. The Government can continue to protect children from pornography on the Internet through vigorous enforcement of existing laws criminalising obscenity and child pornography. [...] As we learned at the hearing, there is also a compelling need for public educations about the benefits and dangers of this new medium, and the Government can fill that role as well. In my view, our action today should only mean that Government's permissible supervision of Internet contents stops at the traditional line of unprotected speech. [...] The absence of governmental regulation of Internet content has unquestionably produced a kind of chaos, but as one of the plaintiff's experts put it with such resonance at the hearing: "What achieved success was the very chaos that the Internet is. The strength of the Internet is chaos." Just as the strength of the Internet is chaos, so that strength of our liberty depends upon the chaos and cacophony of the unfettered speech the First Amendment protects.[43]

The World Summit on the Information Society (WSIS) Declaration of Principles adopted in 2003 makes specific reference to the importance of the right to freedom of expression for the "Information Society" in stating:

We reaffirm, as an essential foundation of the Information society, and as outlined in Article 19 of the Universal Declaration of Human Rights, that everyone has the right to freedom of opinion and expression; that this right includes freedom to hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas through any media and regardless of frontiers. Communication is a fundamental social process, a basic human need and the foundation of all social organisation. It is central to the Information Society. Everyone, everywhere should have the opportunity to participate and no one should be excluded from the benefits of the Information Society offers.[44]

According to Bernt Hugenholtz and Lucie Guibault the public domain is under pressure from the "commodification of information" as information with previously little or no economic value has acquired independent economic value in the information age. This includes factual data, personal data, genetic information and pure ideas. The commodification of information is taking place through intellectual property law, contract law, as well as broadcasting and telecommunications law.[45]

The internet and freedom of speech have been in the spotlight quite often recently. With the removal of Alex Jones from Facebook and YouTube, questions are being raised about freedom of speech rights and how those liberties apply to the internet.[46][47] Facebook decided to create an oversight board that will decide what content remains and what content is removed. This idea resulted from a 2019 video showing a politician slurring her words that went viral that turned out to be fake. The "Supreme Court" at Facebook is to replace making decisions in an ad hoc manner.[48]

Freedom of information

Main article: Freedom of information

Freedom of information is an extension of freedom of speech where the medium of expression is the Internet. Freedom of information may also refer to the right to privacy in the context of the Internet and information technology. As with the right to freedom of expression, the right to privacy is a recognised human right and freedom of information acts as an extension to this right.[49] Freedom of information may also concern censorship in an information technology context, i.e. the ability to access Web content, without censorship or restrictions.[50]

Freedom of information is also explicitly protected by acts such as the Freedom of Information and Protection of Privacy Act of Ontario, in Canada. The Access to Information Act gives Canadian citizens, permanent residents, and any person or corporation present in Canada a right to access records of government institutions that are subject to the Act. [51]

Internet censorship

Main articles: Internet censorship and Internet censorship by country

The concept of freedom of information has emerged in response to state sponsored censorship, monitoring and surveillance of the internet. Internet censorship includes the control or suppression of the publishing or accessing of information on the Internet.[52] The Global Internet Freedom Consortium claims to remove blocks to the "free flow of information" for what they term "closed societies".[53] According to the Reporters without Borders (RWB) "internet enemy list" the following states engage in pervasive internet censorship: China, Cuba, Iran, Myanmar/Burma, North Korea, Saudi Arabia, Syria, Turkmenistan, Uzbekistan, and Vietnam.[54]

A widely publicized example of internet censorship is the "Great Firewall of China" (in reference both to its role as a network firewall and to the ancient Great Wall of China). The system blocks content by preventing IP addresses from being routed through and consists of standard firewall and proxy servers at the Internet gateways. The system also selectively engages in DNS poisoning when particular sites are requested. The government does not appear to be systematically examining Internet content, as this appears to be technically impractical.[55] Internet censorship in the People's Republic of China is conducted under a wide variety of laws and administrative regulations, including more than sixty regulations directed at the Internet. Censorship systems are vigorously implemented by provincial branches of state-owned ISPs, business companies, and organizations.[56][57]

History of dissent and truth

Further information: Dissent

Before the invention of the printing press, a written work, once created, could only be physically multiplied by highly laborious and error-prone manual copying. No elaborate system of censorship and control over scribes existed, who until the 14th century were restricted to religious institutions, and their works rarely caused wider controversy. In response to the printing press, and the theological heresies it allowed to spread, the Roman Catholic Church moved to impose censorship.[58] Printing allowed for multiple exact copies of a work, leading to a more rapid and widespread circulation of ideas and information (see print culture).[59] The origins of copyright law in most European countries lie in efforts by the Roman Catholic Church and governments to regulate and control the output of printers.[59] 

In 1501 Pope Alexander VI issued a Bill against the unlicensed printing of books and in 1559 the Index Expurgatorius, or List of Prohibited Books, was issued for the first time.[58] The Index Expurgatorius is the most famous and long lasting example of "bad books" catalogues issued by the Roman Catholic Church, which presumed to be in authority over private thoughts and opinions, and suppressed views that went against its doctrines. The Index Expurgatorius was administered by the Roman Inquisition, but enforced by local government authorities, and went through 300 editions. Amongst others, it banned or censored books written by René Descartes, Giordano Bruno, Galileo Galilei, David Hume, John Locke, Daniel Defoe, Jean-Jacques Rousseau and Voltaire.[61] While governments and church encouraged printing in many ways because it allowed for the dissemination of Bibles and government information, works of dissent and criticism could also circulate rapidly. As a consequence, governments established controls over printers across Europe, requiring them to have official licenses to trade and produce books.[59] 

The notion that the expression of dissent or subversive views should be tolerated, not censured or punished by law, developed alongside the rise of printing and the press. Areopagitica, published in 1644, was John Milton's response to the Parliament of England's re-introduction of government licensing of printers, hence publishers.[62] Church authorities had previously ensured that Milton's essay on the right to divorce was refused a license for publication. In Areopagitica, published without a license,[63] Milton made an impassioned plea for freedom of expression and toleration of falsehood,[62] stating:

Give me the liberty to know, to utter, and to argue freely according to conscience, above all liberties.[62]

Milton's defense of freedom of expression was grounded in a Protestant worldview and he thought that the English people had the mission to work out the truth of the Reformation, which would lead to the enlightenment of all people. But Milton also articulated the main strands of future discussions about freedom of expression. By defining the scope of freedom of expression and of "harmful" speech Milton argued against the principle of pre-censorship and in favor of tolerance for a wide range of views.[62] Freedom of the press ceased being regulated in England in 1695 when the Licensing Order of 1643 was allowed to expire after the introduction of the Bill of Rights 1689 shortly after the Glorious Revolution.[66][67] The emergence of publications like the Tatler (1709) and the Spectator (1711) are given credit for creating a 'bourgeois public sphere' in England that allowed for a free exchange of ideas and information.

As the "menace" of printing spread, more governments attempted to centralize control.[68] The French crown repressed printing and the printer Etienne Dolet was burned at the stake in 1546. In 1557 the British Crown thought to stem the flow of seditious and heretical books by chartering the Stationers' Company. The right to print was limited to the members of that guild, and thirty years later the Star Chamber was chartered to curtail the "greate enormities and abuses" of "dyvers contentyous and disorderlye persons professinge the arte or mystere of pryntinge or selling of books." The right to print was restricted to two universities and to the 21 existing printers in the city of London, which had 53 printing presses. As the British crown took control of type founding in 1637 printers fled to the Netherlands. Confrontation with authority made printers radical and rebellious, with 800 authors, printers and book dealers being incarcerated in the Bastille in Paris before it was stormed in 1789.[68]

A succession of English thinkers was at the forefront of early discussion on a right to freedom of expression, among them John Milton (1608–74) and John Locke (1632–1704). Locke established the individual as the unit of value and the bearer of rights to life, liberty, property and the pursuit of happiness. However Locke's ideas evolved primarily around the concept of the right to seek salvation for one's soul, and was thus primarily concerned with theological matters. Locke neither supported a universal toleration of peoples nor freedom of speech; according to his ideas, some groups, such as atheists, should not be allowed.[69]

By the second half of the 17th century philosophers on the European continent like Baruch Spinoza and Pierre Bayle developed ideas encompassing a more universal aspect freedom of speech and toleration than the early English philosophers.[69] By the 18th century the idea of freedom of speech was being discussed by thinkers all over the Western world, especially by French philosophes like Denis Diderot, Baron d'Holbach and Claude Adrien Helvétius.[71] The idea began to be incorporated in political theory both in theory as well as practice; the first state edict in history proclaiming complete freedom of speech was the one issued December 4, 1770 in Denmark-Norway during the regency of Johann Friedrich Struensee.[72] However Struensee himself imposed some minor limitations to this edict in October 7, 1771, and it was even further limited after the fall of Struensee with legislation introduced in 1773, although censorship was not reintroduced.[73]

John Stuart Mill (1806–1873) argued that without human freedom there can be no progress in science, law or politics, which according to Mill required free discussion of opinion. Mill's On Liberty, published in 1859 became a classic defence of the right to freedom of expression.[62] Mill argued that truth drives out falsity, therefore the free expression of ideas, true or false, should not be feared. Truth is not stable or fixed, but evolves with time. Mill argued that much of what we once considered true has turned out false. Therefore, views should not be prohibited for their apparent falsity. Mill also argued that free discussion is necessary to prevent the "deep slumber of a decided opinion". Discussion would drive the onwards march of truth and by considering false views the basis of true views could be re-affirmed.[74] Furthermore, Mill argued that an opinion only carries intrinsic value to the owner of that opinion, thus silencing the expression of that opinion is an injustice to a basic human right. For Mill, the only instance in which speech can be justifiably suppressed is in order to prevent harm from a clear and direct threat. Neither economic or moral implications, nor the speakers own well-being would justify suppression of speech.[75]

