Juridica laboral / Juridica spaniola a Muncii

Juridica Muncii (numită și Dreptul Muncii sau Dreptul /Juridica Social/a) este o ramură a Juridicii (a Dreptului) ale cărei principii și norme juridice au ca obiect tutelarea muncii umane realizată in mod liber, pe contul altcuiva , în relație de dependență și in schimbul unei contraprestații .

Este un sistem normativ, heteronom și autonom, care reglementează determinate tipuri de muncă in relație de dependenta si de determinate relatii laborale.

Astfel că, conceptul muncă caruia ii presteaza atentie Juridica (Dreptul) Muncii este acea activitate desfășurată de o ființă umană, care produce o modificare lumii exterioare, prin intermediul cărei modificări își pune la dispoziție mijloacele materiale sau bunurile economice de care are nevoie pentru a sa subzistență, într-o activitate al cărei rod este atribuit direct unei alte persoane.

Munca salariată generează relații asimetrice între părțile contractante, relatie în care există o parte puternica, tare (angajatorul ) și o parte slabă, fragilă (angajatul).

Din acest motiv, Juridica Muncii are o funcțiune tuitivă în ceea ce privește lucrătorul, dispunând de normele necesare spre a pune limite libertății antreprenoriale pentru a proteja pe cel fragil/slab, in fata celor tari/puternici .

Índex

0.0 Instructiuni de uz

1.0 Introducere

1.1 Antecedente

2 Continut

2.1 Ejemple de definire juridica a Muncii

2.1.1 Spania

2.1.2 Argentina

2.2 Modalidati in funtie de durata

2.2.1 Contracte pe perioada determinata

2.2.2 Contracte pe perioada indefinita

2.3 Modalidati speciale de munca

2.3.1 Munca pe cont propriu sau auto-exploatare

2.3.2 Munca informala in raport de dependenta sau activitate laborala ne-inregistrata

2.3.3 Munca informala de simpla subzistenta pe cont propiu

2.3.4 Stagiaturi de cercetare și burse

3 Izvoare ale Juridicii laborale (muncii)

3.1 Constitutia

3.2 Tratate internationale

3.3 Legislatie

3.3.1 Coduri laborale

3.3.2 Legislatie speciala

3.3.3 Legislatie non laborala de aplicatie suplimentara

3.4 Regulamente

3.5 Contratul de munca

3.5.1 Contractul individual de munca

3.5.2 Contratul colectiv de munca

3.6 Regulamentul intern de munca

4 Principiile generale ale Dreptului laboral

4.1 Principiul protector

4.2 Principiul irenuntiabilitatii la drepturi

4.3 Principiul continuitatii laborale (continuitatii in munca)

4.4 Principiul de intaietate (de suprematie) a realitatii

4.5 Principiul de rezonabilitate

4.6 Principiul de buna credinta

5 Materii de Juridica laborala individuala

5.1 Contractul individual de munca

5.2 Puterile (juridice ale) angajatorilor

5.3 Remuneratia

5.4 Schimbul (tura) de munca

5.5 Concedii si zile de sarbatoare

5.6 Seguritate / siguranta laborala

6 Materii de Juridica laboral colectiva

6.1 Negociere colectiva

6.2 Organizatii sindicale

7 Reglementari pe tari

8 Vezi si,

9 Note

10 Referinte

11 Legaturi externe

Antecedente

Revoluția industrială a dat naștere unor grade de exploatare comparabile doar cu sclavia în formele sale cele mai abuzive, supunând lucrătorii la condiții de efort, de program de lucru, de pericole, de boli profesionale, de lipsă de odihnă și de retribuții minime cum nu a suferit de-a lungul secolelor anterioare, nici macar țărănimea, din care imensa majoritate a lucrătorilor, au provenit.

Iese in evidență mai ales, exploatarea inumană a muncii persoanelor minore, în special în minerit.

Această situație era facilitata de existența a enorme contingente de lucrători șomeri a căror stare socială era atat de mizerabilă incat erau dispusi a înlocui imediat pe orice angajat care ar fi protestat pentru condițiile de muncă.

Au apărut de formă spontană și sporadică diverse tipuri de proteste, cum ar fi demonstrații, greve, ocupări de fabrici și sabotaje, care au precedat formarea acelor organizații ale lucrătorilor, numite sindicate .

Exercitarea puterii politice de către reprezentanții sectoarelor sociale care erau avantajati de o asa situație, a asigurat menținerea/intretinerea situatiei acesteia.

În numele libertății individuale, se sustinea că Statele nu ar trebui să legifereze, si astfel sa interfereze, în disputa dintre angajatori și angajați, afectand (ziceau ei) "libera incheiere a contractelor".

