Created on 28.07.2019_08.09 (Romania)
Fuente: Semipresidencialismo - Wikipedia (27.012 bytes);
Sursa: Semipresidentialism (0 octeți).
In limba romana nu exista informatie, nici macar la acest mod ne-oficial, asupra acestei teme (Semiprezidentialism), la data de azi.
En rumano no hay información, ni por lo menos a este modo non oficial, sobre este tema (Semipresidencialismo) hasta hoy en dia.
Texto copiado de el articulo "Semipresidencialismo - Wikipedia".
Text copiat din articolul "Semipresidencialismo - Wikipedia".
Traducción, adaptación, interpretación... por el admin.
Traducere, adaptare, interpretare . . . efectuate de admin.
Un sistema semipresidencial o régimen semiparlamentario es un sistema de gobierno en el que existe un presidente junto con un primer ministro y un gabinete, y los dos últimos son responsables ante la legislatura de un estado. Difiere de una democracia parlamentaria en que tiene un jefe de estado elegido popularmente, que es más que una figura puramente ceremonial, y del sistema presidencial en que el gabinete, aunque nombrado por el presidente, es responsable ante la legislatura, quien puede obligar al gabinete a renunciar mediante una moción de censura.
Mientras que la República Alemana de Weimar (1919-1933) ejemplificó un sistema semipresidencial temprano, el término "semipresidencial" fue introducido por un artículo de 1959 del periodista Hubert Beuve-Méry y popularizado por un trabajo de 1978 del politólogo Maurice Duverger, ambos destinados a describir la Quinta República Francesa (establecida en 1958).
(923 bytes)
Contenido
1 Subtipos
2 Historia
3 Características
3.1 Las variables de Maurice Duverger
3.2 Bicefalía del ejecutivo
3.3 Control parlamentario del gabinete presidencial
3.4 División de las facultades del gobierno
3.4.1 División por convención
3.4.2 División constitucional
3.5 Separación entre el Ejecutivo y el Legislativo
3.5.1 Separación rígida por renuncia de parlamentarios
3.5.2 Separación rígida por sustitución de parlamentarios
3.5.3 Separación parcial con ministros parlamentarios
4 Países
5 Véase también
6 Referencias
(528 bytes)
Subtipos
Hay dos subtipos separados de semi-presidencialismo: premier-presidencialismo y presidente-parlamentario.
Bajo el sistema premier-presidencial, el primer ministro y el gabinete son exclusivamente responsables ante el parlamento. El presidente elige al primer ministro y al gabinete, pero solo el parlamento puede destituirlos del cargo con una moción de censura. El presidente no tiene el derecho de despedir al primer ministro o al gabinete. Sin embargo, en algunos casos, el presidente puede eludir esta limitación ejerciendo el poder discrecional de disolver la asamblea, lo que obliga al primer ministro y al gabinete a dimitir. Este subtipo se utiliza en Armenia, Burkina Faso, Cabo Verde, Timor Oriental, Francia, Georgia (desde 2013), Lituania, Madagascar, Malí, Mongolia, Níger, Polonia, Portugal, Rumania, Santo Tomé y Príncipe, Sri Lanka y Ucrania (desde 2014, anteriormente, entre 2006 y 2010).
Un sistem semiprezidențial sau un regim semiparlamentar este un sistem de guvernare în care există un președinte alături de un prim-ministru și de un cabinet, iar ultimele două sunt răspunzătoare față de puterea legiuitoare a unui stat. Se deosebește de democrația parlamentară prin faptul că are un șef de stat ales în mod public, care este mai mult decât o figură pur ceremonială, iar sistemul prezidențial în care cabinetul, deși numit de președinte, este responsabil față de legislativ, legislativ care poate obligaa cabinetul să demisioneze prin intermediul instrumentului denumit moțiune de cenzură.
În timp ce Republica Germană de la Weimar (1919-1933) a exemplificat un sistem semiprezidențial timpuriu, termenul "semi-prezidențial" a fost introdus de un articol din 1959 al jurnalistului Hubert Beuve-Méry și popularizat de o lucrare din 1978 a politologului Maurice Duverger, ambele destinate descrierii celei de A Cincea Republici Franceze (înființată în 1958).
Cuprins
1 Subtipuri
2 Istorie
3 Caracteristici
3.1 Variabilele lui Maurice Duverger
3.2 Bicefalia executivului
3.3 Controlul parlamentar al cabinetului prezidențial
3.4 Diviziunea puterilor guvernamentale
3.4.1 Diviziunea prin convenție
3.4.2 Diviziunea constituțională
3.5 Separarea dintre Executiv și Legislativ
3.5.1 Separarea rigidă prin demisia parlamentarilor
3.5.2 Separarea rigidă prin înlocuirea parlamentarilor
3.5.3 Separarea parțială cu miniștrii parlamentari
4 Tări
5 Vezi de asemenea
6 Referințe
Subtipuri
Există două subtipuri distincte de semi-prezidențialism: premierul-prezidențial și președintele-parlamentar.
