Naratologie / Narratología

Detalle de texto en inglés (escrito sobre papel) / Véase Texto - Wikipedia.

Detaliu dintr-un text in limba engleza (scris pe hartie). Vezi; Texto - Wikipedia.

Cada termino es... un libro (o un folleto). Los términos de los (hiper)textos en rumano que aparecen por mis (hiper) paginas en font rojo, están señalizando que aquellos términos aun no tienen condición de "hiperlibro" (no contesta a las busquedas por internet)

Fiecare termen in parte, este o...carte (sau, o brosura). Termenii din (hiper)textele in limba romana care apar prin (hiper)paginile mele, in font rosu, semnalizeaza faptul ca la momentul respectiv fiecare acel termen - carte nu avea dobandita conditia de "hipercarte" (nu raspund la cautarile pe net)

Columna 1 .

Texto del articulo " Narratologia "

La narratología es la disciplina semiótica a la que compete el estudio estructural de los relatos ( naraciònes ), así como su comunicación y recepción. ​

Aunque tiene una larga tradición anterior, los mayores avances en el campo de la narratología se deben al estructuralismo , que subdividió y clasificó los rasgos principales de toda narración.

Desde la década de 1980, la narratología es una de las herramientas más fuertes para el análisis de los relatos. . . . . leer mas .

Índice

1 Concepto

2 Orígenes

3 Elementos del texto narrativo

3.1 Narración

3.2 Narrador

3.3 Personajes

3.4 Espacio

3.5 Tiempo

3.6 Acción

4 Principales teóricos de la narratología

4.1 Gérard Genette

4.2 Roland Barthes

4.3 Tzvetan Todorov

5 Glosario

6 Véase también

7 Bibliografía

8 Referencias

9 Enlaces externos

Concepto

La narratología es una gramática de la literatura derivada de la semiótica , la cual estudia el análisis estructural del relato, es decir, el estudio de los elementos del texto narrativo y cómo las relaciones entre ellos generan significados.

La narratología parte de la idea de que el relato no debe aislarse de la estructura, aunque ésta tenga un significado autónomo y funcione independientemente, pues en el mensaje se desarrolla el propósito estético.

Orígenes

El término fue acuñado por Tzvetan Todorov a finales de los 60 en su texto Grammaire du Decamerón , y es de los principales exponentes junto con A. J. Greimas, y los críticos franceses Gérard Genette, Claude Bremond y Roland Barthes. ​Debido a la idea de que existen ciertas estructuras universales adaptables a textos narrativos específicos, se puede decir que los antecedentes de la narratología fueron cimentados por Vladímir Propp con su libro Morfología del cuento, y por el análisis estructural de los mitos de Claude Lévi-Strauss. Propp describe los cuentos folclóricos de acuerdo a sus partes constitutivas, y las relaciones de éstas con el conjunto y entre ellas mismas; divide el cuento en siete “esferas de acción” y treinta y un elementos o “funciones”. Por otro lado, Lévi-Strauss propone que los mitos pueden reducirse a unidades individuales denominadas mitemas, las cuales adquieren significado al combinarse entre sí; ese conjunto de relaciones es lo que define al mito, no las particularidades de la narración. El relato, en estas dos concepciones, se considera como una repetición de acontecimientos basados en un sistema.

Glosario

Discurso: Unidad lingüística superior a la frase conformada por enunciados coherentes entre sí. Conjunto de enunciados con características semánticas en común, las cuales funcionana dentro de un mismo marco. En la narratología, está reacionado con la historia, aunque ambos se desarrollan individualmente; el discurso es el medio que transporta el contenido, el modo en que el narrador da a conocer una realidad.​

Focalización: Refiere al “punto de vista”, “visión” o “foco narrativo” del discurso diegético. Es la representación de la historia dada por un determinado campo de conciencia que puede ser el narrador o un personaje de la historia. Sin embargo, no solo se limita a la visión subjetiva de la historia, sino que se somete a los valores e ideologías de quien la enuncia o representa. Puede haber focalización interna, externa u omnisciente.​

Historia: conjunto de acontecimientos y contenido, reales o ficticios, que constituyen el significado narrativo. Es la realidad que se evoca dentro de la narración. Puede ser reconstruida por la temporalidad lógica de los sucesos. Tiene una estrecha relación con el discurso, en tanto que el medio que expresa el contenido influye en el contenido mismo al ser representado.