Intervenția Statului în litigiile de muncă s-a limitat multă vreme la reprimarea acelor proteste considerate ilegale, prin acțiuni de poliție sau militare.

Pe durata secolului al XIX-lea s-au născut diverse curente ( cum ar fi școlile/curentele intervenționiste și școlile/curentele socialiste) care, din diferite unghiuri (de vedere), au solicitat ca Statul sa intervina în apărarea lucrătorilor.

Scolile intervenționiste au nutrit dorinta ca Statul să protejeze, prin intermediul unei adecvate politici, clasele sociale afectate prin libertina distribuire a bogățiilor.

Socialismul, în special în dezvoltarea sa pe formularea făcută de Karl Marx, a căutat să înlocuiască structura capitalistă cu un regim în care să nu existe proprietate privată asupra mijloacelor de producție si nici exploatarea de către unii oameni a forței de muncă a altora.

Obiectivul socialismului era/este emanciparea proletarilor, prin munca revoluționară a proletarilor înșiși.

Biserica (Catolică, în Spania) a adoptat inițialmente, pentru multă vreme, o atitudine de condamnare sistematică a tuturor tendințelor care pretindeau impunerea de limite asupra liberei exploatări a muncii altora.

Evoluția sa a început abia pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ceea ce astăzi este cunoscut drept "doctrina socială a Bisericii", a avut niște principale jaloane, precum: Enciclicele Rerum Novarum (1891), Quadragesimo Anno (1931), Mater et Magistra (1961) și Laborem Exercens (1981).

Rerum Novarum a insistat pe reglementarea orelor de lucru, reglementarea muncii femeilor și reglementarea muncii minorilor.

De asemenea a sfârșit prin a condamna stabilirea unui salariu insuficient, declarând ca fiind o datorie de strictă justiție, a angajatorului, să îi plătească angajatului său o remunerație care să îi permită acestuia să trăiască în condiții umane.

Celelalte enciclice au completat-o și dezvoltat-o pe prima.

Lucrătorul, ca furnizor de servicii, în condiții de subordonare juridică, a trecut de la a fi sclav pe durata Evului Antic, de la a fi iobag pe durata Evului Mediu (cunoscut și ca "iobagul legat glie"), la a fi un subiect cu drepturi și cu libertăți, în actualitate. Materia de Drept a venit să reglementeze condițiile minime necesare stabilității sociale.

Apariția primelor legislații laborale datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai târziu în unele țări decât în altele. În 1919, prin Tratatul de la Versailles, care a pus capăt primului război mondial, Dreptul (Juridica) Muncii dobândește sprijin internațional, sprijin plăsmuit în crearea Organizației Internaționale a Muncii (OIM) .

Există definiții filosofice, economice și fizice ale muncii.

Totuși, pentru Juridica (Dreptul) Muncii ceea ce primează este faptul că controlează domeniul muncii în regim de subordonare. Activitatea medicului independent sau a artistului sau a altor profesioniști independenți se situeaza în afara interesului Juridicii (Dreptului) Muncii. Acolo unde munca în regim de subordonare încetează, încetează și aplicarea Juridicii (Dreptului, Legislației) Muncii.

În actualitate (2013), din lexicul juridico-laboral a fost exclus uzul unor termeni ce sunt considerați a fi devenit anacronici, precum cei ce se referă la "muncitori" sau la "patroni", socotindu-se că folosirea lor ar putea marca niște linii ideologice.

Pe de o altă parte, nu rezultă complet adecvată confundarea conceptului "antreprenor" cu conceptul "angajator".

Se rezervă această expresie (antreprenor) acelora care au înființat o întreprindere și care e posibil să aibă, sau nu aibăa, "angajați" (lucrători aflați în relație de dependență), motiv pentru care este greșit să înțelegem nolens-volens, termenul "antreprenor" drept un element generant a ceea ce inseamnă relație de muncă.

Conținut

În mod tradițional, disciplina juridica numita "Dreptul Muncii" este înțeleasă ca fiind compusă din următoarele părti:

• Dreptul individual al Muncii: se referă la relațiile care emana din contractul individual de muncă existent intre un angajat și angajatorul său.

• Dreptul colectiv de muncă: se referă la reglementările relațiilor dintre grupurile de subiecți în considerarea lor colectivă, izvorate din Dreptul Muncii (sindicate, organizații patronale, coaliții, negociere colectiva, participarea Statului cu rol de tutelă .