În sistemul premier-prezidential, primul-ministru și cabinetul sunt responsabili exclusiv față de parlament. Președintele alege premierul și cabinetul, dar numai Parlamentul ii poate înlătura din funcție prin moțiune de cenzură. Președintele nu are dreptul să demita pe primul-ministru sau cabinetul. Cu toate acestea, în unele cazuri, președintele poate ocoli această limitare si sa opteze pentru o exercitare discreționară, dizolvand Parlamentul, ceea ce obliga prim-ministrul și cabinetul să demisioneze. Acest subtip este utilizat în Armenia, Burkina Faso, Capul Verde, Timorul Oriental, Franța, Georgia (din 2013), Lituania, Madagascar, Mali, Mongolia, Niger, Polonia, Portugalia, România, São Tomé și Príncipe, Sri Lanka și Ucraina (din 2014, anterior, între 2006 si 2010). și 2010).
República Argelina Democrática y Popular
República de Armenia
República de Azerbaiyán
Burkina Faso
República de Cabo Verde
República Cooperativa de Guyana
República Democrática del Congo
República Árabe de Egipto
República Francesa
Georgia
Guinea-Bisáu
República de Haití
República de Madagascar
República de Malí
República Islámica de Mauritania
Mongolia
República de Mozambique
República de Namibia
República del Níger
Estado de Palestina
República Portuguesa
Rumania
Federación de Rusia
República Árabe Saharaui Democrática (Sahara Occidental)
Santo Tomé y Príncipe
Senegal
Siria
Sri Lanka
República de China (Taiwán)
Timor Oriental
República Tunecina
Ucrania
(728 bytes)
Paises
Los países con un sistema de república semipresidencialista son:
El grado de participación de legisladores en el poder ejecutivo varía según la mayoría que apoya al presidente, entendiéndose que por regla general se intenta fomentar la cantidad de ministros que no son, a su vez, parlamentarios. Aun así, el hecho de que se permita la participación de parlamentarios en el gobierno provoca que en casi la totalidad de las veces, el primer ministro del presidente sea además un miembro del parlamento, y sea conjuntamente el líder del partido con más escaños que apoya al presidente. En Finlandia, por ejemplo, el primer ministro suele ser el presidente del partido político con más escaños dentro de la mayoría absoluta que consigue formar el Presidente de Finlandia, esto, sin importar si un partido político de la oposición al presidente tenga más escaños que la colectividad del primer ministro.
(1309 bytes)
Separación parcial con ministros parlamentarios
En la mayoría de los semipresidencialismos, como Rusia, no se prohíbe la participación de los legisladores en el gobierno del presidente de la república, asimilándose en mayor medida al sistema parlamentario en cuanto al vínculo del poder ejecutivo con el parlamento. Sin embargo, a diferencia de los parlamentarismos, en las repúblicas bicéfalas la mayoría de los ministros del gobierno no suelen ser miembros del parlamento.
Esta práctica es creada para flexibilizar la renuncia de parlamentarios de confianza del presidente y asegurar la participación del parlamento en el gobierno sin atentar contra la separación de los poderes del estado. Además, otorga un rol relevante a los sustitutos, que usualmente son los primeros candidatos no electos para la legislatura en la misma lista y distrito electoral. Cabe considerar que el modo de remplazo temporal está estrictamente vinculado al tipo de sistema electoral por el que se elige el parlamento.
(1034 bytes)
Separación rígida por sustitución de parlamentarios
Tras una reforma a la constitución francesa en 2008, se creó la institución de la "sustitución temporal de parlamentarios que asuman funciones gubernamentales". De este modo se mantiene la doctrina de la separación de los poderes, con la única diferencia que los parlamentarios que renunciaron a su escaño pueden volver a legislar, siempre y cuando siga en vigencia su escaño en la legislatura y haya previamente renunciado a su cargo en el poder ejecutivo.
Se advierte que esta vía para preservar la separación rígida entre el poder legislativo y el poder ejecutivo, es también una característica propia de la mayoría de los sistemas presidenciales.
(1733 bytes)
Con esto, los partidos que le dan la mayoría al presidente en el parlamento suelen proponer a militantes o simpatizantes que en ese momento no ejercen ninguna actividad legislativa, o en casos excepcionales, acordar la renuncia de uno de los parlamentarios oficialistas siempre y cuando la legislación establezca un remplazo en caso de ausencia absoluta o renuncia definitiva de un legislador. De esta manera, el parlamento co-gobierna con el jefe de estado de manera indirecta.