Indicio: Unidad de integración cuyo valor es adquirido en la globalidad del texto, así como pueden ser ellos mismos quienes motiven otros significados del texto. Sugieren atmósferas, carácter o sentimientos. Según Barthes, son expansiones con respecto a las funciones cardinales.

Orden: Organización temporal de la narrativa que surge en la relación entre historia y discurso. El orden cronológico, dado en el plano de la historia es la secuencia temporal de los sucesos que la conforman; sin embargo, el tiempo del discurso puede seguir un orden diferente, ya sea natural (sin alteraciones en la línea cronológica), o bien estar alterado por la anacronía o saltos en el tempo. A partir de éstas, las secuencias omitidas se recuperan en un ejercicio de analepsis (retrospección) o de prolepsis (anticipación) efectuados por el narrador.​

Secuencia: Cohesión o agrupamiento de unidades narrativas encadenadas entre sí; es decir, ordenadas lógicamente a modo de generar un significado

2.366 bytes del total de 19.997 bytes

11.04.2020 (UTC+1 / España)

Véase también

- Alegoria,

- Antonomasia,

- Calco semantico,

- Cambio lingüístico.

- Cambio lexico-semantico,

- Coloide

- Figuras de estilo,

- Figuras literarias,

- Homonimia,

- Lingúistica,

- Metafora,

- Metonimia,

- Parabola,

- Polisemia,

- Semiologia,

- Semantica,

- Sinonimia,

- Sinonimia (semantica),

- Simbolo,

- Traducciòn,

- Interpretaciòn de lenguas,

- Desambiguaciòn linguistica,

Columna 2 .

Borrador / Maculator

Narratologia este disciplina semiotică de care este responsabil studiul structural al poveștilor, precum și comunicarea și primirea acestora.

Deși are o tradiție de lungă durată, cele mai mari progrese în domeniul naratologiei se datorează structuralismului, care a subdivizat și a clasificat principalele caracteristici ale tuturor narațiunii.

Începând cu anii 1980, naratologia a fost unul dintre cele mai puternice instrumente pentru analiza poveștii.

index

1 Concept

2 Origini

3 Elemente ale textului narativ

3.1 Narațiunea

3.2 Narator

3.3 Personaje

3.4 Spațiu

3.5 Timpul

3.6 Acțiune

4 Principalii teoreticieni ai naratologiei

4.1 Gérard Genette

4.2 Roland Barthes

4.3 Tzvetan Todorov

5 Glosar

6 Vezi și

7 Bibliografie

8 Referințe

9 Legături externe

concept

Narratologia este o gramatică a literaturii derivată din semiotică, care studiază analiza structurală a poveștii, adică studiul elementelor textului narativ și modul în care relațiile dintre ele generează sens.

Narratologia pornește de la ideea că povestea nu trebuie izolată de structură, chiar dacă are un sens autonom și funcționează independent, deoarece scopul estetic este dezvoltat în mesaj.

început

Termenul a fost inventat de Tzvetan Todorov la sfârșitul anilor 1960 în textul său Grammaire du Decameron, și se numără printre exponenții de frunte alături de A. J. Greimas, și criticii francezi Gérard Genette, Claude Bremond și Roland Barthes. Datorită ideii că există anumite structuri universale adaptabile textelor narative specifice, se poate spune că istoria narratologiei a fost fondată de Vladimir Propp cu cartea sa Morfologia poveștii și prin analiza structurală a miturilor lui Claude Levi Strauss. Propp descrie poveștile populare în funcție de părțile lor constitutive și relațiile lor cu întregul și între ei; Împărțește povestea în șapte „sfere de acțiune” și treizeci și unu de elemente sau „funcții”. Pe de altă parte, Lévi-Strauss propune ca miturile să poată fi reduse la unități individuale numite miteme, care dobândesc sens atunci când sunt combinate între ele; Acest set de relații este ceea ce definește mitul, nu particularitățile narațiunii. Povestea, în aceste două concepții, este considerată ca o repetare a evenimentelor bazate pe un sistem.