• Dreptul (Juridica, Legislatia) Securității Sociale: se referă la protecția lucrătorilor, in principal (dar nu exclusiv) economică, în fata unor riscuri precum: îmbolnăvire, accidente, limită de vârstă, șomaj etc.

• Dreptul (Juridica, Legislatia) procedural laboral .

Exemple de definitii juridice ale muncii:

Spania

Art. 1.1 din Statutul Lucrătorilor (Spania) pretinde concursul, fără excepție, a următoarelor cinci caracteristici, :

• Voluntarietate : libera alegere, de către ambele părți ale contractului contract. (semnarea contractului de catre lucrator trebuie sa fie libera nu doar de forma, ci si pe fond, trebuie sa fie libera si la propriu, si nu doar la figurat.).

• Retribuție (remunerație , soldă): adecvată compensație economică a serviciului prestat de lucrător.

• Pe contul altcuiva: în ce priveste profitul, riscurile și mijloacele, toate acestea asumate de către și pentru angajator (profitul direct al afacerii respective nu revin muncitorului, ci angajatorului).

• Dependență (regim de,): constă într-o atmosfera de organizare si de dirijare exercitata de catre angajator. (angajatorul este cel care organizează și dirijează activitatea de lucru, in timp ce lucrătorului ii este rezervat actul de executare a primitelor ordine).

• Personal : lucrătorul execută personal (in persona) respectiva munca fara a avea permiterea legii de a trimite o alta persoană sa lucreze în numele său.

Argentina

Legislatia Contractului de Muncă definește munca în relație de dependența ca "orice activitate licită prestată în favoarea persoanei care dispune de puterea de a o dirijeza prin intermediul unei remunerații" (articolul 4), exceptând cazul în care beneficiarul acestor servicii este Administratia Publica Naționala, provinciala sau municipala sau exceptand cazurile lucrătorilor domestici si al sectorului agrar (articolul 2).

Se pretinde in asa caz:

- să fie vorba de o activitate licită ;

- sa se faca în schimbul unei remunerații. Indiferent dacă obiectul activității are caracter non-profit sau dac ă urmareste profitul (art. 5).

Nu intra in discutie angajatii din administrația publică , lucrătorii din sectorul domestic, lucrătorii din sectorul agricol.

Modalitati functie de durata .

Contractul pe durata determinata .

Este vorba de contractul de muncă pe durată fixă (determinată) sau pe lucrare specifică. Un contract pe durată fixă ar fi acela care necesită serviciile unui lucrător pentru o anumită perioadă de timp, după care contractul este considerat stins. Un contract de muncă pe lucrare specifică este acela în care sunt solicitate serviciile unui lucrător pentru executarea unei determinate lucrări. Odată ce lucrarea este terminată, contractul este considerat ca fiind stins. Încetarea contractului de muncă pe timp determinat sau pe lucrare determinată nu implică nici o responsabilitate pentru niciuna dintre cele două părți.

Este important de menționat că un contract pe durată determinată, care este în mod constant extins, devine un contract pe durată nedeterminată, deoarece se aplică principiul primatului realității.

Contracte pe durată nedeterminată .

Sunt acele contracte care nu prevăd o dată sau eveniment care să pună capăt contractului de muncă. Desigur, acestea sunt contracte care permit lucrătorilor să obțină stabilitatea locului de muncă în momentul în care își oferă serviciile.

Modalități speciale de lucru

Munca pe cont propriu sau auto-ocupatia .

Munca pe cont propriu sau auto-ocupatia este aceea în care lucrătorul insusi este cel care își conduce și își organizează activitatea, asumându-și riscul economic, și poate lua două forme de bază:

• Munca pe cont propriu (activitate laborala autonoma sau independentă), isi gaseste de obicei reglementarea prin intermediul Dreptul Civil sau prin cel al Dreptului Comercial, sub forma unui "contract de arendă de serviciu" (profesii liberale, meserii autonome, etc)

• Munca pe cont colectiv, caz în care muncitorul lucrează într-o organizație din care face parte ca membru cu drepturi depline în procesul de luare a deciziilor (cooperativă de producție sau de muncă, societate laborală etc.).

Munca informală în relatie de dependența sau munca neînregistrată.

Munca informală în relatie de dependență , numită și muncă neînregistrată, munca în negru sau munca fără contract, se caracterizează prin constituirea unei relațiii de muncă care nu respectă formalitățile legale.

Acest tip de muncă a crescut in mod notabil în ultimii ani.