Separación rígida por renuncia de parlamentarios
En algunos países como Ucrania y Taiwán (Francia hasta el 2008), los legisladores oficialistas, para asumir como ministros, deben renunciar a su escaño, no pudiendo recuperarlo hasta la próxima legislatura. Esta medida es originaria del proyecto constitucional francés de 1958 y pretendía evitar la producción de una Partitocracia, entendida como la predominancia de los partidos políticos y sus líderes en la toma de decisiones y su participación en el gabinete, una característica propia del sistema parlamentario.
Esta cuestión es uno de los principales temas de debate en los países semipresidenciales, debido al constante conflicto teórico sobre el grado de separación de poderes.
Separación entre el Ejecutivo y el Legislativo
Además de la división dentro del poder ejecutivo, el hecho de que el presidente deba gobernar en conjunto con la mayoría del parlamento, provoca que en innumerables ocasiones los legisladores cercanos al jefe de estado sean nombrados primer ministro o ministros del gobierno.
Se puede observar que el grado de separación del ejecutivo dual varía en cada estado. Entendiéndose que a mayor separación de las facultades, menor potestad tendrá el presidente de la república. En el ejemplo de Ucrania, las crisis políticas generadas en 2004 y 2014 conllevaron a que con el tiempo se establecieran medidas para fortalecer la división del gobierno bicéfalo, tales como la prohibición del presidente de la república de destituir al primer ministro, quedando dicha facultad en reserva exclusiva de la Rada Suprema (parlamento). Además de otras medidas que pretenden otorgar un cierto grado de autonomía del primer ministro del presidente, en equilibrio con las facultades presidenciales que no puedan ejercer los parlamentarios.
(1194 bytes)
División constitucional
En otros Estados, que han adoptado el semipresidencialismo, la división gubernamental de las dos cabezas del gobierno se garantiza explícitamente en su constitución política o en la legislación del estado. En Finlandia, el primer ministro se encarga de la seguridad interior y las reformas internas (política doméstica), mientras que el Jefe de Estado se ocupa de los asuntos internacionales y de defensa (política exterior).
A pesar de esto, la división ejecutiva por convención puede hipotéticamente favorecer al presidente de la república en caso de que este consiga una amplia mayoría legislativa, habiendo así una directa vinculación con una bicefalía asimétrica que aumenta los poderes del Presidente por sobre el primer ministro.
(1394 bytes)
División por convención
En Alemania y otras naciones, la división gubernamental se concreta mediante una convención, es decir, para cada formación de gabinete, el Primer ministro y el Presidente definen, mediante un consenso mutuo, que ámbitos o ministerios controlará cada uno de manera prioritaria. Por lo general el Jefe de Estado se preocupa de las Relaciones Internacionales y los ministerios más relevantes, mientras que el Primer Ministro se encarga de la seguridad interior del estado y de otros ministerios de menor importancia, sin embargo no es algo obligatorio para las partes, teniendo ambos mayor libertad para definir sus ámbitos de gobierno.
División de las facultades del gobierno
Como una característica esencial del sistema semipresidencial, esta la necesidad de establecer de manera clara las competencias del gobierno, diferenciando las facultades exclusivas del presidente de las que, a través del primer ministro, ejerce el parlamento. Para esto cada país ha realizado distintas modalidades para evitar un conflicto político entre los dos jefes del gobierno.
El caso más excepcional es el de la República de China (Taiwan), donde si bien los ministros del gobierno son aprobados por el legislativo, una vez asumida la cartera los ministros solo pueden ser destituidos por el presidente.
Generalmente todos los ministros del gobierno, son interpelados por el parlamento, con excepción del presidente. Los debates parlamentarios suelen ser dirigidos entre el Primer Ministro y el líder de la oposición, quién en ocasiones puede ser un ex candidato presidencial. Aun así, no todos los semipresidencialismos poseen un líder de la oposición.
(1718 bytes)
Generalmente las mociones de censura deben ser siempre destructivas, es decir, la oposición no puede presentar una alternativa de gobierno que asuma una vez destituido el gabinete. En el caso de que el parlamento destituye un ministro o el gabinete entero, solo el presidente puede presentar un candidato como sucesor o un nuevo gabinete. Como excepción a esta generalidad, Finlandia permite que el parlamento pueda presentar una censura constructiva, pero solo una vez habiendo rechazado 3 propuestas consecutivas de gobierno presentadas por el presidente.