Glosar

Discurs: unitate lingvistică superioară frazei alcătuită din enunţuri coerente între ele. Ansamblu de enunțuri cu caracteristici semantice comune, care funcționează în același cadru. În naratologie, este legată de istorie, deși ambele sunt dezvoltate individual; discursul este mediul care transmite conținutul, modul în care naratorul dezvăluie o realitate.

Focalizare: Se referă la „punctul de vedere”, „viziunea” sau „focalizarea narativă” a discursului diegetic. Este reprezentarea poveștii dată de un anumit câmp al conștiinței care poate fi naratorul sau un personaj din poveste. Cu toate acestea, nu se limitează doar la viziunea subiectivă a istoriei, ci este supusă și valorilor și ideologiilor celor care o afirmă sau o reprezintă. Poate exista focalizare internă, externă sau omniscientă.

Istorie: ansamblu de evenimente și conținut, reale sau fictiv, care constituie sensul narativ. Este realitatea care este evocată în cadrul narațiunii. Ea poate fi reconstruită prin temporalitatea logică a evenimentelor. Are o relație strânsă cu discursul, în măsura în care mediul care exprimă conținutul influențează conținutul însuși atunci când este reprezentat.

Sugestie: Unitate de integrare a cărei valoare se dobândește în globalitatea textului, precum și ei pot fi cei care motivează alte sensuri ale textului. Ele sugerează atmosfere, caracter sau sentimente. Potrivit lui Barthes, ele sunt expansiuni în raport cu funcțiile cardinale.

Ordinea: Organizarea temporală a narațiunii care apare în relația dintre istorie și discurs. Ordinea cronologică, dată în planul istoriei, este succesiunea temporală a evenimentelor care o alcătuiesc; oricum, timpul discursului poate urma o ordine diferită, fie naturală (fără modificări în linia cronologică), fie alterată de anacronie sau salturi de tempo. Din acestea, secvențele omise sunt recuperate într-un exercițiu de analepsis (retrospecție) sau prolepsis (anticipare) realizat de narator.

Secvență: Coeziune sau grupare de unități narative înlănțuite între ele; adică ordonate logic pentru a genera un sens

11.04.2020 (UTC+1 / España)

Vezi de asemenea:

- Alegorie,

- Antonomaza, (Amator linguarum, 2017)

- Calc semantic (lingvistica), (Amator linguarum, 2009)

- Modificare (evolutie) lingvistica.

- Modificare lexico-semantică,

- Coloid,

- Figura de stil,

- Figura literara,

- Omonimia,

- Lingvistică,

- Metafora,

- Metonimie,

- Pilda (Parabola),

- Polisemie, (Amator lingurarum, 2014).

- Semiologie,

- Semantica,

- Sinonimie,

- Sinonimie (semantica).

- Simbol,

- Traducere,

- Interpretarea limbilor;

- Dezambiguizare lingvistică,

Columna 3 .

Traducción / Traducere... admin.

Narratologia este disciplina semiotică careia ii corespunde studiul structural al relatărilor (narațiunilor) , precum și comunicarea și recepția acestora.

Deși are o lungă tradiție anterioară, cele mai mari progrese în domeniul naratologiei se datorează structuralismului , care a subdivizat și clasificat principalele trăsături ale tuturor narațiunilor.

Din decada 1980, narratologia este unul dintre cele mai puternice instrumente pentru analiza relat ă rilor (povestirilor). .. citeste mai multe .

Index

1 Concept

2 Origini

3 Elemente ale textului narativ

3.1 Narațiunea

3.2 Narator

3.3 Personaje

3.4 Spațiu

3.5 Timpul

3.6 Acțiune

4 Principalii teoreticieni ai naratologiei

4.1 Gérard Genette

4.2 Roland Barthes

4.3 Tzvetan Todorov

5 Glosar

6 Vezi și

7 Bibliografie

8 Referințe

9 Legături externe

Concept

Narratologia este o gramatică a literaturii derivată din semiotică , care studiază analiza structurală a relatarii (povestirii), adică studiul elementelor textului narativ și modul în care relațiile dintre ele generează sens (semnificatie).

