Omisiune (Drept) / Omisión (jurídica)

Columna 1. 

Texto del articulo "Omisión (derecho) - Wikipedia".

La omisión, en derecho, es una conducta que consiste en la abstención de una actuación que constituye un deber legal. Cumpliéndose los requisitos legales, la omisión puede constituir un delito, cuasidelito o una falta.

Índice

1 Clases de omisión

1.1 Omisión propia o propiamente dicha

1.2 Omisión impropia o comisión por omisión

2 Véase también

3 Referencias

4 Bibliografía

Clases de omisión

En derecho penal es posible distinguir entre omisión propiamente dicha y comisión por omisión.

Omisión propia o propiamente dicha

Así como la acción es un obrar positivo, un hacer, la omisión, en cambio, consiste en un no hacer, en un no actuar, en un abstenerse. El corolario del delito de omisión suele consistir en el mantenimiento de un estado de cosas, siendo la norma violada una norma preceptiva que ordena un hacer o actuar positivo.​ En el fondo se trata de la omisión de auxilio u omisión del deber de socorro: es abstenerse a prestar ayuda a quien se encuentra en una situación de peligro grave y manifiesto.

La doctrina subraya que la omisión se refiere a deberes legales de actuar y no a deberes puramente morales. También pone de relieve la doctrina que los delitos de omisión son delitos imprudentes en los que la inacción o abstención no se produce por una directa determinación volitiva, sino por falta de diligencia debida.​

Omisión impropia o comisión por omisión

También consiste -como la omisión propia- en un no hacer, pero esta conducta omitida produce un cambio en el mundo exterior, esto es, produce una mutación de la realidad objetiva. En este tipo comisivo se quebranta una ley prohibitiva mediante la infracción de una ley preceptiva.​ Se ha dicho que el delito de omisión impropia es aquel que ha sido creado al margen de la ley por la jurisprudencia y la doctrina, sobre la base de un tipo establecido por la ley que solo se remite a la acción.

El nuevo Código Penal español -siguiendo el modelo del Código alemán y portugués-, en vez de acudir a la catalogación exhaustiva de los distintos tipos de comisión por omisión, ha acudido a una tipificación genérica a través de una fórmula general, que es del siguiente tenor:

«Los delitos o faltas que consistan en la producción de un resultado sólo se entenderán cometidos por omisión, cuando la no evitación del mismo, al infringir un especial deber jurídico del autor, equivalga, según el sentido del texto de la Ley, a su causación. A tal efecto se equiparará la omisión a la acción: a) cuando exista una específica obligación legal o contractual del actuar, b) cuando el omitente haya creado una ocasión de riesgo para el bien jurídicamente protegido mediante una acción u omisión precedente» (art. 11).​

Del texto del precepto se deduce que la comisión por omisión exige una serie de requisitos: el primero de ellos es que para que pueda hablarse de comisión por omisión es preciso que la no evitación del resultado equivalga a la causación del mismo. Ha de haber, pues, una equivalencia material entre la abstención u omisión y la causación. Y esta equivalencia lo ha de ser «en el sentido del texto de la Ley». De manera que el verbo empleado por el legislador en la descripción del tipo lo mismo se puede conjugar en el caso de la acción que de la omisión. Así, por utilizar un ejemplo común, ante la falta de ayuda a un enfermo, que muere al no recibirla, habremos de poder decir en el lenguaje ordinario que quien no le prestó la ayuda le mató (Tomás Vives Antón). Aplicar la comisión por omisión más allá de lo que permite el texto de la ley no está permitido.

El segundo requisito es que se trate de un delito o falta que «consista» en la producción de un resultado. Este requisito no sólo exige un resultado, sino que precisa que el delito «consista» en él, lo que evidentemente restringe el ámbito de la comisión por omisión. Pues no basta que se trate de determinadas conductas de las que deriva un resultado.

El tercer requisito es la concurrencia de un especial deber jurídico. No basta con la existencia de un genérico deber. Ha de haber un especial deber jurídico que convierta al autor en garante, esto es, que el Ordenamiento ponga a su cargo la subsistencia del bien jurídico. Los apartados a) y b) del artículo 11 esclarecen cuáles son las fuentes de ese deber especial de garantía, a saber: a) cuando exista una específica obligación legal o contractual de actuar, y b) cuando el omitente haya creado una ocasión de riesgo para el bien jurídicamente protegido mediante una acción u omisión precedente.​

Del apartado a) resulta que es precisa una explícita concreción jurídica del deber, bien en la ley, bien en un contrato. En las situaciones informales de riesgo -por faltar el deber jurídico de tutela- no es posible hablar de comisión por omisión.

Del apartado b) aparece como indispensable que el omitente haya creado una ocasión de riesgo para el bien jurídicamente protegido. Ahora bien, esta creación de riesgo ¿ha de ser fruto de una actuación antijurídica? o más aún ¿

 Columna 2. 

 Columna 3. 

Automatic translation with Google.

Traducción / Traducere... admin.

  (4.981 bytes)

Omisiunea, în drept, este o conduită care constă în abținerea unei acțiuni care constituie o datorie legală. Dacă sunt îndeplinite cerințele legale, omisiunea poate constitui infracțiune, contravenție sau contravenție.