În prezent (2013), multe mari companii utilizează un sistem de resurse umane care combină întreținerea unui mic grup angajat oficial, direct de către companie, cu un grup mare de muncitori care lucrează în companii externalizate (outsourcing), adesea în condiții de informalitate , fără protecții laborale

Una dintre interpretările comun acceptate ale existenței activităților informale se referă la dezvoltarea lor în afara sistemului de reglementare actual. Cu alte cuvinte, acestea sunt sarcini care sunt îndeplinite fără a respecta cerințele stabilite în reglementările aplicabile. De asemenea, și într-o perspectivă mai pozitivă, excluderea este asociată cu lipsa lor de acces la politicile de dezvoltare și, în special, la credite, formare și piețe. Această abordare a sectorului informal subliniază ilegalitatea sa ca o caracteristică primară și tinde să o vadă ca pe un set de activități ascunse sau scufundate în economie.

Realitatea este, însă, mai nuanțată. Nici sectorul informal nu funcționează absolut „în negru”, nici opusul său, sectorul modern, nu o face cu o aderare nerestricționată la legalitate. Predomină așa-numitele zone gri care, în cercetările efectuate la începutul anilor 1990 (Tokman, 1992; Tokman și Klein, 1996), au fost caracterizate ca îndeplinirea parțială a anumitor cerințe legale sau procedurale, inclusiv ilegalitatea absolută, dar și legalitatea deplină. Cu toate acestea, panorama predominantă în informalitate este o zonă intermediară între aceasta din urmă: anumite cerințe de înregistrare sunt îndeplinite, dar taxele nu sunt plătite; o parte din reglementările muncii sunt respectate, dar nu toate.

Muncă informală de simplă supravietuire, pe cont propriu.

Acest tip de muncă nu trebuie confundat cu cel anterior, deși în realitate granițele sunt adesea estompate. Acest tip de muncă are o productivitate foarte scăzută și se desfășoară pe cont propriu, în afara tuturor formalităților legale (curățarea de parbrize pe la semafoare, colectare informală de gunoi, vânzători ambulanți etc.).

Stagiaturi, burse de invatamant (de studiu).

În acest tip de relatie de muncă, lucrătorul, în general la sfârșitul studiilor universitare, menține o activitate de muncă legată de obicei de cercetare. Este o cifră derivată din subvenția de studiu, prin care munca depusă este remunerată, dar titularul subvenției rămâne în afara statutului lucrătorilor și, prin urmare, nu beneficiaza de o mare parte din beneficiile sociale. Uneori se intenționează a fi utilizat ca formă legală de „angajare” a lucrătorilor tineri, ceea ce reduce costurile salariale derivate din înregistrarea la asigurările sociale.

Izvoare juridice ale Dreptului Muncii

Constitutia

In constituții se contemplă garanțiile și libertățile pe care le au indivizii și protecția de care se bucura vis-a-vis de Stat. In ele au început să se integreze, în multe țări, drepturi sociale care reglementează garanțiile minime asigurate lucrătorilor vis-a-vis de angajatorii lor. Astfel că, în textele constituționale, încep să apară principiile și drepturile laborale (drepturile muncii) care dobândesc rangul normativ maxim: rangul constituțional. Această tendință nu este universală; spre exemplu, nu există astfel de dispoziții în Constituția Statelor Unite .

In constitutiile in care aceste aranții și libertăți există, ele se referă de obicei, la subiecte precum:

• Dreptul (accesul neîngrădit) la Muncă

• Dreptul (garantia) unui minim salarial

• Dreptul la indemnizatie in caz de concediere injustă.

• Tura de lucru, repausul saptămanal si concediul anual .

• Securitate/Siguranta socială

• Stabilitatea funcționarilor publici

• Securitatea/Siguranta in Muncă. Această materie contemplă doua teme specifice: accidentele de muncă si bolile/imbolnăvirile profesionale.

• Dreptul (neîngrădit) la sindicalizare .

• Dreptul (neîngrădit) la greva laborală si Dreptul la inchidere (lockout) patronală.

• Dreptul la negociere colectivă

Tratatele internationale

Tratatele internaționale constituie o sursă directă de reglementare ale drepturilor dobandite prin muncă , garantând lucrătorilor din țările semnatare drepturile minime pe care Statele semnatare se (auto)obliga să le respecte. În funcție de diferitele regimuri juridice, tratatele pot fi direct aplicabile în legislația internă sau pot fi pretinse pentru ele, încorporarea (mai intai) în legislația națională.

În țările de integrare regională sau comunitară, cum ar fi Uniunea Europeană, tratatele de integrare constituie surse juridice directe și fiecare țară membră a comunității trebuie să-și adapteze orânduiala juridică (sistemul juridic), operând in asa forma într-un sistem integrat și echitativ, de protectie pentru toți lucrătorii respectivei regiuni.