Control parlamentario del gabinete presidencial
Por regla general, el régimen semipresidencial concede al órgano legislativo la posibilidad de destituir a un ministro del gobierno, o bien, a todo el gabinete de ministros (moción de censura) de manera similar al parlamentarismo. Sin embargo se evidencian distinciones frente a los estados parlamentarios respecto al uso y procedimiento de estas facultades propias del parlamento, como por ejemplo, la limitación del tiempo que se puede invocar una moción de censura y el aumento de requisitos para poder presentarla.
Cabe advertir, que en diversas ocasiones sucede el fenómeno contrario al de Rusia, es decir, el Jefe de Estado, llamado constitucionalmente a ejercer el poder ejecutivo, no lo lleva a la práctica, dejando al primer ministro como el jefe de gobierno de facto de dicho Estado. Estos países, sin embargo, son calificados dentro de los estados bajo sistemas parlamentarios.
(2038 bytes)
Además, hay que señalar que en algunos semipresidencialismos, del que se destaca la Federación Rusa, el Presidente no puede ejercer jurídicamente el poder ejecutivo ni tampoco presidir el gabinete ministerial. En esta circunstancia, la predominancia y participación del jefe de estado en el gobierno se realiza de manera indirecta o de facto, perdiendo así el jefe de estado, la neutralidad que le señala la constitución para el ejercicio de sus funciones.
En algunos semipresidencialismos, como en Taiwán o Finlandia, la relevancia del primer ministro en la toma de decisiones dentro del Gabinete de ministros se ve disminuida cuando el jefe de estado alcanza una amplia mayoría considerable en la Asamblea nacional. Este fenómeno, que sucede en la mayoría de los regímenes semipresidenciales, otorga un mayor carácter presidencial a las instituciones durante dicha legislatura. En un sentido opuesto, cuando el presidente ve mermado su apoyo en el legislativo, el primer ministro alcanza, si bien de manera limitada, un mayor protagonismo que el Presidente en la actividad política. A pesar de esto, en ambos casos tanto el primer ministro como el presidente mantienen un alto grado de relevancia político-administrativa.
Bicefalia del ejecutivo
De manera similar a la magistratura de los cónsules romanos, los sistemas semiparlamentarios confieren un carácter bicéfalo (dos cabezas) al poder ejecutivo, debiendo el Presidente de la República y el primer ministro necesitarse mutuamente para la administración del Estado. Aun así, esta bicefalía puede practicarse de manera asimétrica, u ocasionalmente, puede reflejarse de un modo meramente formal en el derecho.
Un presidente que es elegido por sufragio universal directo;
El presidente tiene considerable autoridad constitucional;
También existe un primer ministro y un gabinete, sujeto a la confianza de la mayoría del Parlamento.
(513 bytes)
Caracteristicas
Las variables de Maurice Duverger
Maurice Duverger es el primer autor en formular el semi-presidencialismo como un tipo distinto de régimen. Adaptando de la definición original e influyente de Duverger (1980), El semipresidencialismo puede definirse por tres características:
A partir de la influencia internacional del ejemplo francés, varios países del mundo han instaurado un sistema similar tratando de resolver el conflicto entre el presidencialismo y el parlamentarismo, una controversia política desarrollada desde el siglo XIX.
(1459 bytes)
Posteriormente, Francia instauró un sistema similar bajo la Constitución de la Quinta República Francesa, que fue promovida tras un movimiento del General Charles De Gaulle en reacción al rechazo social que generó el sistema parlamentario en dicha nación.
Sobre la base de este principio de colegialidad, se constituyó en 1919 una vía por la que Alemania intentó encontrar un equilibrio entre el poder parlamentario y el del presidente. De esta manera, la República de Weimar es considerada la primera república bajo una constitución política semiparlamentaria. Aunque en la actualidad los historiadores encuentran otros casos en los que existió, por tradición política, un equilibrio del presidente y el parlamento.
Historia
Antiguamente, en la República romana, el gobierno de Roma era controlado por dos cónsules, que tenían igual potestad y, además, podían recurrir a un veto (intercessio) en el caso de que uno de los cónsules tomara una decisión sin consultar a su par. En dicho ordenamiento, y hasta el comienzo del principado, los romanos siempre recurrieron a magistraturas pluripersonales, en señal de rechazo al régimen de gobierno unipersonal que ejercía la anterior monarquía romana.
Posteriormente, Francia instauró un sistema similar bajo la Constitución de la Quinta República Francesa, que fue promovida tras un movimiento del General Charles De Gaulle en reacción al rechazo social que generó el sistema parlamentario en dicha nación.