In her biography of Voltaire, Evelyn Beatrice Hall coined the following sentence to illustrate Voltaire's beliefs: "I disapprove of what you say, but I will defend to the death your right to say it."[76] Hall's quote is frequently cited to describe the principle of freedom of speech.[76] In the 20th Century, Noam Chomsky stated, "If you believe in freedom of speech, you believe in freedom of speech for views you don't like. Dictators such as Stalin and Hitler, were in favor of freedom of speech for views they liked only. If you're in favor of freedom of speech, that means you're in favor of freedom of speech precisely for views you despise."[77] Lee Bollinger argues that "the free speech principle involves a special act of carving out one area of social interaction for extraordinary self-restraint, the purpose of which is to develop and demonstrate a social capacity to control feelings evoked by a host of social encounters." Bollinger argues that tolerance is a desirable value, if not essential. However, critics argue that society should be concerned by those who directly deny or advocate, for example, genocide (see limitations above).[78]

The 1928 novel Lady Chatterley's Lover by D. H. Lawrence was banned for obscenity in a number of countries, including the United Kingdom, the United States, Australia and Canada. In the late 1950s and early 1960s, it was the subject of landmark court rulings which saw the ban for obscenity overturned. Dominic Sandbrook of The Telegraph in the UK wrote, "Now that public obscenity has become commonplace, it is hard to recapture the atmosphere of a society that saw fit to ban books such as Lady Chatterley’s Lover because it was likely to “deprave and corrupt” its readers."[79] Fred Kaplan of The New York Times stated the overturning of the obscenity laws "set off an explosion of free speech" in the US.[80] The 1960s also saw the Free Speech Movement, a massive long-lasting student protest on the campus of the University of California, Berkeley during the 1964–65 academic year.[81] In 1964 comedian Lenny Bruce was arrested in the U.S. due to complaints again pertaining to his use of various obscenities. A three-judge panel presided over his widely publicized six-month trial in which he was found guilty in November 1964. He was sentenced on December 21, 1964, to four months in a workhouse; he was set free on bail during the appeals process and died before the appeal was decided. On December 23, 2003, thirty-seven years after Bruce's death, New York Governor George Pataki granted him a posthumous pardon for his obscenity conviction.[82]

In July 2014, the University of Chicago released the "Chicago Statement", a free speech policy statement designed to combat censorship on campus. This statement was later adopted by a number of top-ranked universities including Princeton University, Washington University in St. Louis, Johns Hopkins University, and Columbia University.[83][84]

In the United States, the right to freedom of expression has been interpreted to include the right to take and publish photographs of strangers in public areas without their permission or knowledge.[85][86] This is not the case worldwide.

See also

• Academic freedom

• Artistic freedom

• The Confessionals

• Digital rights

• Election silence

• Everybody Draw Mohammed Day

• Forbidden number

• Forced speech

• Freedom of thought

• Global Network Initiative

• Hate speech

• Heckler's veto

• Je suis Charlie

• Jyllands-Posten Muhammad cartoons controversy

• Laws against Holocaust denial

• Market for loyalties theory

• Media transparency

• NUS No Platform Policy

• Open court principle

• Paradox of tolerance

• Parrhesia

• Photography is Not a Crime

• Political correctness

• Rights

• Right to pornography

• Symbolic speech

• Jamal Khashoggi

References

La libertad de expresión es un principio que apoya la libertad de un individuo o una comunidad para articular sus opiniones e ideas sin temor a represalias, censura o sanción previa.1, 2, 3, 4, 5 .

La libertad de expresión se reconoce como un derecho humano en virtud del artículo 19 de la Declaración Universal de los Derechos Humanos (DUDH) y se reconoce en el derecho internacional de los derechos humanos en el Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos (PIDCP). El artículo 19 de la DUDH establece que "todos tendrán derecho a opinar sin interferencia" y "todos tendrán derecho a la libertad de expresión, este derecho incluirá la libertad de buscar, recibir y difundir información e ideas de todo tipo, independientemente de fronteras, ya sea oralmente, por escrito o impreso, en forma de arte, o por cualquier otro medio de su elección ". La versión del Artículo 19 en el PIDCP lo enmienda más adelante al afirmar que el ejercicio de estos derechos conlleva "deberes y responsabilidades especiales" y "por lo tanto, estar sujeto a ciertas restricciones" cuando sea necesario "para respetar los derechos o la reputación de otros" o "para la protección de la seguridad nacional o del orden público (orden público), o de la salud o la moral públicas". (1249 bytes)

La libertad de palabra y expresión, por lo tanto, puede no ser reconocida como absoluta, y las limitaciones comunes a la libertad de expresión se relacionan con difamación, calumnia, obscenidad, pornografía, sedición, incitación, palabras de combate, información clasificada, violación de derechos de autor, secretos comerciales, etiquetado de alimentos, acuerdos de confidencialidad, el derecho a la privacidad, el derecho al olvido, la seguridad pública y el perjurio. Las justificaciones incluyen el principio de daño, propuesto por John Stuart Mill en On Liberty, que sugiere que: "el único propósito para el que el poder puede ejercerse legítimamente sobre cualquier miembro de una comunidad civilizada, en contra de su voluntad, es evitar daños a otros".

La idea del "principio del delito" también se utiliza en la justificación de las limitaciones del habla, describiendo la restricción de las formas de expresión consideradas ofensivas para la sociedad, considerando factores tales como la extensión, duración, motivos del hablante y la facilidad con la que podría ser evitado.​ Con la evolución de la era digital, la aplicación de la libertad de expresión se vuelve más controvertida a medida que surgen nuevos medios de comunicación y restricciones, por ejemplo, el Proyecto Escudo Dorado, una iniciativa del Ministerio de Seguridad Pública del gobierno chino que filtra datos potencialmente desfavorables de países extranjeros.(1439 bytes)

Índice

1 Orígenes

1.1 Relación con otros derechos

2 Democracia e interacción social

3 Limitaciones

3.1 Internet y la sociedad de la información

3.2 Libertad de información

3.3 Censura en Internet

4 Libertad de expresión en el arte

4.1 La libertad de expresión en la música

4.1.1 El Ayuntamiento de Madrid prohíbe el concierto de Soziedad Alkoholika

5 Véase también

6 Referencias

7 Enlaces externos

(397 bytes)

Orígenes

La libertad de expresión tiene una larga historia anterior a los instrumentos internacionales de derechos humanos.​ Se cree que el antiguo principio democrático ateniense de la libertad de expresión puede haber surgido a fines del siglo VI o al comienzo del siglo V a. Los valores de la República Romana incluyen la libertad de expresión y la libertad de religión.

Los conceptos de libertad de expresión se pueden encontrar en los primeros documentos de derechos humanos.​ La Declaración de Derechos de Inglaterra de 1689 estableció legalmente el derecho constitucional de "libertad de expresión en el Parlamento" que todavía está vigente.​ La Declaración de los Derechos del Hombre y del Ciudadano, adoptada durante la Revolución Francesa en 1789, afirmó específicamente la libertad de expresión como un derecho inalienable.​ La Declaración establece la libertad de expresión en el Artículo 11, que establece que​:

La comunicación libre de ideas y opiniones es uno de los derechos más preciados del hombre. Cada ciudadano puede, en consecuencia, hablar, escribir e imprimir con libertad, pero será responsable de los abusos de esta libertad que se definan por la ley.

El artículo 19 de la Declaración Universal de los Derechos Humanos, aprobada en 1948, establece que​:

Todos tienen derecho a la libertad de opinión y expresión; este derecho incluye la libertad de mantener opiniones sin interferencia y de buscar, recibir e impartir información e ideas a través de cualquier medio y sin importar las fronteras

En la actualidad, la libertad de expresión está reconocida en las leyes internacionales y regionales de derechos humanos. El derecho está consagrado en el Artículo 19 del Pacto Internacional de Derechos Civiles y Políticos, el Artículo 10 del Convenio Europeo de Derechos Humanos, el Artículo 13 de la Convención Americana sobre Derechos Humanos y el Artículo 9 de la Carta Africana de Derechos Humanos y de los Pueblos.​ Con base en los argumentos de John Milton, la libertad de expresión se entiende como un derecho multifacético que incluye no solo el derecho a expresar o difundir información e ideas, sino también tres aspectos más:

el derecho a buscar información e ideas;

el derecho a recibir información e ideas;

el derecho a impartir información e ideas

Los estándares internacionales, regionales y nacionales también reconocen que la libertad de expresión incluye cualquier medio, sea oral, escrito, impreso, a través de Internet o mediante formas artísticas. Esto significa que la protección de la libertad de expresión como un derecho incluye no solo el contenido, sino también los medios de expresión. (2,637 bytes)

Un ejemplo ampliamente publicitado de censura en Internet es el "Gran cortafuegos de China" (en referencia tanto a su papel como cortafuegos de red como a la antigua Gran Muralla de China). El sistema bloquea el contenido evitando que las direcciones IP se enruten y se compone de firewall y servidores proxy estándar en las puertas de enlace de Internet. El sistema también se involucra selectivamente en el envenenamiento del DNS cuando se solicitan sitios particulares. El gobierno no parece estar examinando sistemáticamente el contenido de Internet, ya que esto parece ser técnicamente poco práctico.​ La censura de Internet en la República Popular de China se lleva a cabo bajo una amplia variedad de leyes y regulaciones administrativas, incluidas más de sesenta regulaciones dirigidas a Internet. Los sistemas de censura son implementados vigorosamente por las sucursales provinciales de los ISP estatales, empresas comerciales y organizaciones. (1.711 bytes)

Libertad de expresión en el arte

Según el artículo “La libertad de expresión artística. Una primera aproximación”​ de Víctor J. Vázquez Alonso, “una de las cuestiones tradicionalmente marginadas en los estudios de derecho constitucional es la libertad artística”,​ o libertad de expresión artística (en esta segunda formulación, el enfoque es acerca del tratamiento jurídico de este derecho), y es difícil encontrar referencias bibliográficas específicas. “El derecho de libertad de expresión artística padece carencia de autonomía conceptual con respecto a otras libertades de comunicación como son la libertad de expresión o la libertad de información”​ y, en consecuencia, “adolece de una protección jurídica de perfil bajo”.​ La libertad artística es, en cierto sentido, “una modalidad específica de la libertad de expresión que, aun siendo diferenciada de ésta”​ por el hecho de no solo transmitir ideas u opiniones sino también de “provocar una concreta emoción artística”,​ también “es susceptible de ser objeto de una aproximación jurídica similar en su tratamiento, dado que en ambos casos subyace un valor jurídico común que sería la libertad de comunicación”.​ En otras palabras, las manifestaciones artísticas y cada obra de arte son “un vehículo para provocar una determinada emoción en el lector”​ y se debería de reconocer su valor artístico sin censura desde un punto de vista judicial, porque en este sentido, el arte es, en su esencia, una encarnación de la libertad de expresión.

