Întruchipare / Personificación
Page started at 22.01.2020_14.43 (UTC+1 / España)
Introduccion.
Comente hoy mismo (22.01.2020) algo en YouTube, y a un momento dado he dicho estas cosas:
"Ademas, quiero preguntar una cosa, a cualquiera que me puede contestar; ¿El ciudadano normal y corriente... de Cuba, puede acceder (cuando quiere, o... si quiere) a Wikipedia? Pregunto esta cosa por que yo soy un "wikipedista" nativo, a mi me parece el proyecto Wikipedia como la encarnación (como la personalización) de la "Libertad de información y de expresión", y por mi forma de ver, allá donde la Wikipedia esta prohibida o... no llega, la libertad, no existe".
Introducere.
Am comentat astăzi (22.01.2020) ceva pe YouTube și, la un moment dat, am spus urmatoarele cuvinte:
"De asemenea, vreau să întreb un lucru, pe oricine mi-ar putea răspunde; Cetățeanul normal ... din Cuba, poate accesa (când vrea sau ... dacă doriți) la Wikipedia?
Întreb acest lucru pentru că sunt un "wikipedist" nativ, cred că proiectul Wikipedia este întruchiparea (ca personalizare) a „Libertății de informare și de exprimare", și pentru felul meu de a vedea, unde Wikipedia este interzisă sau ... nu ajunge, libertatea nu există "
La personificación o prosopopeya (del griego πρόσωπον 'rostro' y ποιέω 'hacer') es un tipo de metáfora ontológica y una figura de estilo que consiste en atribuir propiedades humanas a un animal o a un objeto (sea concreto o abstracto), al cual se hace hablar, actuar o reaccionar como una persona.
En el siguiente pasaje de Phèdre, de Jean Racine :
« Avec quelle rigueur, Destin, tu me poursuis ! » ("¡Con qué rigor, Destino, tú me persigues!") se personifica al Destino en la figura de un perseguidor. (505 bytes)
Función
Como figura literaria es una de las figuras de ficción, pues otorga una cualidad humana a quien no la tiene. En otras ocasiones la prosopopeya o personificación se aplica a cosas incorpóreas o abstractas (como la muerte), e incluso puede permanecer oculta hasta que se descifra el sentido alegórico del texto literario. Así, por ejemplo, en el poema “Vino, primero, pura” de Juan Ramón Jiménez; solo al final del poema se nos comunica que la “persona” a la que se aludía durante todo el poema es en realidad la poesía.
1. "La gente disfrutaba y el Sol sonreía"
2. "Las estrellas nos miraban mientras la ciudad sonreía"
3. "El tren tose asmáticamente por la ladera"
4. "La ciudad era rosa y sonreía dulcemente"
5. "Vetusta, la muy noble y leal ciudad, corte en lejano siglo, hacía digestión del cocido y de la olla podrida, y descansaba oyendo entre sueños el monótono y familiar zumbido de la campana del coro, que retumbaba en lo alto de la esbelta torre en la Santa basílica"
Leopoldo Alas, «Clarín». La Regenta.
6. "Veloz saeta.. Que mordió aguda"
—Si tú quisieras, Granada,
contigo me casaría;
daréte en arras y dote;
a Córdoba y a Sevilla.
—Casada soy, rey don Juan,
casada soy, que no viuda;
el moro que a mí me tiene
muy grande bien me quería.
Le da más específicamente una acción humana a algo como animal o objeto. Ejemplo: El perro está calvo.
También hay recursos de signo contrario como:
animalización, que es darle a una persona u objeto características de animales como por ejemplo: eres una gata".
reificación: hacer o convertir en objetos seres que no lo son o darle sus características. (1.621 bytes)
Personificarea sau prosopopeia (din greacă πρόσωπον „fața” și ποιέω „a face”) este un tip de metaforă ontologică și o figură de stil care constă în atribuirea proprietăților umane unui animal sau unui obiect (concret sau abstract), căruia te face să vorbești, să acționezi sau să reacționezi ca o persoană.