Principala resursă juridică a tratatelor multilaterale este Organizația Internațională a Muncii (OIM), care aprobă Convențiile și Recomandările privind toate aspectele legate de Dreptul Muncii (individual și/sau colectiv).

Legi

Legile sunt principala resursă juridica a Dreptului Muncii și directa expresia a intervenției Statului în această materie. În Statele cu structură federală, toată această materie poate fi de competenta unui guvern central sau de competenta entităților federate (con-federate).

Coduri laborale (Coduri de Muncă)

Multe sisteme juridice, în special în America Latină, inițiaron tendința de separare a Legislației Muncii de Legislația Civilă și elaborarea de coduri specializate pe această materie (temă).

Legi speciale

În unele sisteme juridice există legi ordinare speciale care guvernează aspecte legate de muncă, ca o extindere a reglementărilor generale ce se regasesc in Codurile Civile sau Codurile Muncii.

De asemenea, există legi care prin natura lor se adăuga legislației muncii in cazuri particulare și specifice.

Legislație non-laborală de aplicatie subsidiară (conexă) .

Un ultim capitol (element) legislației laborale (sau, a muncii) se regăsește în normele ce aparțin altor discipline, cum ar fi Dreptul Comercial sau Dreptul Civil, care sunt aplicate într-o manieră subsidiară pentru a suplini eventuale chestiuni neprevăzute în acestea.

Regulamente

În general, regulamentele de aplicare a legilor muncii, emise de puterea executiva, în limitele permise de Constituție și legislatia laborala insași, completează aceste legi în aspecte de detaliu .

Contractul de Muncă.

Articolul principal: Contractul de Munca .

Contractul individual de Muncă.

Articolul principal: Contractul individual de Munca.

Pune bazele relatiei angajat - angajator.

Acest contract este de o specificitate aparte, propriu acestei materii juridice, și conține patru elemente principale:

• Părțile; angajat vs angajator;

• Condiția de subordonare din partea angajatului, față de angajator;

• Servicii "in persona" facute de respectivul angajat;

• Remuneratia primita de angajat .

Contractul colectiv de Muncă .

Articol principal: Contractul colectiv de Muncă .

Conventiile colective de munca sunt acorduri colective încheiate între un sindicat sau un grup de sindicate și unul sau mai mulți angajatori sau o uniune sau un grup de sindicate, sau intre un sindicat sau un grup de sindicate si diversi reprezentanți ai angajatorilor. De asemenea, în cazul în care nu există un sindicat, acesta poate fi incheiat de către reprezentanții lucrătorilor interesati, aleși în mod corespunzător și autorizați de acestia ultimii, în conformitate cu legislația națională.

Regulamentul intern de muncă.

Reglementările interne, numite în unele țări "regulamente de atelier", stipulează, ca norma generala, condițiile de lucru într-o intreprindere sau organizație, . Aceasta presupune obligații pentru lucrător, dar, de asemenea, le delimitează, evitand arbitrarietatea disciplinara a angajatorului. Este de caracter unilateral, iar angajatorul stabilește în cadrul ei condițiile disciplinare, cele referitoare la igiena și sănătate și, uneori, stabilește principiile generale de remunerare.

În unele sisteme juridice se pretinde ca reglementările interne de lucru să fie supuse aprobării unei agenții administrative de stat, pentru a verifica dacă aceasta nu încalcă drepturile lucrătorilor.

În Spania, regulamentele interne pot fi de două categorii:

Extra-statutare.

􀂄 Nu urmează cursul (canalul) stabilit de Statutul Lucrătorilor.

􀂄 Eficacitate limitată.

􀂄 Se supune normelor privind contractele.

􀂄 Obligă numai angajatorii și lucrătorii afiliați organizațiilor semnatare. -

Statutare.

􀂄 Urmează cursul (canalul) stabilit de Statutul Lucratorilor.

􀂄 Au eficacitate normativă generală.

􀂄 Se constiutuie acestea in sursa a dreptului.

􀂄 Obligă pe toți angajatorii și lucrătorii aflati în interiorul respectivului domeniu de aplicare.

Principiile generale ale Juridicii (Dreptului) Muncii .

Principiile generale ale Dreptului Muncii au, ca norma generala, doua functiuni fundamentale:

• (re)Sursă suplimentară: atunci când legea are goluri sau lacune, și nu există jurisprudență, uz sau obicei aplicabil, aceste principii ale Dreptului Muncii intra in joc ca supliment al astuparii respectivelor goluri si/sau lacune.

• (re)Sursă interpretativă: aceste resurse servesc, de asemenea, pentru a interpreta legislația în vigoare, când aceasta este neclară sau când există diverse interpretări posibile.