Hay, sin embargo, un debate sobre el hecho de que el arte es una actividad eminentemente comunicativa o discursiva, sobre todo si consideramos las formas artísticas pertenecientes a la modernidad o post-modernidad, y por eso hay opiniones diferentes y contrastantes sobre la necesidad de proteger, en todo caso, la obra de arte mediante la doctrina judicial. De hecho, algunas voces críticas “rechazan la extensión de la doctrina judicial de la libertad de expresión a la libertad artística”.​ En cambio, para otros “lo artístico ha de considerarse como un territorio autónomo de lo político”,​ pues justifican la autonomía conceptual de esta libertad. Efectivamente, la “obra de arte ha de ser considerada por el derecho como un fenómeno intrínsecamente comunicativo que no puede, por lo tanto, quedar al margen de la protección de la libertad de expresión”.​ Aunque existen diferentes manifestaciones artísticas, “el arte no referencial ni objetual no es, sin embargo, un arte introvertido, sino que, podríamos decir, un arte radicalmente destinado a ser objeto de comunicación. Dicho de otra forma, aunque no sea siempre discurso (speech) el arte no va a dejar de ser expresión”. Acerca de este debate se inserta la opinión del profesor Munkittrich, quien señala que en un estado constitucional y una sociedad abierta “no cabe otra comprensión del arte que la de un fenómeno comunicativo, a través del cual se participa de la propia cultura y que refiere por lo tanto de una protección jurídica que garantice esta libertad”  (3.026 bytes)

Efectivamente, no se puede hablar de libertad de expresión en el arte sin nombrar también términos como legalidad, censura y sociedad. “Una sociedad libre se basa en el principio de que cada individuo tiene el derecho de decidir qué tipo de arte o entretenimiento él o ella desea o no desea recibir o crear”.​ Otra voz relevante, en un contexto estadounidense, es la de Meikle, quien explica que la protección constitucional “ha de extenderse a toda forma de comunicación que pueda nutrir de conocimiento y sensibilidad crítica a los ciudadanos en relación al gobierno de la sociedad en la que viven”.​ En efecto, “la libertad artística parece situarse en una suerte de lugar intermedio en el grado de protección que le concede la Primera Enmienda de la Constitución de los Estados Unidos, aproximándose a nivel máximo de protección sólo en aquellos supuestos en los que la obra de arte sirve de vehículo a un discurso político”.​

El hecho es que hoy día hay una “ausencia en la jurisdicción de Estrasburgo de un concepto de libertad artística autónomo, que atienda a las peculiaridades que diferencian de esta forma de expresión de otro tipo de manifestaciones del espíritu”​ y no se le reconoce esta “dimensión objetiva e institucional”​ porque “se asocia a las libertades de expresión e información”.​ En consecuencia, Alonso define la libertad de expresión artística como una “libertad débil”​ y reflexiona sobre el concepto de “arte político”,​ o sea cuando una obra artística “deja de ser propiedad del autor desde el momento en que la sociedad se apodera de ella, pudiéndola convertir en símbolo de algo completamente ajeno a la voluntad originaria de su creador”​ y, en este sentido, transmite idea política.

Lo que se percibe es una dificultad de elaborar una definición jurídica de arte y “de comprender la dinámica jurídica de la libertad artística”​ y, sin posibilidad de aclarar estas premisas, parece difícil llegar a un “tratamiento jurídico autónomo a esta libertad”.​

En el contexto español, entre los derechos fundamentales en la Constitución Española que se relacionan con la libertad artística, además que la libertad de expresión artística consagrada en el artículo 20 de la Constitución Española, merece la pena mencionar el derecho de acceso a la cultura (art. 44)​ y de la conservación del patrimonio artístico, histórico y cultural (art. 46).​

La censura ha estado presente desde el pasado en España y ha tenido un papel determinante en cuanto al control y difusión de información. “La censura es ante todo eficaz cuando logra invisibilizarse a los ojos de la mayoría”.​ Durante el Régimen de Francisco Franco, se vivió un crítico período de represión y violación a los derechos humanos. La represión franquista no solo abarcó el campo político, sino también muchos otros. Entre ellos, la dimensión cultural - en la represión cultural, se sufrió censura civil, militar y eclesiástica,​ afectando a diferentes actividades culturales y medios de comunicación. En el franquismo se censuraban “textos afines a la república o sospechosos de serlo a las alusiones políticas, a la guerra civil o cuya ambigüedad pudiera suponer cualquier tipo de peligro político, ideológico o moral para el régimen”.​ Como afirma Minerva Peinador “la censura es una forma de represión intelectual desde cuya práctica se coarta la libertad de pensamiento”. En esta misma temática, el escritor, humanista y economista español José Luis Sampedro cita:

«Sin libertad de pensamiento, la libertad de expresión no sirve de nada» (José Luis Sampedro, en Wikiquote). (3564 bytes)

También merece la pena mencionar las medidas constitucionales de protección.

“Los derechos y libertades recogidos en el artículo 20 gozan de algunas medidas de protección, establecidas por la propia Constitución”.​ Entre otras, merece la pena subrayar el punto 6: “El desarrollo normativo de los derechos recogidos en el artículo 20 de la Constitución Española, debe realizarse mediante Ley Orgánica [2015] (art. 81.1 de la Constitución Española), que requiere un especial consenso parlamentario al exigirse, para su aprobación, modificación o derogación, mayoría absoluta del Congreso (art. 81.2 de la Constitución Española).

Los productos artísticos o actividades artísticas muchas veces son señalados como incitadores de actitudes perniciosas. El dilema es que es difícil de establecer una frontera entre lo autorizado y lo que no lo es, por lo tanto, en reiteradas ocasiones el arte resulta ofensivo para una parte de la sociedad. Muchas veces se apela al sentido común para tomar una posición a favor o en contra, otras, en cambio, tal posicionamiento se sustenta en leyes ambiguas y poco claras.

Los jueces prefieren no dar definiciones constitucionales definitivas, ya que es bastante difícil profundizar. Según Víctor J. Vázquez Alonso, ocurre esto, principalmente, porque el arte en sí, tiene un carácter difícil de definir. Alonso afirma además, que tanto la libertad de expresión, como la libertad artística está localizada de una forma oculta en la libertad de comunicación, la cual tiene un valor jurídico. Por consiguiente, el arte, aunque carezca de discurso, siempre va a ser expresión y está destinado a ser “objeto de comunicación”. (1.653 bytes)

La libertad de expresión en la música

En el contexto español, el artículo 20 de la Constitución española reconoce y protege los derechos a la libertad de expresión en diversas manifestaciones​:

Expresar y difundir libremente los pensamientos, ideas y opiniones mediante la palabra, el escrito o cualquier otro medio de reproducción

A la producción y creación literaria, artística, científica y técnica

A la libertad de cátedra, etc.

La Declaración Universal de Derechos Humanos afirma que: "Todo individuo tiene derecho a la libertad de opinión y de expresión; este derecho incluye el de no ser molestado a causa de sus opiniones, el de investigar y recibir informaciones y opiniones, y el de difundirlas, sin limitación de fronteras, por cualquier medio de expresión".

Según Victor Vázquez Alonso, “En definitiva, la expresión artística penetra y afecta a la comunidad política. Puede fortalecer o cohesionar una determinada comunidad, del mismo modo que puede generar subculturas que pongan en cuestión o exterioricen las debilidades de la cultura política hegemónica”.​ En este sentido el arte, en consecuencia también la música como manifestación artística, crea una esfera de reflexión en parte de la sociedad.

Para entender mejor lo que implica la libertad artística y por qué la música necesita ser incluida en este discurso, merece la pena mencionar la manera muy extensa en la que la Corte Suprema de los Estados Unidos ha interpretado la protección de la Primera Enmienda concerniente a la expresión artística. “Esta se entiende no solamente a libros, obras teatrales y pinturas, sino también afiches, televisión, videos de música y libros de caricaturas” o sea “todo lo que el impulso de la creatividad humana pueda producir".

La importancia de la música tanto en la sociedad como en la comunicación ha sido señalada, dentro de un contexto americano, por el profesor Munkittrich “en su defensa de la música como una manifestación de la Primera Enmienda, aparte de apuntalar la propia individualidad, la expresión musical también puede promover la comunidad, introduce solidaridades y hay ejemplos más que evidentes de que puede erigirse en el elemento conductor y a su vez comunicativo de una cultura”.​

Así parecen claros los motivos por los que “la censura ni existe ni se practica exclusivamente al amparo de la legalidad, sino también en otros ámbitos del espacio público, en especial en los medios de comunicación, la cultura, la educación o la religión”.​ En el caso de la libertad de expresión de la música, el ámbito que se tiene que considerar es el de la cultura. Este ámbito abarca tanto “la censura ejercida desde las instituciones de las Reales Academias de la Lengua española y de la Historia, así como el gravamen impositivo de las actividades culturales (artes escénicas, cine y edición) de un 21%​ o la disyuntiva (por incompatibilidad legal) que obliga a los artistas jubilados a optar entre el cobro de sus ambos merecidos pensión y sus derechos de autor, o de no hacerlo, a perder la primera y enfrentarse a elevadas multas”.​ La música, en cuanto actividad cultural y por eso manifestación artística y expresión comunicativa, está sujeta a la censura.