A partir de la influencia internacional del ejemplo francés, varios países del mundo han instaurado un sistema similar tratando de resolver el conflicto entre el presidencialismo y el parlamentarismo, una controversia política desarrollada desde el siglo XIX.
(1450 bytes)
Sobre la base de este principio de colegialidad, se constituyó en 1919 una vía por la que Alemania intentó encontrar un equilibrio entre el poder parlamentario y el del presidente. De esta manera, la República de Weimar es considerada la primera república bajo una constitución política semiparlamentaria. Aunque en la actualidad los historiadores encuentran otros casos en los que existió, por tradición política, un equilibrio del presidente y el parlamento.
Antiguamente, en la República romana, el gobierno de Roma era controlado por dos cónsules, que tenían igual potestad y, además, podían recurrir a un veto (intercessio) en el caso de que uno de los cónsules tomara una decisión sin consultar a su par. En dicho ordenamiento, y hasta el comienzo del principado, los romanos siempre recurrieron a magistraturas pluripersonales, en señal de rechazo al régimen de gobierno unipersonal que ejercía la anterior monarquía romana.
Bajo el sistema presidente-parlamentario, el primer ministro y el gabinete son doblemente responsables ante el presidente y la mayoría de la asamblea. El presidente elige al primer ministro y al gabinete, pero debe contar con el apoyo de la mayoría parlamentaria para su elección. Para eliminar del poder a un primer ministro o a todo el gabinete, el presidente puede destituirlos o la asamblea puede destituirlos por una moción de censura. Esta forma de semi-presidencialismo está mucho más cerca del presidencialismo puro. Se usa en Guinea-Bissau, Mozambique, Namibia, Rusia, Senegal y Taiwán. También se usó en Ucrania, primero entre 1996 y 2005, y nuevamente entre 2010 y 2014, Georgia entre 2004 y 2013, y en Alemania durante Weimarer Republik (República de Weimar), ya que el régimen constitucional entre 1919 y 1933 se llama extraoficialmente.
(1772 bytes)
Traducción en curso / In curs de traducere:
În sistemul președintelui-parlamentar, premierul și cabinetul sunt dublu responsabili față de președinte și majoritatea adunării. Președintele aleg premierul și cabinetul, dar trebuie să aibă sprijinul majorității parlamentare pentru alegerea sa. Pentru a elimina de la putere un prim-ministru sau întreg cabinetul, președintele le poate respinge sau adunarea le poate respinge printr-o moțiune de cenzură. Această formă de semi-prezidențialism este mult mai aproape de prezidențialismul pur. Este folosit în Guineea-Bissau, Mozambic, Namibia, Rusia, Senegal și Taiwan. A fost folosită și în Ucraina, mai întâi între anii 1996 și 2005 și din nou între 2010 și 2014, Georgia între 2004 și 2013 și în Germania în perioada Weimarer Republik (Republica Weimar), din moment ce regimul constituțional între 1919 și 1933 se numește neoficial.
Anterior, în Republica romană, guvernul de la Roma era controlat de doi consuli, care aveau putere egală și, în plus, puteau să recurgă la un veto (intercessio) în cazul în care unul dintre consuli a luat o decizie fără a se consulta cu colegii săi . În această ordine și până la începutul principatului, romanii au apelat întotdeauna la magistrații pluripersonale, în semn de respingere a regimului guvernării unipersonale care a exercitat monarhia romană anterioară.
Pe baza acestui principiu al colegiului, în 1919 a fost creat un traseu prin care Germania a încercat să găsească un echilibru între puterea parlamentară și cea a președintelui. În acest fel, Republica Weimar este considerată prima republică în cadrul unei constituții politice semi-parlamentare. Deși istoricii de astăzi găsesc alte cazuri în care există, prin tradiție politică, un echilibru între președinte și parlament.
Ulterior, Franța a stabilit un sistem similar în conformitate cu Constituția celei de-a cincea Republici Franceze, care a fost promovat după o mișcare a generalului Charles De Gaulle ca reacție la respingerea socială generată de sistemul parlamentar din acea națiune.
Din influența internațională a exemplului francez, mai multe țări ale lumii au stabilit un sistem similar care încearcă să rezolve conflictul dintre prezidențialism și parlamentarism, o controversă politică dezvoltată încă din secolul al XIX-lea.
Iistorie
Anterior, în Republica romană, guvernul de la Roma era controlat de doi consuli, care aveau putere egală și, în plus, puteau să recurgă la un veto (intercessio) în cazul în care unul dintre consuli a luat o decizie fără a se consulta cu colegii săi . În această ordine și până la începutul principatului, romanii au apelat întotdeauna la magistrații pluripersonale, în semn de respingere a regimului guvernării unipersonale care a exercitat monarhia romană anterioară.