In continuare, iată câteva dintre principiile de bază ale Dreptului /Juridicii Muncii :

Principiul protector.

Articolul principal: Principiul protector (Juridica Muncii) .

Principiul protector este cel mai important principiu al Juridicii Muncii. Este principiul care desparte/separă/diferențiază Dreptul Muncii de Dreptul Civil. Porneste de la o inegalitate, astfel încât Dreptul Muncii încearcă să protejeze pe una dintre cele două părți ale contractului de muncă pentru a o echilibra cu cealaltă, spre deosebire de principiul egalității juridice a Dreptului privat .

Principiul protector contine trei reguli:

Regula cea mai favorabilă: atunci când există o concomitență de norme, trebuie aplicată lucrătorului norma care ii este cea mai favorabilă.

Regula condiției celei mai avantajoase: o nou aparută regulă nu poate veni inspre inrautatirea condițiilor pe care deja un lucrător le are .

Regula in dubio pro operario: dintre interpretările care se pot face vreunei norme, trebuie selectata aceea care il favorizează cel mai bine pe lucrător.

Principiul irenuntiabilității (inalienabilității) drepturilor .

Articolul principal: Principiul inalienabilitatii de drepturi (Derecho laboral)

Lucrătorul este imposibilitat de lege să se priveze, în mod voluntar, de drepturile și de garanțiile acordate de legislația muncii, chiar și dacă renuntarea are fi în beneficiul său. La orice ar renunța, acea renuntare este lovită de nulitate juridică absolută. Sfera de acțiune a autonomiei de voință (a liberului arbitru) nu isi are efect asupra drepturilor inalienabile (irenuntiabile). Asta evidentiază faptul că principiul autonomiei de voința, din Dreptul privat, este sever limitat în cadrul câmpului de actiune al Dreptului Muncii.

Astfel, un lucrător nu poate să renunțe la salariul său, sau să accepte un salariu mai mic decât minimul stabilit de sistemul juridic; dacă durata maximă a turnului de lucru (a turei de muncă) este de 12 ore, un lucrător nu poate cere angajatorului sau să-l lase să lucreze, să zicem, timp de 18 ore.

Principiul de continuitate laborală (de "continuitate in muncă") .

Articolul principal: Principiul de continuitate laborală

Conferă o cat mai lungă durată posibilă contractului de muncă, datorită faptului că acesta este principala (sau unica) sursă de venit a unui lucrător.

Principiul de supremație a realității .

Articolul principal: Principiul de supremație a realității .

Nu are importanta autonomia de voință, ci demonstrarea realității care domnește asupra relației dintre angajat și angajator. Astfel, ambii pot contracta un lucru, dar dacă realitatea este diferită, aceasta din urmă este cea care are efect juridic.

Principiul rezonabilității .

Articolul principal: Principiul rezonabilității .

Atât angajatul, cât și angajatorul trebuie să își exercite drepturile și obligațiile conform raționamentului logic al bunului simț, fără a incalca, prin comportament abuziv, drepturile celeilalte parti (ale contractului).

Principiul bunei credințe .

Articolul principal: Principiul bunei credințe .

Principiul bunei credințe este o prezumție: se prezumă (se porneste de la prezumtia) că relațiile și comportamentele dintre angajați și angajatori se desfășoară sub semnul bunei-credințe. In caz contrar, cel ce invocă reaua-credință, este dator să o demonstreze.

Materii ale Dreptului laboral individual .

Articolul principal: Dreptul individual de Munca .

Contractul individual de Munca .

Articolul principal: Contractul individual de Munca .

Contractul individual de muncă este un acord prin intermediul careia o persoană fizică este de acord să presteze serviciile sale unei alte persoane (fizice sau juridice), sub comanda acesteia, în schimbul unei remunerații. Pentru ca acest contract să existe, este necesară prezența a trei elemente:

• Prestatie personala a serviciilor;

• Remuneratie;

• Subordonare juridică. Subordonarea juridică este reprezentata de competența angajatorului de a da ordine pe care lucratorul trebuie să le indeplineasca .

Competențele angajatorului .

Angajatorul este echipat juridic cu puterea de a-si conduce intreprinderea, cu putere de comandă, cu putere de impunere a disciplinei și cu putere de sancționare, în plus dispune de puterile conferite de conceptul ius variandi.

Vezi: Fisier PDF cu "ius variandi", "locul de munca" si "drept laboral"

Remuneratie .

Articolul principal: Salariul .