Un ejemplo muy significativo es el caso de la censura musical en la historia de la Rusia soviética y la URSS (1917-1927) que utilizó “como parámetro de control el propio concepto de realismo socialista, frente a aquellos compositores clasificados de formalistas como Malher, Stravinsky o Schönberg… cuya música fue proscrita durante décadas en la URSS”.​ Otro caso relevante es el de la Alemania en que en 1937 “se organizó una exposición que mostraba el paradigma de la <<música degenerada>> a través de las grabaciones, entre otros, de Mendelssohn, Mahler o Schönberg”. Los casos de la Unión Soviética y de la Alemania nazi son esclarecedores de “hasta qué punto el arte no necesita un discurso o una explícita vocación política para convertirse en una cuestión política”. (3.964 bytes)

El Ayuntamiento de Madrid prohíbe el concierto de Soziedad Alkoholika

El Ayuntamiento de Madrid prohibió un concierto del grupo vasco Sociedad Alcohólica, que iba a tener lugar el 14 de marzo de 2015 en el palacio de Vista Alegre, con solo una semana de advertencia. El grupo mismo relacionó el acto de prohibirlo con los “sectores de la extrema derecha que están temerosos de la diversidad cultural y la libertad ideológica, y que el gobierno de Madrid todavía le da crédito a estos miedos”, a pesar de que el grupo se había pronunciado “claramente contra cualquier tipo de violencia”, por lo que sentían que el gobierno les impidió ejercer sus derechos.​

Al prohibir el concierto, el gobierno se refirió a un delito de “humillación a las víctimas del terrorismo” del cual fueron acusados en 2007 por la Asociación de Víctimas del Terrorismo (ATV), así como al criterio de grupos de ideología contraria, los cuales exigieron que se cancelara el concierto.​ Además, el gobierno razonó que había habido “altercados” anteriormente durante sus conciertos, los que, según el grupo, ocurrieron a consecuencia de los demás conciertos que se realizaron al mismo tiempo, respectivamente.​ Por lo tanto, el gobierno decidió, conforme a Ley de Espectáculos Públicos y Actividades Recreativas 17/1997,​ que las potenciales alteraciones del orden público suponían “un peligro para las personas y bienes".​

Sin embargo, tanto en varios artículos de relevancia en cuales se expresó el grupo, como en la carta oficial del gobierno que justifica la prohibición del concierto,​ se destacó que la razón más importante para cancelar el concierto fueron las letras de las canciones, en particular “Explota Zerdo”, “Síndrome del Norte” y “Stop Criminalización”, alegando que las canciones fomentan “la violencia, el racismo, la xenofobia o discriminación, y atentan contra la dignidad humana”, según el análisis del Tribunal Supremo.​ Para el grupo, todavía hoy tal consideración significa que se aplica censura a sus canciones, lo que consideran una violación del derecho a la libertad de expresión.

“Al gobierno de Madrid no le gusta lo que decimos ni como lo decimos, lo cual es una razón de peso para prohibir un concierto y coartar el derecho a la libertad de expresión, y de paso, proteger las mentes de los madrileños que quieren asistir a nuestro concierto en libertad".​

De todos modos, la censura en la música debida a las letras es un fenómeno global y no solo restringido al panorama hispánico. En el contexto estadounidense, la primera vez que se presentaron acusaciones de inmoralidad contra letras de canciones ocurrió a finales de los años 1980 contra el grupo de música rap 2 Live Crew.

El grupo español Boikot incluyen en el disco Tus problemas crecen (2004), la canción Stop censura que trata sobre el proceso de censura del grupo Soziedad Alkoholika acusado por distintos sectores de enaltecimiento del terrorismo de ETA. En Stop censura aparecen varios actores y más de una docena de cantantes que ponen su voz. El grupo Soziedad Alkoholika fue absuelto al sostenerse que las letras de sus canciones no constituían delito, ya que no hacían apología del grupo armado ETA,​ lo que pedían a través de sus letras era que el País Vasco fuese una nación independiente. (3.264 bytes) 

Véase también

• Portal:Derecho. Contenido relacionado con Derecho.

• Comisión Investigadora de Atentados a Periodistas

• Discurso de odio

• Doctrina de la real malicia

• Libertad académica

• Libertad de expresión y blasfemia

• Libertad de prensa

• New York Times contra Sullivan

• Primera Enmienda a la Constitución de los Estados Unidos

• Reporteros Sin Fronteras

• Artículo 19.   

(384 bytes)

Libertatea de exprimare este un principiu care susține libertatea unei persoane sau a unei comunități de a-și articula opiniile și ideile fără frică de represalii, cenzură sau sancțiune prealabilă.

Libertatea de exprimare este recunoscută drept drept uman în temeiul articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDHR) și este recunoscută în dreptul internațional al drepturilor omului în Pactul internațional pentru drepturile civile și politice (ICCPR). Articolul 19 din UDHR prevede că „toată lumea va avea dreptul să comenteze fără amestec” și „toată lumea va avea dreptul la libertatea de exprimare, acest drept va include libertatea de a căuta, primi și disemina informații și idei de tot felul, indiferent de granițe, fie oral, în scris sau tipărit, sub formă de artă sau prin orice alte mijloace la alegere. " Versiunea articolului 19 din ICCPR o modifică ulterior, afirmând că exercitarea acestor drepturi implică „îndatoriri și responsabilități speciale” și „prin urmare, este supusă anumitor restricții”, atunci când este necesar, pentru respectarea drepturilor sau reputației. a altora "sau" pentru protecția securității naționale sau a ordinii publice (ordine publică) sau a sănătății publice sau a moravurilor ".

Prin urmare, libertatea de exprimare și de exprimare nu poate fi recunoscută ca fiind absolută, iar limitările comune ale libertății de exprimare sunt legate de defăimare, calomnie, obscenitate, pornografie, sediție, instigare, cuvinte de luptă, informații clasificate, încălcări. drepturile de autor, secretele comerciale, etichetarea produselor alimentare, acorduri de confidențialitate, dreptul la confidențialitate, dreptul de a fi uitat, siguranța publică și sperjur. Justificările includ principiul vătămării, propus de John Stuart Mill în „Libertatea”, care sugerează că: „singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată legitim asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței lor, este evitarea pagubelor. altora ".

Ideea „principiului criminalității” este folosită și în justificarea limitărilor de vorbire, descriind restricția formelor de expresie considerate ofensatoare pentru societate, luând în considerare factori precum extinderea, durata, motivele vorbitorului și ușurința cu ceea ce ar putea fi evitat. Odată cu evoluția erei digitale, aplicarea libertății de exprimare devine mai controversată pe măsură ce apar noi mijloace de comunicare și restricții, de exemplu, Proiectul Shield de Aur, o inițiativă a Ministerului din Securitatea publică a guvernului chinez care filtrează datele potențial nefavorabile din țările străine.

index

1 Origini

1.1 Relația cu alte drepturi

2 Democrație și interacțiune socială

3 Limitări

3.1 Internetul și societatea informațională

3.2 Libertatea de informare

3.3 Cenzura pe internet

4 Libertatea de exprimare în art

4.1 Libertatea de exprimare în muzică

4.1.1 Consiliul municipal al orașului Madrid interzice concertul Alkoholika Soziedad

5 Vezi și

6 Referințe

7 Link-uri externe

început

Libertatea de exprimare are o istorie lungă înaintea instrumentelor internaționale pentru drepturile omului Se crede că vechiul principiu democratic al atenției al libertății de exprimare ar fi putut apărea la sfârșitul secolului al VI-lea sau la începutul secolului al V-lea î.Hr. Valorile Republicii Roman includ libertatea de exprimare și libertatea religiei.

Conceptele de libertate de exprimare pot fi găsite în primele documente privind drepturile omului. Declarația Angliei privind drepturile din 1689 a stabilit legal dreptul constituțional al „libertății de exprimare în Parlament” care este încă în vigoare. Drepturile omului și cetățeanului, adoptate în timpul Revoluției franceze din 1789, au afirmat în mod specific libertatea de exprimare ca un drept inalienabil. Declarația stabilește libertatea de exprimare la articolul 11, care prevede că:

Comunicarea gratuită a ideilor și opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului. Prin urmare, fiecare cetățean poate vorbi, scrie și tipări liber, dar va fi responsabil pentru abuzurile acestei libertăți definite de lege.

Articolul 19 din Declarația universală a drepturilor omului, aprobată în 1948, prevede că:

Fiecare are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; Acest drept include libertatea de a susține opinii fără interferențe și de a căuta, primi și transmite informații și idei prin orice mijloace și indiferent de granițe.

În prezent, libertatea de exprimare este recunoscută în legile internaționale și regionale privind drepturile omului. Legea este consacrată de articolul 19 din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice, articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 13 din Convenția americană pentru drepturile omului și articolul 9 din Carta africană pentru drepturile omului și Popoare: Bazându-se pe argumentele lui John Milton, libertatea de exprimare este înțeleasă ca un drept polivalent care include nu numai dreptul de a exprima sau disemina informații și idei, dar și alte trei aspecte:

dreptul de a căuta informații și idei;

dreptul de a primi informații și idei;

dreptul de a transmite informații și idei

Standardele internaționale, regionale și naționale recunosc, de asemenea, că libertatea de exprimare include orice mijloace, fie ele, scrise, imprimate, prin internet sau prin forme artistice. Aceasta înseamnă că protecția libertății de exprimare ca drept include nu numai conținutul, ci și mijloacele de exprimare.

Libertatea de informare

Articol principal: Libertatea de informare

Libertatea informației este o extensie a libertății de exprimare în care mediul de exprimare este internetul. Libertatea informației se poate referi, de asemenea, la dreptul la confidențialitate în contextul internetului și al tehnologiei informației. La fel ca în cazul dreptului la libertatea de exprimare, dreptul la confidențialitate este un drept recunoscut al omului, iar libertatea informației acționează ca o extensie a acestui drept. Tehnologia informației, adică capacitatea de a accesa conținut web, fără cenzură sau restricții.