În următorul pasaj din Phèdre, de Jean Racine:
Avec quelle rigueur, Destin, mă poursuis! »1 („ Cu ce rigoare, Destin, mă prigonești! ”) Destinul este personificat în figura unui persecutor.
funcție
Ca figură literară, este una dintre figurile fictive, din moment ce acordă o calitate umană celor care nu o au. În alte momente, prosopopeia sau personificarea se aplică lucrurilor incorporeale sau abstracte (cum ar fi moartea), putând rămâne chiar ascunse până la descifrarea sensului alegoric al textului literar. Astfel, de exemplu, în poemul „Vino, Primero, Pura” de Juan Ramón Jiménez; Doar la sfârșitul poeziei ni se spune că „persoana” la care se face referire în întreaga poezie este de fapt poezie.
1. „Oamenii s-au bucurat și Soarele a zâmbit”
2. „Stelele ne priveau în timp ce orașul zâmbea”
3. „Trenul tușește astmatic în josul dealului”
4. „Orașul era roz și zâmbea dulce”
5. „Foarte vechi, orașul foarte nobil și loial, tăiat în secolul îndepărtat, a digerat tocanul și vasul putred și s-a odihnit ascultând zumzetul monoton și familiar al clopotului corului, care răsuna în sus în suplu turn în Sfânta bazilică "
Leopoldo Alas, «Clarín». Regenta.
6. "Șurub de viteză .. Atât de ascuțit"
- Dacă ai vrea, Granada,
M-as casatori cu tine;
Voi da cu seriozitate și zestre;
spre Córdoba și Sevilla.
"Sunt căsătorit, regele Don Juan,
Sunt căsătorit, nu văduv;
maurul care mă are
foarte mare bine m-a iubit.
Mai exact, dă o acțiune umană ceva asemănător unui animal sau unui obiect. Exemplu: câinele este chel.
Există, de asemenea, resurse cu semne opuse, cum ar fi:
animalizarea, care înseamnă a oferi unei persoane sau unui obiect caracteristici unui animal, cum ar fi: ești pisică "
reificare: realizarea sau transformarea obiectelor care nu sunt ființe sau oferindu-le caracteristicile lor.
Personificarea sau prosopopeia (din greacă πρόσωπον „fața” și ποιέω „a face”) este un tip de metaforăontologică și o figură de stil care constă în atribuirea proprietăților umane unui animal sau unui obiect (concret sau abstract), căruia te face să vorbești, să acționezi sau să reacționezi ca o persoană.
În următorul pasaj din Phèdre, de Jean Racine:
Avec quelle rigueur, Destin, mă poursuis! »1 („ Cu ce rigoare, Destin, mă prigonești! ”) Destinul este personificat în figura unui persecutor.
funcție
Ca figură literară, este una dintre figurile fictive, din moment ce acordă o calitate umană celor care nu o au. În alte momente, prosopopeia sau personificarea se aplică lucrurilor incorporeale sau abstracte (cum ar fi moartea), putând rămâne chiar ascunse până la descifrarea sensului alegoric al textului literar. Astfel, de exemplu, în poemul „Vino, Primero, Pura” de Juan Ramón Jiménez; Doar la sfârșitul poeziei ni se spune că „persoana” la care se face referire în întreaga poezie este de fapt poezie.
1. „Oamenii s-au bucurat și Soarele a zâmbit”
2. „Stelele ne priveau în timp ce orașul zâmbea”
3. „Trenul tușește astmatic în josul dealului”
4. „Orașul era roz și zâmbea dulce”
5. „Foarte vechi, orașul foarte nobil și loial, tăiat în secolul îndepărtat, a digerat tocanul și vasul putred și s-a odihnit ascultând zumzetul monoton și familiar al clopotului corului, care răsuna în sus în suplu turn în Sfânta bazilică "
Leopoldo Alas, «Clarín». Regenta.
6. "Șurub de viteză .. Atât de ascuțit"
- Dacă ai vrea, Granada,
M-as casatori cu tine;
Voi da cu seriozitate și zestre;
spre Córdoba și Sevilla.
"Sunt căsătorit, regele Don Juan,
Sunt căsătorit, nu văduv;
maurul care mă are
foarte mare bine m-a iubit.
Mai exact, dă o acțiune umană ceva asemănător unui animal sau unui obiect. Exemplu: câinele este chel.
Există, de asemenea, resurse cu semne opuse, cum ar fi:
animalizarea, care înseamnă a oferi unei persoane sau unui obiect caracteristici unui animal, cum ar fi: ești pisică "
reificare: realizarea sau transformarea obiectelor care nu sunt ființe sau oferindu-le caracteristicile lor.