Formal

Del mundo idiomático español / Din lumea limbii spaniole.

Din lumea limbii romane / Del mundo idiomático rumano

Admin. Explicaciones finales.

He observado desde hace mucho tiempo que sobre la palabra "formal", la mentalidad colectiva español y la mentalidad colectiva rumana la tienen percepciones diametral opuestas.

Aunque, como se ve aquí en la pagina, no encontramos grandes diferencias en el capitulo "sinónimos y antónimos", parece que el adoctrinamiento comunista (como por ejemplo: Donde hay una actitud formal, burocrática ... la organización del partido está obligada a realizar una crítica y autocrítica generalizadas, tomando enérgicas medidas para mejorar el trabajo. LUCHA DE CLASES, 1953, no. 11, 77) ha cementado bien la idea que el termino "formal" tiene como principal sinónimo un termino como "fingir" (por ejemplo).

Entonces, si delante dos amigos, uno español y uno rumano, alguien pronuncia la formula "Persona formal", aunque aparentemente los dos escuchan la misma palabra, la probabilidad de comprender la misma cosa, es muy escasa.

Post scriptum 1.

Post scriptum 1.

De verdad es que yo pensaba de mi que "Soy una persona formal", sin estar entre las cosas que yo sabía si existía o no el concepto de "persona formal", en alguna de las literaturas. Por esta razón, antes de dar yo por finalizado mi trabajo en esta página, por usar la frase "Persona formal" en el texto anterior, copié y puse esta fórmula (Persona formal) en la barra de búsqueda de Google. Entre las cosas que salieron a la vista, fue y este artículo (La importancia de ser formal) escrito y publicado por alguien por el 2011 y, porque me parece digno de ser también conocido y en el mundo idiomático rumano, trato de hacerle una traducción, desde aquí en abajo, cuanto mas fiel puedo..

Porque mi gran tragedia, la principal causa de mi fracaso social y profesional, surge del hecho de permitirme yo (una persona de escasa condición social) a ser... "una persona normalmente formal, en un mundo anormalmente informal", constituyendo una especie de nadador, nadando en sentido contrario al curso del río, que no podía ser de otro modo que perder (como se dice en el mundo del deporte) tanto terreno

.Una especie de "concurso de orientación" que pierdes, no porque no corras en la dirección correcta, sino porque ... el "río de gente informal" fluye en direcciones completamente diferentes, arrastrándote a ti también, como a una hoja... cualquier ola.

Adevărul este că eu gândeam despre mine că „Sunt o persoană formală”, fără să se numere printre lucrurile pe care le știam dacă conceptul „persoană formală” există sau nu prin vreo literatură. Din acest motiv, înainte de a-mi considera eu încheiată treaba pe această pagină, dacă tocmai ce folosisem sintagme "Persona formal" în textul de mai sus, am copiat și am pus această formulă (persoană formală) în bara de căutare Google. Printre lucrurile care mi-au, a fost și acest articol (La importancia de ser formal) scris și publicat de cineva prin 2011 și, pentru că-mi pare demn de a fi cunoscut și lumii idiomatice românești, încerc să-i fac o traducere cât pot mai fidelă, de aici în jos.

Pentru că marea mea tragedie, cauza principală a eșuării mele sociale și profesionale, survine din aceea de a fi eu (persoana de joasa conditie sociala)... "o persoană normal de formală, într-o lume anormal de informală", constituind asta o așa înotare în sens invers cu cursul fluviului, că nu aveam cum să nu pierd atâta amar de teren, cât îmi apare în toate contabilitățile, că am pierdut. Un fel de "concurs de orientare" pe care îl pierzi, nu pentru că tu nu alergi în direcția bună, ci pentru că... "fluviul de lume informală", curge în cu totul alte direcții, târându-te și pe tine, ca pe o frunză... orice val.

Lectura complementaria .

La importancia de ser formal .

Lectură suplimentară .

03.04.2011, por Valenti Puig .

La formalidad es sinónimo de caduco, anacrónico y más bien cursi. No hace mucho tiempo, ser formal significaba merecer confianza, ser puntual, cumplir con los compromisos, acudir a las citas, responder debidamente las llamadas telefónicas y dar los buenos días a ese vecino al que desearíamos ver en la picota, en la plaza pública. A partir de los sesenta, con los hippies y el aula sin muros, la informalidad se convirtió en la norma. Ser informal, ir informal daban un gran respiro. Ahí comenzó el eclipse de la corbata, las familias que comían cada uno a su hora y decorar los apartamentos con dibujos del niño de la casa. Informales todos, hasta que la informalidad se convirtió en un nuevo código, como ocurre siempre. Aparecieron los posmodernos con camisas oscuras y corbatas negras. En los restaurantes imperaron los platos cuadrados y los camareros de negro.