Libertatea informațiilor este, de asemenea, protejată în mod explicit prin acte precum Legea privind libertatea informațiilor și protecția vieții private din Canada din Canada.

Cenzura pe Internet

Articole principale: Cenzura pe Internet și Marele Firewall.

Conceptul de libertate a informațiilor a apărut ca răspuns la cenzură, monitorizare și supraveghere sponsorizate de statul internetului. Cenzura pe internet include controlul sau suprimarea publicării sau accesului la informații pe internet. Consorțiul global pentru libertatea internetului pretinde eliminarea blocajelor la „fluxul liber de informații” pentru ceea ce numesc „societăți închise”. Conform „listei inamice de internet” a reporterilor fără frontiere (RWB), următoarele state participă la cenzurarea pe internet pe scară largă: China, Cuba, Iran, Myanmar / Birmania, Coreea de Nord, Arabia Saudită, Siria, Turkmenistan, Uzbekistan și Vietnam.

Un exemplu mediatizat pe scară largă de cenzură pe Internet este „Marele Firewall din China” (referindu-se atât la rolul său de firewall-uri de rețea cât și la vechiul Mare Zid Chinezesc). Sistemul blochează conținutul împiedicând dirijarea adreselor IP și constă dintr-un firewall și servere proxy standard de pe gateway-urile de internet. De asemenea, sistemul se implică selectiv în intoxicații DNS atunci când sunt solicitate anumite site-uri. Se pare că guvernul nu examinează în mod sistematic conținutul de internet, întrucât aceasta pare a fi practic imposibilă de cenzura pe Internet din Republica Populară Chineză în condițiile unei mari varietăți de legi și reglementări administrative, inclusiv mai mult de șaizeci. Regulamente direcționate pe internet. Sistemele de cenzură sunt puternic implementate de sucursalele provinciale ale ISP-urilor de stat, companii comerciale și organizații.

Libertatea de exprimare în artă

Conform articolului „Libertatea de exprimare artistică. O primă abordare ”de Víctor J. Vázquez Alonso,„ una dintre problemele marginalizate în mod tradițional în studiile dreptului constituțional este libertatea artistică ”sau libertatea de exprimare artistică (în această a doua formulare, accentul este pus pe tratamentul legal din acest drept) și este dificil să găsiți referințe bibliografice specifice. „Dreptul la libertatea de exprimare artistică suferă de o lipsă de autonomie conceptuală în raport cu alte libertăți de comunicare, cum ar fi libertatea de exprimare sau libertatea de informare” și, în consecință, „suferă de o protecție juridică cu profil scăzut”. Libertatea artistică este, într-un anumit sens, „o modalitate specifică de libertate de exprimare care, chiar dacă este diferențiată de ea”, prin faptul că nu numai că transmite idei sau opinii, ci și „provoacă o emoție artistică concretă”, „Este probabil să fie supus unei abordări legale similare în tratamentul său, dat fiind faptul că în ambele cazuri există o valoare legală comună care ar fi libertatea de comunicare.” Cu alte cuvinte, manifestările artistice și fiecare operă de artă sunt „un vehicul pentru a provoca o anumită emoție în cititor ”, iar valoarea sa artistică ar trebui recunoscută fără cenzură din punct de vedere judiciar, deoarece în acest sens, arta este, în esența sa, o întruchipare a libertății de exprimare.

Există, totuși, o dezbatere despre faptul că arta este o activitate eminamente comunicativă sau discursivă, mai ales dacă avem în vedere formele artistice aparținând modernității sau postmodernității și de aceea există opinii diferite și contrastante despre necesitatea proteja, în orice caz, opera de artă prin doctrina judiciară. De fapt, unele voci critice „resping extinderea doctrinei judecătorești a libertății de exprimare la libertatea artistică”. Pe de altă parte, pentru alții „artisticul trebuie considerat ca un teritoriu autonom al politicului”, deoarece justifică autonomie conceptuală a acestei libertăți. Într-adevăr, „opera de artă trebuie considerată de lege ca un fenomen intrinsec comunicativ care, prin urmare, nu poate fi lăsat în afara protecției libertății de exprimare”. Deși există manifestări artistice diferite, „arta nu este referențial sau obiectual, însă, nu este o artă introvertită, ci, am putea spune, o artă destinată radical să fie obiectul comunicării. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este întotdeauna vorbirea, arta nu va înceta să fie o expresie ”. În cadrul acestei dezbateri se introduce opinia profesorului Munkittrich, care subliniază că într-o stare constituțională și o societate deschisă „nu există o altă înțelegere a artei decât cea a unui fenomen comunicativ, prin care cineva participă la cultura în sine și se referă prin urmare, a unei protecții legale care garantează această libertate "

Într-adevăr, nu se poate vorbi de libertatea de exprimare în artă, fără a numi, de asemenea, termeni precum legalitate, cenzură și societate. „O societate liberă se bazează pe principiul potrivit căreia fiecare individ are dreptul de a decide ce fel de artă sau divertisment dorește sau nu vrea să primească sau să creeze.” O altă voce relevantă, într-un context american, este cea a lui Meikle , care explică că protecția constituțională „trebuie extinsă la toate formele de comunicare care pot nutri cunoștințele și sensibilitatea critică pentru cetățeni în raport cu guvernul societății în care trăiesc”. Într-adevăr, „libertatea artistică pare să fie situată într-un fel de loc intermediar în gradul de protecție acordat de Primul amendament al Constituției Statelor Unite, care se apropie de nivelul maxim de protecție numai în acele cazuri în care opera de artă servește ca vehicul al discursului politic " .

Cert este că astăzi există o „absență în jurisdicția Strasbourgului de la un concept de libertate artistică autonomă, care abordează particularitățile care diferențiază această formă de exprimare de alte manifestări ale spiritului” și aceasta nu este recunoscută. „Dimensiune obiectivă și instituțională”, deoarece „este asociată cu libertatea de exprimare și informație”. În consecință, Alonso definește libertatea de exprimare artistică ca o „libertate slabă” și reflectă asupra conceptului de „artă politică”, adică atunci când o operă artistică „încetează să mai fie proprietatea autorului din momentul în care societatea pune stăpânire pe ea și o poate transforma într-un simbol al ceva complet străin de voința inițială a creatorului său” și, în acest sens, transmite o idee Politica.

Ceea ce este perceput este o dificultate în elaborarea unei definiții legale a artei și „în înțelegerea dinamicii juridice a libertății artistice” și, fără posibilitatea de a clarifica aceste premise, pare dificil să se ajungă la un „tratament legal autonom al acestei libertăți”.

În contextul spaniol, printre drepturile fundamentale din Constituția spaniolă care se referă la libertatea artistică, pe lângă libertatea de exprimare artistică consacrată de articolul 20 din Constituția spaniolă, merită menționat dreptul de acces la cultură ( art. 44) și conservarea patrimoniului artistic, istoric și cultural (art. 46).

Cenzura a fost prezentă în trecut în Spania și a jucat un rol decisiv în controlul și diseminarea informațiilor. „Cenzura este în primul rând eficientă atunci când devine invizibilă pentru ochii majorității.” În timpul regimului Francisco Franco, a fost trăită o perioadă critică de represiune și încălcare a drepturilor omului. Reprimarea lui Franco nu numai că a acoperit domeniul politic, ci și multe altele. Dintre acestea, dimensiunea culturală - în represiunea culturală, cenzura civilă, militară și ecleziastică a fost suferită, afectând diferite activități culturale și mass-media. În francism, "textele legate de republică sau suspectate de aluzii politice, război civil sau a căror ambiguitate ar putea reprezenta orice fel de pericol politic, ideologic sau moral pentru regim au fost cenzurate. După cum afirmă Minerva Peinador" cenzura este o formă de represiune intelectuală din a cărei practică libertatea de gândire este limitată ”. În aceeași temă, scriitorul, umanistul și economistul spaniol José Luis Sampedro citează:

„Fără libertatea de gândire, libertatea de exprimare nu are niciun folos” (José Luis Sampedro, pe Wikiquote).

De asemenea, merită menționate măsurile de protecție constituțională.

„Drepturile și libertățile prevăzute la articolul 20 se bucură de unele măsuri de protecție, stabilite chiar de Constituție.” Printre altele, merită subliniat punctul 6: „Dezvoltarea normativă a drepturilor conținute la articolul 20 din Constituția spaniolă, trebuie realizată prin Legea organică [2015] (art. 81.1 din Constituția spaniolă), care necesită un consens parlamentar special prin care se solicită, spre aprobare, modificare sau abrogare, o majoritate absolută a Congresului (art. 81.2 din Constituția Spaniei ).

Produsele artistice sau activitățile artistice sunt adesea indicate ca incitând la atitudini periculoase. Dilema este că este dificil să se stabilească o frontieră între ceea ce este autorizat și ceea ce nu este, prin urmare, în mod repetat, arta este jignitoare pentru o parte a societății. De multe ori, bunul simț este apelat să ia o poziție pentru sau contra, alte ori, totuși, o astfel de poziționare se bazează pe legi ambigue și neclare.

Judecătorii preferă să nu dea definiții constituționale definitive, deoarece este destul de greu de aprofundat. Potrivit lui Víctor J. Vázquez Alonso, acest lucru se întâmplă mai ales pentru că arta în sine are un caracter dificil de definit. De asemenea, Alonso afirmă că atât libertatea de exprimare, cât și libertatea artistică sunt situate într-un mod ascuns în libertatea de comunicare, care are valoare juridică. Prin urmare, arta, chiar dacă îi lipsește vorbirea, va fi întotdeauna o expresie și este destinată să fie un „obiect al comunicării”. 