Index

1 Tipuri de omisiuni

1.1 Omisiunea propriu-zisă sau adecvată

1.2 Omisiune necorespunzătoare sau comisie prin omisiune

2 A se vedea, de asemenea

3 Referințe

4 Bibliografie

Clasele de omisiune

În dreptul penal este posibil să se facă distincția între omisiunea însăși și comiterea prin omisiune.

Omisiunea propriu-zisă sau corectă

Așa cum acțiunea este acțiune pozitivă, a face, a omite, pe de altă parte, constă în a nu face, în a nu acționa, în a se abține. Corolarul infracțiunii de omisiune constă de obicei în menținerea unei stări de fapt, norma încălcată fiind o normă obligatorie care dispune un act sau un act pozitiv. Practic, este omiterea asistenței sau omiterea obligației de scutire se abține de la a ajuta pe cineva care se află într-o situație de pericol grav și manifest.

Doctrina subliniază că omisiunea se referă la îndatoririle legale de a acționa și nu la îndatoririle pur morale. De asemenea, evidențiază doctrina conform căreia infracțiunile de omisiune sunt infracțiuni nesăbuite în care inacțiunea sau abținerea nu este produsă de o determinare volitivă directă, ci de o lipsă de diligență.

Omisiune necorespunzătoare sau comisie prin omisiune

De asemenea, constă - ca și propria omisiune - într-o ne-făcere, dar acest comportament omis produce o schimbare în lumea externă, adică produce o mutație a realității obiective. În acest tip de comisie, o lege prohibitivă este încălcată prin încălcarea unei legi obligatorii. S-a spus că infracțiunea de omisiune necorespunzătoare este una care a fost creată în afara legii prin jurisprudență și doctrină, pe baza unui tip stabilit de lege care se referă doar la acțiune.

Noul Cod penal spaniol - după modelul Codului german și portughez -, în loc să recurgă la catalogarea exhaustivă a diferitelor tipuri de comisioane prin omisiune, a recurs la o clasificare generică printr-o formulă generală, care este după cum urmează:

„Infracțiunile sau infracțiunile care constau în producerea unui rezultat vor fi înțelese că au fost comise doar prin omisiune, atunci când neevitarea acestuia, prin încălcarea unei datorii legale speciale a autorului, este echivalentă, în sensul textului din Legea, la cauzalitatea ei. În acest scop, omisiunea va fi echivalată cu acțiunea: a) atunci când există o obligație legală sau contractuală specifică de a acționa, b) atunci când omitentul a creat o ocazie de risc pentru bunul protejat legal printr-un act sau omisiune precedentă » (art. 11).

Din textul preceptului se poate deduce că săvârșirea prin omisiune necesită o serie de cerințe: prima dintre ele este ca, pentru a putea vorbi de comisie prin omisiune, este necesar ca neevitarea rezultatului să fie echivalentă la cauzalitatea aceluiași. Prin urmare, trebuie să existe o echivalență materială între abținere sau omisiune și cauzalitate. Și această echivalență trebuie să fie „în sensul textului Legii”. Astfel încât verbul folosit de legiuitor în descrierea tipului poate fi conjugat la fel în cazul acțiunii cu cel al omisiunii. Astfel, pentru a folosi un exemplu obișnuit, în absența ajutorului pentru o persoană bolnavă, care moare neprimind-o, trebuie să putem spune într-un limbaj obișnuit că cine nu i-a dat ajutorul l-a ucis (Tomás Vives Antón). Aplicarea comisiei prin omisiune dincolo de ceea ce permite textul legii nu este permisă.

A doua cerință este că este o infracțiune sau infracțiune care „constă” în producerea unui rezultat. Această cerință nu numai că necesită un rezultat, ci impune ca infracțiunea „să constea” în aceasta, ceea ce restrânge în mod evident sfera comiterii prin omisiune. Ei bine, nu este suficient că este vorba despre anumite comportamente din care derivă un rezultat.

A treia cerință este acordarea unei obligații juridice speciale. Existența unei datorii generice nu este suficientă. Trebuie să existe o datorie legală specială care face din autor un garant, adică ordinul pune subzistența bunului legal în sarcina sa. Secțiunile a) și b) ale articolului 11 clarifică care sunt sursele acestei obligații speciale de garanție și anume: a) atunci când există o obligație legală sau contractuală specifică de a acționa și b) atunci când neîndeplinirea obligațiilor a creat o ocazie de risc pentru protejat legal printr-un act sau omisiune precedentă.

Din secțiunea a) rezultă că este necesară o specificare juridică explicită a taxei, fie în drept, fie într-un contract. În situații de risc informale - deoarece lipsa datoriei legale de tutelă - nu se poate vorbi de comisie prin omisiune.

Din secțiunea b) pare esențial faptul că contravenientul a creat o ocazie de risc pentru bunul protejat legal. Acum, această creație de risc, trebuie să fie rezultatul unei acțiuni ilegale? sau chiar mai mult

Omisiunea, în Drept, este o conduită care constă în abținerea de la o acțiune care constituie o datorie juridică. Dacă sunt îndeplinite cerințele legale, omisiunea poate constitui o grava infracțiune, contravenție sau .