Pe baza acestui principiu al colegiului, în 1919 a fost creat un traseu prin care Germania a încercat să găsească un echilibru între puterea parlamentară și cea a președintelui. În acest fel, Republica Weimar este considerată prima republică în cadrul unei constituții politice semi-parlamentare. Deși istoricii de astăzi găsesc alte cazuri în care există, prin tradiție politică, un echilibru între președinte și parlament.
Ulterior, Franța a stabilit un sistem similar în conformitate cu Constituția celei de-a cincea Republici Franceze, care a fost promovat după o mișcare a generalului Charles De Gaulle ca reacție la respingerea socială generată de sistemul parlamentar din acea națiune.
Din influența internațională a exemplului francez, mai multe țări ale lumii au stabilit un sistem similar care încearcă să rezolve conflictul dintre prezidențialism și parlamentarism, o controversă politică dezvoltată încă din secolul al XIX-lea.
Caracteristici
Variabilele lui Maurice Duverger
Maurice Duverger este primul autor care a formulat semiprezidențialismul ca pe un alt tip de regim. Adaptarea de la definiția originală și influentă a lui Duverger (1980), semiprezidențialismul poate fi definit prin trei caracteristici:
Un președinte ales prin sufragiu universal direct;
Președintele are o autoritate constituțională considerabilă;
Există, de asemenea, un prim-ministru și un cabinet, sub rezerva încrederii majorității parlamentului.
Bicefalia executivă
Ca și în cazul magistraturii consulilor romani, sistemele semiparlamentare conferă ramurei un caracter cu două capete (doi capete), cu președintele Republicii și premierul care au nevoie unul de celălalt pentru administrarea statului. Chiar și așa, această bicefalia poate fi practicată asimetric sau, ocazional, ea poate fi reflectată într-un mod pur formal în lege.
În unele semiprezidențe, cum ar fi în Taiwan sau în Finlanda, relevanța premierului în luarea deciziilor în cadrul Cabinetului de Miniștri este diminuată atunci când șeful statului atinge o majoritate considerabilă în Adunarea națională. Acest fenomen, care apare în majoritatea regimurilor semi-prezidențiale, conferă instituțiilor un caracter prezidențial mai mare în timpul acestui termen. În direcția opusă, atunci când președintele își vede sprijinul diminuat în legislatura, premierul reușește, deși într-un mod limitat, să joace un rol mai important decât președintele în activitatea politică. În ciuda acestui fapt, în ambele cazuri, atât premierul, cât și președintele mențin un înalt grad de relevanță politico-administrativă.
În plus, trebuie remarcat faptul că, în unele semiprezidențe, dintre care Federația Rusă se evidențiază, președintele nu poate exercita în mod legal puterea executivă și nici nu poate prezida cabinetul ministerial. În această situație, predominanța și participarea șefului statului în guvern se realizează indirect sau de facto, pierzând astfel șeful statului, neutralitatea indicată de constituție pentru exercitarea funcțiilor sale.
Trebuie remarcat faptul că, în mai multe rânduri, fenomenul contrar celor din Rusia, adică șeful statului, chemat constituțional să exercite puterea executivă, nu o pune în practică, lăsând prim-ministrul ca șef de stat de facto al starea menționată. Aceste țări, cu toate acestea, sunt calificate în cadrul statelor în cadrul sistemelor parlamentare.
Controlul parlamentar al cabinetului prezidențial
Ca regulă generală, regimul semiprezidențial acordă organismului legislativ posibilitatea de a demite un ministru al guvernului sau întregul cabinet de miniștri (o moțiune de cenzură) într-un mod similar parlamentarismului. Cu toate acestea, în fața statelor parlamentare se evidențiază distincții cu privire la utilizarea și procedura acestor puteri parlamentare, cum ar fi, de exemplu, limitarea timpului în care se poate invoca o moțiune de cenzură și creșterea cerințelor de prezentare a acesteia.
În general, mișcările de cenzură trebuie să fie întotdeauna distructive, adică opoziția nu poate prezenta un guvern alternativ care să-și asume un rol după ce cabinetul este demis. În cazul în care parlamentul respinge un ministru sau întregul cabinet, numai președintele poate prezenta un candidat ca succesor sau un nou cabinet. Ca o excepție de la această generalitate, Finlanda permite parlamentului să prezinte o cenzură constructivă, dar numai odată ce a respins 3 propuneri consecutive ale guvernului prezentate de președinte.
Cel mai excepțional caz este cazul Republicii Chineze (Taiwan), unde, deși miniștrii guvernului sunt aprobați de legislativ, odată ce portofoliul este asumat, miniștrii pot fi concediați de către președinte.