La nostalgia por la formalidad es cosa de revistas de moda y dura unos pocos días. Pero es que uno comenzó negando la formalidad en los gestos de cada día y acabó eliminándola de la democracia parlamentaria, de la consideración de las artes y de las formas de trato que llamamos vida pública. La formalidad protegía hechos íntimos, el espacio corporal, las relaciones personales y cierta forma de respeto a uno mismo que se sustenta primariamente con la ducha, llevar la camisa limpia y atender a ciertos principios de armonización cromática al elegir la corbata por la mañana. Hay que preservar bien la raya de los pantalones, salvo si son tejanos. Sobre todo, no queda bien agitar el hielo del vaso bajo con whisky estirando la punta del dedo meñique. Evitemos también el polvo en la punta de los mocasines y meterse en un ascensor que sube antes de dejar salir a los que bajan.

Las formas son de gran importancia, sin condición alguna. Quizás por eso se impuso la informalidad en tan poco tiempo. Así sustituimos la democracia por el democratismo y la opinión pública por el impudor colectivo. Si el caos asoma todos los días, la formalidad es el invento para domesticarlo. Eclipsada la formalidad, irrumpe lo informe del caos. No hace falta reclamar el uso del sombrero para darse cuenta de que un buen saludo a la gente que respetamos y con la que convivimos ensancha las posibilidades de ser más nobles. Con el tuteo, la regresión dio un paso casi violento, intempestivo. Nada más ofensivo que oírle a un adolescente tratar de tú a un camarero de toda la vida. Esas cosas antes se enseñaban y se aprendían en casa. Era un saber que se transmitía de una a otra generación, sin requerimientos de asignatura.

Distinguimos entre los taxistas que responden a los buenos días y los que no, el barman que pone posavasos y el que no, la cajera que respeta las pausas y la que no. Son los vestigios de una formalidad que no era tan banal como creímos. Por eso ahora cada vez más habrá quien desee una reforma de la formalidad; es decir, un retorno a lo formal, desde las antiguas normas de urbanidad hasta las formas litúrgicas tradicionales. Hay quien propugna un regreso a los modos del cortejo tradicional, a costumbres como jugar a los bolos, a escenas familiares como tocar el piano.

El egoísmo y el altruismo combinan bien como código esencial de formalidad personalizada. Dan pedigrí, desbrozan el viejo jardín de las buenas maneras, aceleran las formas de goce que son una forma destacada de civilización. Entramos en el proceso de reapreciación de lo formal. Una fatiga similar a la que nos saturó de formalidad ahora nos lleva a cansarnos de tanta informalidad. Al diablo con los almuerzos de fin de semana en el jardín del semiadosado entre humos de barbacoa. Al diablo con un profesorado que no sabe mantener en cintura a nuestros hijos. Al diablo con la informalidad que viene siendo excusa para disimular la ineficiencia, la descortesía y la ignorancia.

Convertirnos a lo informal fue relativamente fácil. Se hizo costumbre, rito, pero ahí estaba la formalidad como una forma de añoranza en potencia. Esa nostalgia regresa para casarnos de blanco y por la Iglesia, ir a la fiesta de fin de curso, aprender cómo se usan los cubiertos de pescado, saber que los sénior de la familia tienen un lugar especial a la mesa. Tener presente que los diplomáticos existen para solventar fricciones que puedan desgastar al Estado. Mantenerse en la idea de que una familia debe comer junta y siempre a las mismas horas, con la televisión desconectada.

Cada vez importa más volver a ser formales, después de un periodo exacerbado de informalidad. Que todos volvamos a ser un poco más formales por fuerza ha de cambiar no pocos hábitos públicos que impusieron un desorden donde antes había reinado la formalidad. Regresaríamos a una teología de la formalidad, como un quehacer del orden imprescindible para el buen rodaje de la vida. Algo de nuestra identidad se cifra en lo formal, como algo quedó desintegrado al imponerse de modo tan sistemático la informalidad. Al final, la informalidad se ha hecho una carga, y los métodos de la formalidad regresan como algo etéreo. Cedamos el asiento a las ancianas, seamos puntuales, dignos de la máxima confianza. Comprenderemos al final que ser formales es una forma privilegiada de ser.

Importanta faptului de a avea un caracter formal.

03.04.2011, de Valenti Puig.

Formalitatea a devenit sinonimă cu caducul, cu anacronicul sau altfel spus, cu "a fi cursi". Nu cu mult timp în urmă, a fi formal însemna meritarea încrederii, a fi punctual, a-și respecta angajamentele, a merge la întâlniri, a răspunde corect la apelurile telefonice și a-i spune bună dimineață vecinului pe care l-am dori să-l vedem legat la stalpul infamiei, în piața publică. Începând cu anii șaizeci, cu hipii și cu sala de clasa fără ziduri, informalitatea a devenit normă. A fi informal, a te comporta informal, aducea un fel de aer proaspat. De aici a început eclipsa cravatei, familiile in care fiecare manca la ora lui și decorarea apartamentelor cu desenele copilului casei. Informal totul, până când informalitatea a devenit un nou cod, așa cum se întâmplă întotdeauna. Postmoderniștii au apărut în cămăși întunecate și cu cravate negre. Farfuriile pătrate și chelnerii în negru au inceput sa predomine în restaurante.