Index

1 Tipuri de omisiuni

1.1 Omisiunea propriu-zisă sau adecvată

1.2 Omisiune necorespunzătoare sau comisie prin omisiune

2 A se vedea, de asemenea

3 Referințe

4 Bibliografie

Clasele de omisiune

În dreptul penal este posibil să se facă distincția între omisiunea însăși și comiterea prin omisiune.

Omisiunea propriu-zisă sau corectă

Așa cum acțiunea este acțiune pozitivă, a face, a omite, pe de altă parte, constă în a nu face, în a nu acționa, în a se abține. Corolarul infracțiunii de omisiune constă de obicei în menținerea unei stări de fapt, norma încălcată fiind o normă obligatorie care dispune un act sau un act pozitiv. Practic, este omiterea asistenței sau omiterea obligației de scutire se abține de la a ajuta pe cineva care se află într-o situație de pericol grav și manifest.

Doctrina subliniază că omisiunea se referă la îndatoririle legale de a acționa și nu la îndatoririle pur morale. De asemenea, evidențiază doctrina conform căreia infracțiunile de omisiune sunt infracțiuni nesăbuite în care inacțiunea sau abținerea nu este produsă de o determinare volitivă directă, ci de o lipsă de diligență.

Omisiune necorespunzătoare sau comisie prin omisiune

De asemenea, constă - ca și propria omisiune - într-o ne-făcere, dar acest comportament omis produce o schimbare în lumea externă, adică produce o mutație a realității obiective. În acest tip de comisie, o lege prohibitivă este încălcată prin încălcarea unei legi obligatorii. S-a spus că infracțiunea de omisiune necorespunzătoare este una care a fost creată în afara legii prin jurisprudență și doctrină, pe baza unui tip stabilit de lege care se referă doar la acțiune.

Noul Cod penal spaniol - după modelul Codului german și portughez -, în loc să recurgă la catalogarea exhaustivă a diferitelor tipuri de comisioane prin omisiune, a recurs la o clasificare generică printr-o formulă generală, care este după cum urmează:

„Infracțiunile sau infracțiunile care constau în producerea unui rezultat vor fi înțelese că au fost comise doar prin omisiune, atunci când neevitarea acestuia, prin încălcarea unei datorii legale speciale a autorului, este echivalentă, în sensul textului din Legea, la cauzalitatea ei. În acest scop, omisiunea va fi echivalată cu acțiunea: a) atunci când există o obligație legală sau contractuală specifică de a acționa, b) atunci când omitentul a creat o ocazie de risc pentru bunul protejat legal printr-un act sau omisiune precedentă » (art. 11).

Din textul preceptului se poate deduce că săvârșirea prin omisiune necesită o serie de cerințe: prima dintre ele este ca, pentru a putea vorbi de comisie prin omisiune, este necesar ca neevitarea rezultatului să fie echivalentă la cauzalitatea aceluiași. Prin urmare, trebuie să existe o echivalență materială între abținere sau omisiune și cauzalitate. Și această echivalență trebuie să fie „în sensul textului Legii”. Astfel încât verbul folosit de legiuitor în descrierea tipului poate fi conjugat la fel în cazul acțiunii cu cel al omisiunii. Astfel, pentru a folosi un exemplu obișnuit, în absența ajutorului pentru o persoană bolnavă, care moare neprimind-o, trebuie să putem spune într-un limbaj obișnuit că cine nu i-a dat ajutorul l-a ucis (Tomás Vives Antón). Aplicarea comisiei prin omisiune dincolo de ceea ce permite textul legii nu este permisă.

A doua cerință este că este o infracțiune sau infracțiune care „constă” în producerea unui rezultat. Această cerință nu numai că necesită un rezultat, ci impune ca infracțiunea „să constea” în aceasta, ceea ce restrânge în mod evident sfera comiterii prin omisiune. Ei bine, nu este suficient că este vorba despre anumite comportamente din care derivă un rezultat.

A treia cerință este acordarea unei obligații juridice speciale. Existența unei datorii generice nu este suficientă. Trebuie să existe o datorie legală specială care face din autor un garant, adică ordinul pune subzistența bunului legal în sarcina sa. Secțiunile a) și b) ale articolului 11 clarifică care sunt sursele acestei obligații speciale de garanție și anume: a) atunci când există o obligație legală sau contractuală specifică de a acționa și b) atunci când neîndeplinirea obligațiilor a creat o ocazie de risc pentru protejat legal printr-un act sau omisiune precedentă.

Din secțiunea a) rezultă că este necesară o specificare juridică explicită a taxei, fie în drept, fie într-un contract. În situații de risc informale - deoarece lipsa datoriei legale de tutelă - nu se poate vorbi de comisie prin omisiune.

Din secțiunea b) pare esențial faptul că contravenientul a creat o ocazie de risc pentru bunul protejat legal. Acum, această creație de risc, trebuie să fie rezultatul unei acțiuni ilegale? sau chiar mai mult