În general, toți miniștrii guvernului sunt contestați de parlament, cu excepția președintelui. Dezbaterile parlamentare se desfășoară, de obicei, între primul ministru și liderul opoziției, care uneori poate fi un fost candidat la președinție. Chiar și așa, nu toate semiprezidențele au un lider de opoziție.
Diviziunea puterilor guvernamentale
Ca o caracteristică esențială a sistemului semiprezidențial, este necesar să se stabilească în mod clar puterile guvernului, diferențiind puterile exclusive ale președintelui de cei care, prin intermediul primului ministru, exercită parlamentul. Pentru aceasta, fiecare țară a realizat diferite modalități de evitare a unui conflict politic între cei doi șefi de guvern.
Divizia de convenții
În Germania și în alte națiuni, diviziunea guvernamentală este concretizată printr-o convenție, adică pentru fiecare formare a cabinetului, premierul și președintele definesc, prin consens reciproc, domeniile sau ministerele pe care fiecare o va controla ca o prioritate. De obicei, șeful statului este preocupat de Relațiile Internaționale și ministerele cele mai relevante, în timp ce Primul Ministru este responsabil pentru securitatea internă a statului și a altor ministere minore, însă nu este obligatoriu pentru părți, ambele având libertatea mai mare de a-și defini domeniile de guvernare.
Cu toate acestea, diviziunea executivă prin convenție poate favoriza ipotetic președintele republicii în cazul în care obține o majoritate legislativă mare, având astfel o legătură directă cu o bicefalia asimetrică care mărește puterile președintelui asupra primului ministru.
Diviziunea constituțională
În alte state, care au adoptat semi-prezidențialism, diviziunea guvernamentală a celor doi șefi de guvern este garantată în mod explicit în constituția lor politică sau în legislația de stat. În Finlanda, premierul este responsabil pentru securitatea internă și reformele interne (politica internă), în timp ce șeful statului se ocupă de afacerile internaționale și de apărare (politica externă).
Se poate observa că gradul de separare a executivului dual variază în fiecare stat. Înțelegând că cu cât este mai mare separarea puterilor, cu atât va avea puterea mai mică pe care o va avea președintele republicii. În exemplul Ucrainei, crizele politice generate în anii 2004 și 2014 au condus la instituirea de măsuri pentru întărirea divizării guvernului cu două guverne în timp, cum ar fi interdicția președintelui republicii de a demite primul ministru și a spus că puterea rămâne rezervă exclusivă a Radei Supreme (parlament). Pe lângă alte măsuri care încearcă să acorde un anumit grad de autonomie premierului președintelui, echilibrate cu puterile prezidențiale pe care parlamentarii nu le pot exercita.
Separarea dintre Executiv și Legislativ
În plus față de diviziunea în cadrul executivului, faptul că președintele trebuie să guverneze împreună cu majoritatea parlamentului cauzează faptul că, în nenumărate ocazii, legiuitorii apropiați de șeful statului sunt numiți prim-ministru sau miniștri ai guvernului.
Această chestiune este unul dintre principalele subiecte de dezbatere din țările semi-prezidențiale, datorită unui conflict teoretic constant asupra gradului de separare a puterilor.
Separarea rigidă prin demisia parlamentarilor
În unele țări, cum ar fi Ucraina și Taiwan (Franța până în 2008), legislatorii oficiali, pentru a-și asuma rolul de miniștri, trebuie să își resemneze locul, fără a putea să-l recupereze până la următoarea legislatură. Această măsură este inițial din proiectul constituțional francez din 1958 și a avut ca scop prevenirea producerii unei partidocrație, înțeleasă ca predominanța partidelor politice și a liderilor acestora în luarea deciziilor și participarea lor la cabinet, caracteristică a sistemului parlamentar.
Prin aceasta, părțile care dau majoritatea președintelui în parlament propun în mod obișnuit militanților sau susținătorilor care în acel moment nu exercită nicio activitate legislativă sau, în cazuri excepționale, sunt de acord cu demisia unuia dintre parlamentarii oficiali atâta timp cât legislația stabilirea unui înlocuitor în cazul absenței absolute sau demisiei definitive a unui legiuitor. În acest fel, parlamentul co-guvernează indirect cu șeful statului.
Se remarcă faptul că acest mod de păstrare a separării rigide între ramura legislativă și ramura executivă este de asemenea o caracteristică a majorității sistemelor prezidențiale.