Salariul sau remunerația este plata pe care o primește periodic un lucrător, de la angajatorul său în schimbul prestarii muncii pentru care a fost angajat. Angajatul primește un salariu în schimbul disponibilității sale de a munci pentru respectivul angajator, indiferent dacă angajatorul ii atribuie sau nu, sarcini concrete. Aceasta este obligația principală a respectivei relații contractuale.

Când plata se efectuează zilnic, ele se numesc (in spaniola "jornal") . . . ???!!!, (cred ca ar merge. . . jurnă, adica ... cum e la "munca cu ziua").

În unele țări există figura numita " al 13-lea salariu ". Bonusul acesta este un venit suplimentar pe care lucratorul îl primește, pe lângă remunerația obișnuită. Unele sisteme prevăd plata obligatorie pentru o prestabilită dată/zi, în timp ce altele o fac în două diferite zile, din zilele de peste an.

Vezi si: Salariul minim .

Vezi si: Retributie

Vezi si : Retributie (teologie)

Vezi si: Remunerarea salariatilor .

Tura/turnul/schimbul de lucru (sau "perioada zilnica de lucru).

Articolul principal: Schimbul (tura, turnul) de munca .

Tura de lucru reprezinta numărul maxim de ore pe care un angajator îl poate pretinde unui lucrător. De exemplu, 8 ore pe zi și 45 de ore pe săptămână.

Este important a se face distincția între "schimbul de lucru" și "orarul de lucru". "Schimbul de lucru", după cum sa arătat mai sus, este numărul de ore pe care lucrătorul este să le lucreze pe zi legala de lucru ("orarul de lucru" este reprezentat de "ora intrarii" si "ora iesirii", din "sut" cum se zice in minerit)

În mod obișnuit, orele extra trebuie plătite suplimentar și cu o valoare monetară mai mare decât cea obișnuită.

În plus, fiecare sistem juridic impune o limită a duratei turnului de lucru, stabilește excepțiile de la regula generală și stabilește consecințele în cazul depășirii limitelor.

Vezi si :

- Munca in schimburi ;

- Orarul de munca ;

- Timpul de lucru ;

- Intreprinderile (companiile) trebuie sa inregistreze zilnic orele de lucru .

- Durata schimbului (turei, turnului) de lucru in Spania .

- Turnul/Tura de lucru (dezambiguizare)

Concediul de odihna si zilele nelucratoare /zilele de sarbatoare .

Sărbătorile corespund unui anumit interval de timp în care lucrătorul poate fi absent din munca sa, fără a-și pierde remunerația, pentru un număr cumulat de ore lucrate. De exemplu, în sistemul Costa Rican, lucrătorul se poate bucura de două săptămâni de vacanță pentru fiecare 50 de săptămâni de muncă.

Zilele de sărbătoare (zilele nelucratoare) sunt zile care, prin lege, trebuie să fie acordate ca "zile libere", respectivului lucrător. Angajatorul dispune de facultatea de a cere respectivului lucrător să lucreze, dar trebuie să-l recompenseze într-un regim ... substantial diferit.

Vezi si ,

- Calendar zile legale de lucru ;

- Calculator de zile legale de lucru ;

- Zilele de lucru ale sistemului bancar ;

- Ziua festiva (Ziua de sarbatoare, Ziua nelucratoare) ;

- Zi legala de lucru ;

- Directiva celor 65 de ore ;

- Directiva Timpului de Lucru ;

- Sfarsitul de saptamana ("Week-end"-ul) ;

- Ziua de lucru de opt ore ;

- Saptamana legala de lucru ;

- Ziua redusa de lucru .

Sănătatea/securitatea ocupațională (Siguranta/Securitatea in Munca).

Tot ceea ce este relationat cu sănătatea ocupațională este de interes public. Sănătatea ocupațională urmărește securitatea fizică și mentală a lucrătorului, precum și protecția împotriva riscurilor.

Angajatorii au urmatoarele obligatii :

- Sa ssigurare lucratorii împotriva riscurilor respectivei munci.

- Sa investigheze accidentele și bolile profesionale care apar și sa elimine sau sa controleze cauzele acestora.

- Sa raporteze accidentele și bolile autorităților administrative desemnate.

.

Legislatiile dispun (in general) că lucrătorul care suferă un accident are dreptul la :

- Asistență medicală, farmaceutică și de reabilitare.

- Proteze și dispozitive medicale.

- Reeducare laborala.

- Beneficii/Prestatii economice precum indemnizatia pentru invaliditate temporara, pensia de invaliditate, pensia de văduvie sau pensia de orfanitate.

Materii ale Dreptului laboral colectiv .

Articolul principal: Dreptul colectiv de Munca .