Libertatea de exprimare în muzică

În contextul spaniol, articolul 20 din Constituția Spaniei recunoaște și protejează drepturile la libertatea de exprimare în diferite manifestări:

Exprimați și diseminați liber gândurile, ideile și opiniile prin cuvânt, scris sau orice alt mijloc de reproducere

La producție și creație literară, artistică, științifică și tehnică

Spre libertatea profesorului etc.

Declarația universală a drepturilor omului afirmă că: „Fiecare persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; acest drept include dreptul de a nu fi perturbat din cauza opiniilor sale, de a investiga și primi informații și opinii și de a le disemina , fără limitarea granițelor, prin orice mijloc de exprimare ".

Potrivit lui Victor Vázquez Alonso, „Pe scurt, expresia artistică pătrunde și afectează comunitatea politică. Poate să consolideze sau să unească o anumită comunitate, în același mod în care poate genera subculturi care pun sub semnul întrebării sau externalizează punctele slabe ale culturii politice hegemonice. ”În acest sens, arta, prin urmare, și muzica ca manifestare artistică, creează o sferă de reflecție într-o parte a societății.

Pentru a înțelege mai bine ce implică libertatea artistică și de ce trebuie inclusă muzica în acest discurs, merită menționat modul foarte extins prin care Curtea Supremă a Statelor Unite a interpretat protecția Primului amendament privind expresie artistică „Acest lucru se înțelege nu numai cărți, piese de teatru și tablouri, ci și afișe, televiziune, videoclipuri muzicale și cărți de desene animate”, care este „tot ceea ce poate produce impulsul creativității umane”.

Importanța muzicii atât în ​​societate, cât și în comunicare a fost subliniată, într-un context american, de profesorul Munkittrich „în apărarea muzicii sale ca manifestare a primului amendament, în afară de sprijinirea propriei individualități, Expresia muzicală poate promova, de asemenea, comunitatea, introduce solidaritatea și există exemple mai mult decât evidente că poate deveni elementul conductor și comunicativ al unei culturi ”.

Aceasta clarifică motivele pentru care „cenzura nu există și nu este practicată exclusiv sub protecția legalității, dar și în alte domenii ale spațiului public, în special în mass-media, cultură, educație sau religie”. În cazul libertății de exprimare a muzicii, zona care trebuie luată în considerare este cea a culturii. Acest domeniu acoperă atât „cenzura exercitată de instituțiile Academiei Regale de Limba și Istorie Spaniolă, cât și impozitarea activităților culturale (arte spectacole, cinematografie și publicare) de 21% sau disjunctiva ( datorită incompatibilității legale), care obligă artiștii pensionari să aleagă între colectarea pensiei lor atât meritate, cât și a drepturilor lor de autor, sau să nu piardă prima și să facă față amenzilor mari. ”Muzica, ca activitate culturală și de aceea manifestarea artistică și expresia comunicativă, sunt supuse cenzurii.

Un exemplu foarte semnificativ este cazul cenzurii muzicale din istoria Rusiei sovietice și a URSS (1917-1927) care a folosit „ca parametru de control conceptul de realism socialist însuși, în comparație cu acei compozitori clasificați ca oficiali ca Malher, Stravinsky sau Schönberg ... a căror muzică a fost interzisă de zeci de ani în URSS ". Un alt caz relevant este cel al Germaniei, în care în 1937„ a fost organizată o expoziție care a arătat paradigma << muzicii degenerate >> prin înregistrări. , printre altele, din Mendelssohn, Mahler sau Schönberg ”. Cazurile Uniunii Sovietice și ale Germaniei naziste ilustrează „în ce măsură arta nu are nevoie de un discurs sau de o vocație politică explicită pentru a deveni o problemă politică”. (3.964 octeți)

Consiliul Local al orașului Madrid interzice concertul Alkoholika Soziedad

Consiliul Local Madrid a interzis un concert al grupului basc Sociedad Alcohólica, care urma să aibă loc pe 14 martie 2015 la Palatul Vista Alegre, cu doar o săptămână de avertizare. Grupul însuși a legat actul de interzicere a acestuia cu „sectoarele extremei drepte care se tem de diversitatea culturală și libertatea ideologică și că guvernul de la Madrid încă creditează aceste temeri”, în ciuda faptului că grupul El s-a pronunțat „în mod clar împotriva oricărui tip de violență”, așa că au considerat că guvernul îi împiedică să își exercite drepturile.

Prin interzicerea concertului, guvernul s-a referit la o infracțiune de „umilire a victimelor terorismului” de care au fost acuzate în 2007 de Asociația Victimelor Terorismului (ATV), precum și la criteriile grupurilor de ideologie opusă, care ei au cerut anularea concertului. În plus, guvernul a motivat că au existat anterior „altercații” în timpul concertelor lor, care, potrivit grupului, au avut loc ca urmare a celorlalte concerte care au avut loc în același timp. prin urmare, guvernul a decis, în conformitate cu Legea 17/1997 a activităților de agrement și recreere publică, că potențialele modificări ale ordinii publice reprezintă „un pericol pentru oameni și proprietăți”.

Cu toate acestea, atât în ​​câteva articole de relevanță în care grupul s-a exprimat, cât și în scrisoarea oficială a guvernului care justifică interdicția concertului, a fost evidențiat faptul că cel mai important motiv pentru a anula concertul a fost versurile melodiilor, în în special „Explodes Zerdo”, „Syndrome North” și „Stop Criminalization”, susținând că melodiile încurajează „violența, rasismul, xenofobia sau discriminarea și subminează demnitatea umană”, potrivit analizei Curții Supreme. Pentru grup, chiar și astăzi, o astfel de considerație înseamnă că cenzura este aplicată cântecelor lor, pe care le consideră o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare.

„Guvernului Madridului nu îi place ce spunem sau cum o spunem, acesta fiind un motiv convingător pentru a interzice un concert și a reduce dreptul la libertatea de exprimare și, de altfel, a proteja mintea oamenilor din Madrid care doresc să participe la concertul nostru în libertate ".

Oricum, cenzura în muzică datorită versurilor este un fenomen global și nu se limitează numai la peisajul hispanic. În contextul american, prima dată au fost depuse acuzații de imoralitate împotriva versurilor melodiei la sfârșitul anilor 1980 împotriva grupului de rap 2 Live Crew.

Grupul spaniol Boikot include în albumul Tus Problems Grow (2004), melodia Stop Censorship care tratează procesul de cenzură al grupului Soziedad Alkoholika acuzat de diferite sectoare de terorism ETA. În Stop censura apar mai mulți actori și mai mult de o duzină de cântăreți care și-au pus vocea. Grupul Soziedad Alkoholika a fost achitat prin menținerea faptului că versurile melodiilor lor nu constituie o crimă, întrucât nu au făcut scuze pentru grupul armat ETA, ceea ce au cerut prin versurile lor este că Țara Bascilor era o națiune independentă.

Vezi și

A se vedea portalul privind portalul legii: drept. Conținutul legii.

Comisia de investigare a atacurilor jurnaliștilor

Discursul de ură

Doctrină de răutate reală

Libertatea academică

Libertatea de exprimare și blasfemie

Libertatea presei

New York Times vs. Sullivan

Primul amendament la Constituția Statelor Unite

Reporteri fără frontiere

Articolul 19

Libertatea de expresie este un principiu care sprijina libertatea oricarui individ sau a oricarei comunități de a-și articula opiniile și ideile fără frica/teama de ulterioare represalii, cenzură sau prealabile sancțiuni. .   1, 2, 3, 4, 5.

Libertatea de exprimare este recunoscută ca un drept uman în temeiul articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDHR) și este recunoscută în Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, în Pactul Internațional pentru Drepturi Civile și Politice (ICCPR). Articolul 19 din UDHR prevede că „orice persoană are dreptul la opinie fără a suferi bruiaje” și „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzand libertatea de a investiga, de a primi și de a raspandi informații și idei de tot felul, fără nici un fel de opreliste, fie oral, fie în scris sau tipărit, fie sub formă de artă sau prin orice alte mijloace la alegerea sa". Versiunea articolului 19 din ICCPR o modifică ulterior, afirmând că exercitarea acestor drepturi implică „îndatoriri și responsabilități speciale” și „prin urmare, este supusă anumitor restricții”, atunci când este necesar, pentru respectarea drepturilor sau reputației. a altora "sau" pentru protecția securității naționale sau a ordinii publice (ordine publică) sau a sănătății publice sau a moravurilor ".

Prin urmare, libertatea de exprimare și de exprimare nu poate fi recunoscută ca fiind absolută, iar limitările comune ale libertății de exprimare sunt legate de defăimare, calomnie, obscenitate, pornografie, sediție, instigare, cuvinte de luptă, informații clasificate, încălcări. drepturile de autor, secretele comerciale, etichetarea produselor alimentare, acorduri de confidențialitate, dreptul la confidențialitate, dreptul de a fi uitat, siguranța publică și sperjur. Justificările includ principiul vătămării, propus de John Stuart Mill în „Libertatea”, care sugerează că: „singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată legitim asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței lor, este evitarea pagubelor. altora ".

Ideea „principiului criminalității” este folosită și în justificarea limitărilor de vorbire, descriind restricția formelor de expresie considerate ofensatoare pentru societate, luând în considerare factori precum extinderea, durata, motivele vorbitorului și ușurința cu ceea ce ar putea fi evitat. Odată cu evoluția erei digitale, aplicarea libertății de exprimare devine mai controversată pe măsură ce apar noi mijloace de comunicare și restricții, de exemplu, Proiectul Shield de Aur, o inițiativă a Ministerului din Securitatea publică a guvernului chinez care filtrează datele potențial nefavorabile din țările străine.

index

1 Origini

1.1 Relația cu alte drepturi

2 Democrație și interacțiune socială

3 Limitări

3.1 Internetul și societatea informațională

3.2 Libertatea de informare

3.3 Cenzura pe internet

4 Libertatea de exprimare în art

4.1 Libertatea de exprimare în muzică

4.1.1 Consiliul municipal al orașului Madrid interzice concertul Alkoholika Soziedad

5 Vezi și

6 Referințe

7 Link-uri externe

început

Libertatea de exprimare are o istorie lungă înaintea instrumentelor internaționale pentru drepturile omului Se crede că vechiul principiu democratic al atenției al libertății de exprimare ar fi putut apărea la sfârșitul secolului al VI-lea sau la începutul secolului al V-lea î.Hr. Valorile Republicii Roman includ libertatea de exprimare și libertatea religiei.