Narratologia izvoraște de la ideea că relatarea nu trebuie izolată de structură, chiar dacă are o semnificatie autonoma și funcționează independent, deoarece scopul estetic in respectivul mesaj se dezvolta/desfasoara.

Origini

Termenul a fost inventat de Tzvetan Todorov la sfârșitul anilor 1960 în textul său Grammaire du Decameron , și se numără printre exponenții de frunte alături de A. J. Greimas, și criticii francezi Gérard Genette, Claude Bremond și Roland Barthes. Datorită ideii că există anumite structuri universale adaptabile textelor narative specifice, se poate spune că istoria narratologiei a fost fondată de Vladimir Propp cu cartea sa Morfologia poveștii și prin analiza structurală a miturilor lui Claude Levi Strauss. Propp descrie poveștile populare în funcție de părțile lor constitutive și relațiile lor cu întregul și între ei; Împărțește povestea în șapte „sfere de acțiune” și treizeci și unu de elemente sau „funcții”. Pe de altă parte, Lévi-Strauss propune ca miturile să poată fi reduse la unități individuale numite miteme, care dobândesc sens atunci când sunt combinate între ele; Acest set de relații este ceea ce definește mitul, nu particularitățile narațiunii. Povestea, în aceste două concepții, este considerată ca o repetare a evenimentelor bazate pe un sistem.

Glosar

Discurs: unitate lingvistică superioară frazei alcătuită din enunţuri coerente între ele. Ansamblu de enunțuri cu caracteristici semantice comune, care funcționează în același cadru. În naratologie, este legată de istorie, deși ambele sunt dezvoltate individual; discursul este mediul care transmite conținutul, modul în care naratorul dezvăluie o realitate.

Focalizare: Se referă la „punctul de vedere”, „viziunea” sau „focalizarea narativă” a discursului diegetic. Este reprezentarea poveștii dată de un anumit câmp al conștiinței care poate fi naratorul sau un personaj din poveste. Cu toate acestea, nu se limitează doar la viziunea subiectivă a istoriei, ci este supusă și valorilor și ideologiilor celor care o afirmă sau o reprezintă. Poate exista focalizare internă, externă sau omniscientă.

Istorie: ansamblu de evenimente și conținut, real sau fictiv, care constituie sensul narativ. Este realitatea care este evocată în cadrul narațiunii. Ea poate fi reconstruită prin temporalitatea logică a evenimentelor. Are o relație strânsă cu discursul, în măsura în care mediul care exprimă conținutul influențează conținutul însuși atunci când este reprezentat.

Indiciu: Unitate de integrare a cărei valoare se dobândește în globalitatea textului, precum și ei pot fi cei care motivează alte sensuri ale textului. Ele sugerează atmosfere, caracter sau sentimente. Potrivit lui Barthes, ele sunt expansiuni în raport cu funcțiile cardinale.

Ordinea: Organizarea temporală a narațiunii care apare în relația dintre istorie și discurs. Ordinea cronologică, dată în planul istoriei, este succesiunea temporală a evenimentelor care o alcătuiesc; oricum, timpul discursului poate urma o ordine diferită, fie naturală (fără modificări în linia cronologică), fie alterată de anacronie sau salturi de tempo. Din acestea, secvențele omise sunt recuperate într-un exercițiu de analepsis (retrospecție) sau prolepsis (anticipare) realizat de narator.

Secvență: Coeziune sau grupare de unități narative înlănțuite între ele; adică ordonate logic pentru a genera un sens.

11.04.2020 (UTC+1 / España)

Vezi de asemenea:

- Alegorie,

- Antonomaza, (Amator linguarum, 2017)

- Calc semantic (lingvistica), (Amator linguarum, 2009)

- Modificare (evolutie) lingvistica.

- Modificare lexico-semantică,

- Coloid,

- Figura de stil,

- Figura literara,

- Omonimia,

- Lingvistică,

- Metafora,

- Metonimie,

- Pilda (Parabola),

- Polisemie, (Amator lingurarum, 2014).

- Semiologie,

- Semantica,

- Sinonimie,

- Sinonimie (semantica).

- Simbol,

- Traducere,

- Interpretarea limbilor;

- Dezambiguizare lingvistică,