Separarea rigidă prin înlocuirea parlamentarilor
După o reformă a constituției franceze în 2008, a fost creată instituția "înlocuirii temporare a parlamentarilor care își asumă funcții guvernamentale". În acest fel se menține doctrina separării puterilor, cu singura diferență că parlamentarii care și-au renunțat la locurile lor pot re-legifera, atâta timp cât locul lor în legislatura rămâne în vigoare și și-a dat demisia anterior Executivul
Această practică este creată pentru a face mai flexibilă demisia parlamentarilor de încredere ai președintelui și pentru a asigura participarea parlamentului la guvern, fără a submina separarea puterilor de stat. În plus, el conferă un rol relevant înlocuitorilor, care sunt de obicei primii candidați nelegați pentru legislatura pe aceeași listă și aceeași circumscripție. Trebuie să se considere că modul de înlocuire temporară este strict legat de tipul de sistem electoral prin care este ales parlamentul.
Despărțirea parțială cu miniștrii parlamentari
În cele mai semiprezidențiale, cum ar fi Rusia, nu este interzisă participarea legislatorilor la guvernul președintelui republicii, asimilând într-o mai mare măsură sistemul parlamentar în ceea ce privește legătura dintre executiv și parlament. Cu toate acestea, spre deosebire de parlamentarisme, în republicile cu două capete, majoritatea miniștrilor guvernului nu sunt de obicei membri ai parlamentului.
Gradul de participare a legislatorilor la executiv variază în funcție de majoritatea care îl sprijină pe președinte, fiind înțeles că, ca regulă generală, se fac tentative de încurajare a numărului de miniștri care, la rândul lor, nu sunt parlamentari. Chiar și așa, faptul că participarea parlamentarilor la guvernare este permisă face ca aproape în orice moment premierul președintelui să fie și el membru al parlamentului și este împreună liderul partidului cu mai multe locuri pe care îl susține la președinte În Finlanda, de exemplu, premierul este, de obicei, președintele partidului politic cu mai multe locuri în majoritatea absolută pe care președintele Finlandei reușește să îl formeze, indiferent dacă un partid politic opus președintelui are mai multe locuri decât Primul-ministru colectiv.
Țări
Țările cu un sistem republican semi-prezidențial sunt:
Republica Democratică și Populară Algeriană
Republica Armenia
Republica Azerbaidjan
Burkina Faso
Republica Capului Verde
Republica Cooperatistă Guyana
Republica Democratică Congo
Republica Arabă Egipt
Republica Franceză
Georgia
Guineea-Bissau
Republica Haiti
Republica Madagascar
Republica Mali
Republica Islamică Mauritania
Mongolia
Republica Mozambic
Republica Namibia
Republica Niger
Starea Palestinei
Republica Portugheză
România
Federația Rusă
Republica Democratică Sahrawi (Sahara Occidentală)
São Tomé și Principe
Senegal
Siria
Sri Lanka
Republica Chineză (Taiwan)
Timorul de Est
Republica Tunisiană
Ucraina
Repúblicas
Presidencialismo pleno
Presidencialismo con gobierno vinculado al Parlamento
Semipresidencialismo
Parlamentarismo
Unipartidismo
Monarquías
Monarquías constitucionales o parlamentarias en las cuales el monarca no posee ningún poder efectivo
Monarquías constitucionales o parlamentarias en las cuales el monarca ejerce personalmente el poder ejecutivo en conjunto con un Parlamento débil
Monarquías absolutas
Otros
Suspensión de las garantías constitucionales (p. ej., dictaduras militares)
Países que no se ajustan a ninguno de los sistemas anteriores
Nota: varios Estados se declaran constitucionalmente a sí mismos como repúblicas multipartidistas, mientras que exteriormente se les considera Estados autoritarios. Este mapa representa el sistema político de iure y no su grado de madurez democrática de facto.
(872 bytes)
Republici
Președinție plenă;
Prezidențialismul cu guvernul legat de Parlament;
Semipresidentialism;
Parlamentarism;
Unipartidism;
Monarhii
Monarhii constituționale sau parlamentare în care monarhul nu poseda putere i in mod efectiv..
Monarhii constituționale sau parlamentare, în care monarhul exercită personal puterea executivă împreună cu un debil Parlament.
Monarhii absolute.
Alte
Suspendarea garanțiilor constituționale (de exemplu, dictaturile militare)
Țări care nu se conformează niciunuia dintre sistemele anterioar enuntate.
Notă: diverse State se declară constituțional, lor insilor, drept republici multipartite, în timp ce din exterior sunt considerate drept State autoritare. Această hartă reprezintă sistemul politic de Iure și nu gradul de maturitate democratică de facto,al diverselor sisteme.
Enlaces contenidos en el texto de el articulo "Semipresidencialismo" / Link-uri continute de textul articolului "Semiprezidentialism".