Conceptele de libertate de exprimare pot fi găsite în primele documente privind drepturile omului. Declarația Angliei privind drepturile din 1689 a stabilit legal dreptul constituțional al „libertății de exprimare în Parlament” care este încă în vigoare. Drepturile omului și cetățeanului, adoptate în timpul Revoluției franceze din 1789, au afirmat în mod specific libertatea de exprimare ca un drept inalienabil. Declarația stabilește libertatea de exprimare la articolul 11, care prevede că:

Comunicarea gratuită a ideilor și opiniilor este unul dintre cele mai prețioase drepturi ale omului. Prin urmare, fiecare cetățean poate vorbi, scrie și tipări liber, dar va fi responsabil pentru abuzurile acestei libertăți definite de lege.

Articolul 19 din Declarația universală a drepturilor omului, aprobată în 1948, prevede că:

Fiecare are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; Acest drept include libertatea de a susține opinii fără interferențe și de a căuta, primi și transmite informații și idei prin orice mijloace și indiferent de granițe.

În prezent, libertatea de exprimare este recunoscută în legile internaționale și regionale privind drepturile omului. Legea este consacrată de articolul 19 din Pactul internațional pentru drepturile civile și politice, articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 13 din Convenția americană pentru drepturile omului și articolul 9 din Carta africană pentru drepturile omului și Popoare: Bazându-se pe argumentele lui John Milton, libertatea de exprimare este înțeleasă ca un drept polivalent care include nu numai dreptul de a exprima sau disemina informații și idei, dar și alte trei aspecte:

dreptul de a căuta informații și idei;

dreptul de a primi informații și idei;

dreptul de a transmite informații și idei

Standardele internaționale, regionale și naționale recunosc, de asemenea, că libertatea de exprimare include orice mijloace, fie ele, scrise, imprimate, prin internet sau prin forme artistice. Aceasta înseamnă că protecția libertății de exprimare ca drept include nu numai conținutul, ci și mijloacele de exprimare.

Libertatea de informare

Articol principal: Libertatea de informare

Libertatea informației este o extensie a libertății de exprimare în care mediul de exprimare este internetul. Libertatea informației se poate referi, de asemenea, la dreptul la confidențialitate în contextul internetului și al tehnologiei informației. La fel ca în cazul dreptului la libertatea de exprimare, dreptul la confidențialitate este un drept recunoscut al omului, iar libertatea informației acționează ca o extensie a acestui drept. Tehnologia informației, adică capacitatea de a accesa conținut web, fără cenzură sau restricții.

Libertatea informațiilor este, de asemenea, protejată în mod explicit prin acte precum Legea privind libertatea informațiilor și protecția vieții private din Canada din Canada.

Cenzura pe Internet

Articole principale: Cenzura pe Internet și Marele Firewall.

Conceptul de libertate a informațiilor a apărut ca răspuns la cenzură, monitorizare și supraveghere sponsorizate de statul internetului. Cenzura pe internet include controlul sau suprimarea publicării sau accesului la informații pe internet. Consorțiul global pentru libertatea internetului pretinde eliminarea blocajelor la „fluxul liber de informații” pentru ceea ce numesc „societăți închise”. Conform „listei inamice de internet” a reporterilor fără frontiere (RWB), următoarele state participă la cenzurarea pe internet pe scară largă: China, Cuba, Iran, Myanmar / Birmania, Coreea de Nord, Arabia Saudită, Siria, Turkmenistan, Uzbekistan și Vietnam.

Un exemplu mediatizat pe scară largă de cenzură pe Internet este „Marele Firewall din China” (referindu-se atât la rolul său de firewall-uri de rețea cât și la vechiul Mare Zid Chinezesc). Sistemul blochează conținutul împiedicând dirijarea adreselor IP și constă dintr-un firewall și servere proxy standard de pe gateway-urile de internet. De asemenea, sistemul se implică selectiv în intoxicații DNS atunci când sunt solicitate anumite site-uri. Se pare că guvernul nu examinează în mod sistematic conținutul de internet, întrucât aceasta pare a fi practic imposibilă de cenzura pe Internet din Republica Populară Chineză în condițiile unei mari varietăți de legi și reglementări administrative, inclusiv mai mult de șaizeci. Regulamente direcționate pe internet. Sistemele de cenzură sunt puternic implementate de sucursalele provinciale ale ISP-urilor de stat, companii comerciale și organizații.

Libertatea de exprimare în artă

Conform articolului „Libertatea de exprimare artistică. O primă abordare ”de Víctor J. Vázquez Alonso,„ una dintre problemele marginalizate în mod tradițional în studiile dreptului constituțional este libertatea artistică ”sau libertatea de exprimare artistică (în această a doua formulare, accentul este pus pe tratamentul legal din acest drept) și este dificil să găsiți referințe bibliografice specifice. „Dreptul la libertatea de exprimare artistică suferă de o lipsă de autonomie conceptuală în raport cu alte libertăți de comunicare, cum ar fi libertatea de exprimare sau libertatea de informare” și, în consecință, „suferă de o protecție juridică cu profil scăzut”. Libertatea artistică este, într-un anumit sens, „o modalitate specifică de libertate de exprimare care, chiar dacă este diferențiată de ea”, prin faptul că nu numai că transmite idei sau opinii, ci și „provoacă o emoție artistică concretă”, „Este probabil să fie supus unei abordări legale similare în tratamentul său, dat fiind faptul că în ambele cazuri există o valoare legală comună care ar fi libertatea de comunicare.” Cu alte cuvinte, manifestările artistice și fiecare operă de artă sunt „un vehicul pentru a provoca o anumită emoție în cititor ”, iar valoarea sa artistică ar trebui recunoscută fără cenzură din punct de vedere judiciar, deoarece în acest sens, arta este, în esența sa, o întruchipare a libertății de exprimare.

Există, totuși, o dezbatere despre faptul că arta este o activitate eminamente comunicativă sau discursivă, mai ales dacă avem în vedere formele artistice aparținând modernității sau postmodernității și de aceea există opinii diferite și contrastante despre necesitatea proteja, în orice caz, opera de artă prin doctrina judiciară. De fapt, unele voci critice „resping extinderea doctrinei judecătorești a libertății de exprimare la libertatea artistică”. Pe de altă parte, pentru alții „artisticul trebuie considerat ca un teritoriu autonom al politicului”, deoarece justifică autonomie conceptuală a acestei libertăți. Într-adevăr, „opera de artă trebuie considerată de lege ca un fenomen intrinsec comunicativ care, prin urmare, nu poate fi lăsat în afara protecției libertății de exprimare”. Deși există manifestări artistice diferite, „arta nu este referențial sau obiectual, însă, nu este o artă introvertită, ci, am putea spune, o artă destinată radical să fie obiectul comunicării. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este întotdeauna vorbirea, arta nu va înceta să fie o expresie ”. În cadrul acestei dezbateri se introduce opinia profesorului Munkittrich, care subliniază că într-o stare constituțională și o societate deschisă „nu există o altă înțelegere a artei decât cea a unui fenomen comunicativ, prin care cineva participă la cultura în sine și se referă prin urmare, a unei protecții legale care garantează această libertate "

Într-adevăr, nu se poate vorbi de libertatea de exprimare în artă, fără a numi, de asemenea, termeni precum legalitate, cenzură și societate. „O societate liberă se bazează pe principiul potrivit căreia fiecare individ are dreptul de a decide ce fel de artă sau divertisment dorește sau nu vrea să primească sau să creeze.” O altă voce relevantă, într-un context american, este cea a lui Meikle , care explică că protecția constituțională „trebuie extinsă la toate formele de comunicare care pot nutri cunoștințele și sensibilitatea critică pentru cetățeni în raport cu guvernul societății în care trăiesc”. Într-adevăr, „libertatea artistică pare să fie situată într-un fel de loc intermediar în gradul de protecție acordat de Primul amendament al Constituției Statelor Unite, care se apropie de nivelul maxim de protecție numai în acele cazuri în care opera de artă servește ca vehicul al discursului politic " .

Cert este că astăzi există o „absență în jurisdicția Strasbourgului de la un concept de libertate artistică autonomă, care abordează particularitățile care diferențiază această formă de exprimare de alte manifestări ale spiritului” și aceasta nu este recunoscută. „Dimensiune obiectivă și instituțională”, deoarece „este asociată cu libertatea de exprimare și informație”. În consecință, Alonso definește libertatea de exprimare artistică ca o „libertate slabă” și reflectă asupra conceptului de „artă politică”, adică atunci când o operă artistică „încetează să mai fie proprietatea autorului din momentul în care societatea pune stăpânire pe ea și o poate transforma într-un simbol al ceva complet străin de voința inițială a creatorului său” și, în acest sens, transmite o idee Politica.

Ceea ce este perceput este o dificultate în elaborarea unei definiții legale a artei și „în înțelegerea dinamicii juridice a libertății artistice” și, fără posibilitatea de a clarifica aceste premise, pare dificil să se ajungă la un „tratament legal autonom al acestei libertăți”.

În contextul spaniol, printre drepturile fundamentale din Constituția spaniolă care se referă la libertatea artistică, pe lângă libertatea de exprimare artistică consacrată de articolul 20 din Constituția spaniolă, merită menționat dreptul de acces la cultură ( art. 44) și conservarea patrimoniului artistic, istoric și cultural (art. 46).