Negocierea colectiva .

Negocierea colectivă este aceea care se desfășoară între lucrătorii unei intreprinderi sau ai unui sector, în mod normal (deși nu întotdeauna) reuniți prin intermediul unui sindicat sau al unui grup de sindicate și întreprinderea sau reprezentanții intreprinderilor din sector. Scopul negocierii este de a ajunge la un acord cu privire la condițiile de muncă aplicabile generalității lucrătorilor din ambitul în care este circumscrisă negocierea (contract sau conveniu colectiv/conventie colectiva).

Uneori, ca măsură de presiune pentru negociere și pentru a forta indeplinirea acordurilor atunci când consideră că acestea nu au fost îndeplinite, lucrătorii pot apela la grevă.

Negocierea colectivă este o manifestare specifică dialogului social și este considerată un drept fundamental bazic care face parte din libertatea de asociere (libertatea de sindicalizare). La nivel mondial este garantat prin Convențiile 98 și 154 ale OIM.

Organizatii sindicale .

Articolul principal: Sindicatul .

Un sindicat este o asociație formată din lucrători în apărarea și promovarea intereselor lor sociale, economice și profesionale legate de activitatea lor de muncă sau cu privire la centrul de producție (fabrică, atelier, intreprindere) sau de angajatorul cu care au relații contractuale.

În general, sindicatele negociază în numele membrilor lor (negociere colectivă) salariile și condițiile de muncă (perioada zilnica de munca, perioadele de repaus, concedii, licențe, capacitare profesională etc.) dand astfel naștere contractului colectiv de muncă.

Reglementări pe țări

Articolul principal: Dreptul muncii în Spania ,

Vezi și:

• Clasificarea Internațională Standard a Ocupațiilor

• Exploatarea prin muncă

• Absolvent social

• Grevă

• Perioadă zilnică de lucru

• Juridica muncii

• Securitate Socială

• Asigurare Socială

• Serviciul Public de Stat de Ocupare (SPEE)

• Socialism

Juridica Muncii (numită și Dreptul Muncii sau Dreptul /Juridica Social/a) este o ramură a Juridicii (a Dreptului) ale cărei principii și norme juridice au ca obiect tutelarea muncii umane realizată in mod liber, pe contul altcuiva , în relație de dependență și in schimbul unei contraprestații .

Este un sistem normativ, heteronom și autonom, care reglementează determinate tipuri de muncă in relație de dependenta si de determinate relatii laborale.

Astfel că, conceptul muncă caruia ii presteaza atentie Juridica (Dreptul) Muncii este acea activitate desfășurată de o ființă umană, care produce o modificare lumii exterioare, prin intermediul cărei modificări își pune la dispoziție mijloacele materiale sau bunurile economice de care are nevoie pentru a sa subzistență, într-o activitate al cărei rod este atribuit direct unei alte persoane.

Munca salariată generează relații asimetrice între părțile contractante, relatie în care există o parte puternica, tare (angajatorul) și o parte slabă, fragilă (angajatul).

Din acest motiv, Juridica Muncii are o funcțiune tuitivă în ceea ce privește lucrătorul, dispunând de normele necesare spre a pune limite libertății antreprenoriale pentru a proteja pe cel fragil/slab, in fata celor tari/puternici .

Antecedente

Revoluția industrială a dat naștere unor grade de exploatare comparabile doar cu sclavia în formele sale cele mai abuzive, supunând lucrătorii la condiții de efort, de orar de lucru, de pericole, de boli profesionale, de lipsă de odihnă și de retribuții minime cum nu a suferit de-a lungul secolelor anterioare, nici măcar țărănimea, din care imensa majoritate a lucrătorilor, a provenit.

Iese in evidență mai ales, inumana exploatare prin muncă a persoanelor minore, în special în minerit.

Această situație era facilitată de existența a enorme contingente de lucrători șomeri a căror stare socială era atât de mizerabilă încât erau dispuși a înlocui imediat pe orice angajat care ar fi protestat pentru condițiile de muncă.

Au apărut de formă spontană și sporadică diverse tipuri de proteste, cum ar fi demonstrații, greve, ocupări de fabrici și sabotaje, care au precedat formarea acelor organizații ale lucrătorilor, numite sindicate.

Exercitarea puterii politice de către reprezentanții sectoarelor sociale care erau avantajați de o așa situație, a asigurat menținerea (întreținerea) situatiei acesteia.

În numele libertății individuale, se sustinea că Statele nu ar trebui să legifereze, și astfel să interfereze, în disputa dintre angajatori și angajați, afectând (ziceau ei) "libera încheiere a contractelor".