Nostalgia formalității este o chestie a revistelor de modă și durează câteva zile. Dar cate unul a început prin a nega formalitatea în gesturile fiecărei zile și a ajuns să o elimine din democrația parlamentară, din consideratia pentru arte și a formelor de tratament care se utilizau in ceea ce denumim viața publică. Formalitatea a protejat evenimentele intime, spațiul corporal, relațiile personale și o anumită formă de respect de sine care este susținută în primul rând de duș, purtarea unei cămăși curate și acordarea atenției anumitor principii de armonizare cromatică atunci când alegeți o cravată dimineața. Banda pantalonilor trebuie să fie bine conservată, cu excepția cazului în care sunt blugi. Mai presus de toate, nu este o idee bună să scuturați gheața într-un pahar înalt de whisky întinzând vârful degetului mic. Să evităm și praful de pe vârfurile mocasinilor și să intrăm într-un lift care urcă înainte de a-i lăsa pe cei care coboară.

Formele au o mare importanță, fără nicio condiție. Poate de aceea a fost impusă informalitatea într-un timp atât de scurt. Astfel, înlocuim democrația cu democratismul și opinia publică cu rușinea colectivă. Dacă haosul apare în fiecare zi, formalitatea este invenția pentru a-l îmblânzi. Formalitatea a umbrit, izbucnește haosul fără formă. Nu este necesar să pretindem căciula pentru a ne da seama că un bun salut pentru oamenii pe care îi respectăm și cu care trăim lărgește posibilitățile de a fi mai nobili. Cu tuteo-ul, regresia a făcut un pas aproape violent, intempestiv. Nimic nu este mai jignitor decât a auzi un adolescent tratându-te ca un chelner pe tot parcursul vieții. Aceste lucruri erau predate și învățate anterior acasă. Era o cunoaștere transmisă de la o generație la alta, fără cerințe de subiect.

Distingem între șoferii de taxi care răspund la bună dimineața și cei care nu, barmanul care scoate coastele și cel care nu, casierul care respectă pauzele și cel care nu. Ele sunt vestigiile unei formalități care nu a fost atât de banală pe cât credeam. De aceea, acum vor fi din ce în ce mai mulți cei care vor o reformă a formalității; adică o revenire la formal, de la vechile norme de civilitate la formele liturgice tradiționale. Există cei care pledează pentru întoarcerea la căile tradiționale de curte, la obiceiuri precum bowling-ul, la scene familiare precum cântatul la pian.

Egoismul și altruismul se combină bine ca un cod esențial de formalitate personalizată. Oferă pedigree, curăță vechea grădină cu bune maniere, accelerează formele de plăcere care sunt o formă remarcabilă de civilizație. Am intrat în procesul de re-apreciere a formalului. O oboseală asemănătoare cu cea care ne-a saturat de formalitate ne conduce acum să ne saturăm de atâta informalitate. La naiba cu prânzurile de weekend în grădina semidecomandată în mijlocul fumului de grătar. La naiba cu un profesor care nu știe cum să ne țină copiii la coadă. La naiba cu informalitatea care a fost o scuză pentru a ascunde ineficiența, descurajarea și ignoranța.

Mersul informal a fost relativ ușor. A devenit obișnuit, ritual, dar a existat formalitatea ca formă de dorință potențială. Acea nostalgie revine pentru a se căsători în alb și pentru Biserică, pentru a merge la petrecerea de sfârșit de an, pentru a învăța cum să folosească tacâmurile de pește, pentru a ști că persoanele în vârstă ale familiei au un loc special la masă. Rețineți că diplomații există pentru a rezolva fricțiunile care ar putea epuiza statul. Rămâneți cu ideea că o familie ar trebui să mănânce împreună și întotdeauna în același timp, cu televizorul oprit.

Devine din ce în ce mai important să fim din nou formal, după o perioadă exacerbată de informalitate. Că ne întoarcem cu toții la un pic mai formal trebuie să schimbe neapărat nu câteva obiceiuri publice care impuneau o tulburare în care formalitatea domnea anterior. Ne-am întoarce la o teologie a formalității, ca o sarcină esențială a ordinii pentru buna desfășurare a vieții. O parte din identitatea noastră este criptată în formal, deoarece ceva a fost dezintegrat atunci când informalitatea a fost impusă într-un mod atât de sistematic. În cele din urmă, informalitatea a devenit o povară, iar metodele de formalitate revin ca etere. Să acordăm loc bătrânelor doamne, să fim punctuali, demni de cea mai mare încredere. Vom înțelege până la urmă că a fi formal este un mod privilegiat de a fi.

(5.198 bytes)

Post scriptum 2.

A mi no me gusta fingir, no me gusta el fingimiento.

Post scriptum 2.

Mie nu imi place sa ma prefac, nu-mi plac prefacatoriile.