Cenzura a fost prezentă în trecut în Spania și a jucat un rol decisiv în controlul și diseminarea informațiilor. „Cenzura este în primul rând eficientă atunci când devine invizibilă pentru ochii majorității.” În timpul regimului Francisco Franco, a fost trăită o perioadă critică de represiune și încălcare a drepturilor omului. Reprimarea lui Franco nu numai că a acoperit domeniul politic, ci și multe altele. Dintre acestea, dimensiunea culturală - în represiunea culturală, cenzura civilă, militară și ecleziastică a fost suferită, afectând diferite activități culturale și mass-media. În francism, "textele legate de republică sau suspectate de aluzii politice, război civil sau a căror ambiguitate ar putea reprezenta orice fel de pericol politic, ideologic sau moral pentru regim au fost cenzurate. După cum afirmă Minerva Peinador" cenzura este o formă de represiune intelectuală din a cărei practică libertatea de gândire este limitată ”. În aceeași temă, scriitorul, umanistul și economistul spaniol José Luis Sampedro citează:

„Fără libertatea de gândire, libertatea de exprimare nu are niciun folos” (José Luis Sampedro, pe Wikiquote).

De asemenea, merită menționate măsurile de protecție constituțională.

„Drepturile și libertățile prevăzute la articolul 20 se bucură de unele măsuri de protecție, stabilite chiar de Constituție.” Printre altele, merită subliniat punctul 6: „Dezvoltarea normativă a drepturilor conținute la articolul 20 din Constituția spaniolă, trebuie realizată prin Legea organică [2015] (art. 81.1 din Constituția spaniolă), care necesită un consens parlamentar special prin care se solicită, spre aprobare, modificare sau abrogare, o majoritate absolută a Congresului (art. 81.2 din Constituția Spaniei ).

Produsele artistice sau activitățile artistice sunt adesea indicate ca incitând la atitudini periculoase. Dilema este că este dificil să se stabilească o frontieră între ceea ce este autorizat și ceea ce nu este, prin urmare, în mod repetat, arta este jignitoare pentru o parte a societății. De multe ori, bunul simț este apelat să ia o poziție pentru sau contra, alte ori, totuși, o astfel de poziționare se bazează pe legi ambigue și neclare.

Judecătorii preferă să nu dea definiții constituționale definitive, deoarece este destul de greu de aprofundat. Potrivit lui Víctor J. Vázquez Alonso, acest lucru se întâmplă mai ales pentru că arta în sine are un caracter dificil de definit. De asemenea, Alonso afirmă că atât libertatea de exprimare, cât și libertatea artistică sunt situate într-un mod ascuns în libertatea de comunicare, care are valoare juridică. Prin urmare, arta, chiar dacă îi lipsește vorbirea, va fi întotdeauna o expresie și este destinată să fie un „obiect al comunicării”. 

Libertatea de exprimare în muzică

În contextul spaniol, articolul 20 din Constituția Spaniei recunoaște și protejează drepturile la libertatea de exprimare în diferite manifestări:

Exprimați și diseminați liber gândurile, ideile și opiniile prin cuvânt, scris sau orice alt mijloc de reproducere

La producție și creație literară, artistică, științifică și tehnică

Spre libertatea profesorului etc.

Declarația universală a drepturilor omului afirmă că: „Fiecare persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; acest drept include dreptul de a nu fi perturbat din cauza opiniilor sale, de a investiga și primi informații și opinii și de a le disemina , fără limitarea granițelor, prin orice mijloc de exprimare ".

Potrivit lui Victor Vázquez Alonso, „Pe scurt, expresia artistică pătrunde și afectează comunitatea politică. Poate să consolideze sau să unească o anumită comunitate, în același mod în care poate genera subculturi care pun sub semnul întrebării sau externalizează punctele slabe ale culturii politice hegemonice. ”În acest sens, arta, prin urmare, și muzica ca manifestare artistică, creează o sferă de reflecție într-o parte a societății.

Pentru a înțelege mai bine ce implică libertatea artistică și de ce trebuie inclusă muzica în acest discurs, merită menționat modul foarte extins prin care Curtea Supremă a Statelor Unite a interpretat protecția Primului amendament privind expresie artistică „Acest lucru se înțelege nu numai cărți, piese de teatru și tablouri, ci și afișe, televiziune, videoclipuri muzicale și cărți de desene animate”, care este „tot ceea ce poate produce impulsul creativității umane”.

Importanța muzicii atât în ​​societate, cât și în comunicare a fost subliniată, într-un context american, de profesorul Munkittrich „în apărarea muzicii sale ca manifestare a primului amendament, în afară de sprijinirea propriei individualități, Expresia muzicală poate promova, de asemenea, comunitatea, introduce solidaritatea și există exemple mai mult decât evidente că poate deveni elementul conductor și comunicativ al unei culturi ”.

Aceasta clarifică motivele pentru care „cenzura nu există și nu este practicată exclusiv sub protecția legalității, dar și în alte domenii ale spațiului public, în special în mass-media, cultură, educație sau religie”. În cazul libertății de exprimare a muzicii, zona care trebuie luată în considerare este cea a culturii. Acest domeniu acoperă atât „cenzura exercitată de instituțiile Academiei Regale de Limba și Istorie Spaniolă, cât și impozitarea activităților culturale (arte spectacole, cinematografie și publicare) de 21% sau disjunctiva ( datorită incompatibilității legale), care obligă artiștii pensionari să aleagă între colectarea pensiei lor atât meritate, cât și a drepturilor lor de autor, sau să nu piardă prima și să facă față amenzilor mari. ”Muzica, ca activitate culturală și de aceea manifestarea artistică și expresia comunicativă, sunt supuse cenzurii.

Un exemplu foarte semnificativ este cazul cenzurii muzicale din istoria Rusiei sovietice și a URSS (1917-1927) care a folosit „ca parametru de control conceptul de realism socialist însuși, în comparație cu acei compozitori clasificați ca oficiali ca Malher, Stravinsky sau Schönberg ... a căror muzică a fost interzisă de zeci de ani în URSS ". Un alt caz relevant este cel al Germaniei, în care în 1937„ a fost organizată o expoziție care a arătat paradigma << muzicii degenerate >> prin înregistrări. , printre altele, din Mendelssohn, Mahler sau Schönberg ”. Cazurile Uniunii Sovietice și ale Germaniei naziste ilustrează „în ce măsură arta nu are nevoie de un discurs sau de o vocație politică explicită pentru a deveni o problemă politică”. (3.964 octeți)

Consiliul Local al orașului Madrid interzice concertul Alkoholika Soziedad

Consiliul Local Madrid a interzis un concert al grupului basc Sociedad Alcohólica, care urma să aibă loc pe 14 martie 2015 la Palatul Vista Alegre, cu doar o săptămână de avertizare. Grupul însuși a legat actul de interzicere a acestuia cu „sectoarele extremei drepte care se tem de diversitatea culturală și libertatea ideologică și că guvernul de la Madrid încă creditează aceste temeri”, în ciuda faptului că grupul El s-a pronunțat „în mod clar împotriva oricărui tip de violență”, așa că au considerat că guvernul îi împiedică să își exercite drepturile.

Prin interzicerea concertului, guvernul s-a referit la o infracțiune de „umilire a victimelor terorismului” de care au fost acuzate în 2007 de Asociația Victimelor Terorismului (ATV), precum și la criteriile grupurilor de ideologie opusă, care ei au cerut anularea concertului. În plus, guvernul a motivat că au existat anterior „altercații” în timpul concertelor lor, care, potrivit grupului, au avut loc ca urmare a celorlalte concerte care au avut loc în același timp. prin urmare, guvernul a decis, în conformitate cu Legea 17/1997 a activităților de agrement și recreere publică, că potențialele modificări ale ordinii publice reprezintă „un pericol pentru oameni și proprietăți”.

Cu toate acestea, atât în ​​câteva articole de relevanță în care grupul s-a exprimat, cât și în scrisoarea oficială a guvernului care justifică interdicția concertului, a fost evidențiat faptul că cel mai important motiv pentru a anula concertul a fost versurile melodiilor, în în special „Explodes Zerdo”, „Syndrome North” și „Stop Criminalization”, susținând că melodiile încurajează „violența, rasismul, xenofobia sau discriminarea și subminează demnitatea umană”, potrivit analizei Curții Supreme. Pentru grup, chiar și astăzi, o astfel de considerație înseamnă că cenzura este aplicată cântecelor lor, pe care le consideră o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare.

„Guvernului Madridului nu îi place ce spunem sau cum o spunem, acesta fiind un motiv convingător pentru a interzice un concert și a reduce dreptul la libertatea de exprimare și, de altfel, a proteja mintea oamenilor din Madrid care doresc să participe la concertul nostru în libertate ".

Oricum, cenzura în muzică datorită versurilor este un fenomen global și nu se limitează numai la peisajul hispanic. În contextul american, prima dată au fost depuse acuzații de imoralitate împotriva versurilor melodiei la sfârșitul anilor 1980 împotriva grupului de rap 2 Live Crew.

Grupul spaniol Boikot include în albumul Tus Problems Grow (2004), melodia Stop Censorship care tratează procesul de cenzură al grupului Soziedad Alkoholika acuzat de diferite sectoare de terorism ETA. În Stop censura apar mai mulți actori și mai mult de o duzină de cântăreți care și-au pus vocea. Grupul Soziedad Alkoholika a fost achitat prin menținerea faptului că versurile melodiilor lor nu constituie o crimă, întrucât nu au făcut scuze pentru grupul armat ETA, ceea ce au cerut prin versurile lor este că Țara Bascilor era o națiune independentă.

Vezi și

 - Portal:Drept. Conținutul relationat cu conceptul "Drept".

 - Comisia de investigare a atentatelor asupra jurnaliștilor

 - Discursul de odiere (de ură)

 - Doctrina răutătii reale-

 - Libertatea academică

 - Libertatea de exprimare și blasfemia

 - Libertatea presei

 - New York Times vs. Sullivan

 - Primul amendament la Constituția Statelor Unite

 - Reporteri fără frontiere

 - Articolul 19.