Palabras de amigo a amigo

No sabes el bien que me han hecho tus palabras, estimada amiga. Y esto... y por aquello que tu (y tu familia), sois entre las pocas personas de las que desde mas tiempo me conocen aqui en España, y me han conocido y como persona, y como trabajador, y comiendo juntos, y haciendo yo varios trabajos , en la casa señor Pepe, en la casa de Amparo, en vuestra casa o por aquí por vuestra área. Es muy precioso cuando alguien te esta esperando a arreglarle cosas, porque le ha gustado como en un pasado, mas cercano o mas lejano, le ha gustado como has trabajado, como se ha comportado en general.

Encontré hace muchos años (2006-2007) en un supermercado de Carrefour de la capital de la provincia de mi casa, de Rumania (en "Ploiesti") un libro que me pareció interesante a comprarlo, y traerlo con migo a España.

En este libro hay muchas cosas, porque es un diccionario, un diccionario de filosofía.

Asi pudo comprobar a ver si muchas cosas de mi propio pensamiento se asemejan o no se asemejan con el pensamiento de otros (de los que han escrito estas palabras, de los que han copiado, han multiplicado y han difundido, de los que han leído y se han encontrado en acuerdo con parte importante de aquellos pensamientos, etc).

Entre los artículos que contiene este librito, hay uno que se refiere a el concepto "reconocimiento (con mas sentido de "gratitud", que con otro sentido.

Este es uno de los muchos artículos de este libro, que coincide... no se... 100% con mi propia forma de pensar.

Desde aquí resulta que a las personas capaces de portar en ellas este sentimiento, los 86.400 segundos de un día, el tiempo no le permite dar 86.401 gracias.. o mas, porque ... no cabe mas.

Entonces, si dos personas capaces de acordase gratitud una a otra, no paran de acordarse gratitud una a otra, se mueren aquí de hambre y de sed, dándose gratitud una a otra, toda la vida... sin parar.

Las personas de vuestra casa (los abuelos, los padres, los niños) me conocieron en diversos momentos y para mi vuestra familia era algo mas cerca de mi alma y por aquello que tanto el abuelo (tu suegro), como tu marido y como tu hijo, se ganaron el pan de toda la vida, con la misma profesión (la de "chofer profesional") que es "mi profesión libremente elegida" desde 1980.

.....................................................................................

Y desde aquí, el cuento se esta ramificando, y para-ramificando, porque mira, con la misma profesión, unos pueden ejercer su profesión, mientras yo... no he podido.

En algún punto es un fallo.

Yo siempre me he dicho que, no es algo imposible que... el que se equivoca, sea yo.

Pues, parece ser como con el daltonismo.

Si de 100 personas hay 99 daltonistas, 99 personas van a parar al semáforo cuando en realidad tienen verde, y van a pasar el semáforo cuando en realidad es rojo.

Pues, en estas condiciones, el que no es daltonista, va a estar en contra-paso (en a-sintonía, en a-ritmicidad), con los demás.

No es por mala voluntad, no es por mala fe, de alguno de esta multitud (en este caso formada de 100 personas), solo viene del modo de ver las cosas.

Es mi opinión que el hecho de aumentar uno su grado conocimiento, le esta aumentando y las dioptrías de su visión mental.

Pues, como de dos personas con vista floja, a uno le das sus gafas y a uno... no, entonces el que no tiene gafas ve el camino por donde anda, de otra forma que el que tiene gafas.

O, si de 100 personas con un grado de vista normal, a una persona le ponemos como gafas, un adaptado microscopio o un adaptado telescopio, aquella persona va a ver el camino por donde anda, de otra forma que las personas con vista normal y corriente.

Por esto he dicho antes, unas palabras que encontré un día, que no era solo yo el que murmuraba en su mente estas palabras: "A veces me arrepiento de haber aprendido jurídica, sin ser mi oficio... oficio de jurídico", porque sabiendo las cosas como un buen jurista, no puedes pisar líneas que tu la ves, y otros que no han estudiado jurídica, no las vean.

Yo aprendí jurídica a modo auto-pedagógico, y no tengo certificación social que lo que he aprendido, no he aprendido, no he asimilado y no he interpretado... mal.

Todo lo que he hecho yo lo he hecho con buena fe, con la buena voluntad, para el bien de todos y para en contra de alguien.

Bueno, sólo la Sociedad es el examinador que puede averiguar, si quiere, examinar para ver quién va (o empuja) hacia el camino dañino, hacia el objetivo equivocado y quién no.

Pero para decidir hacer tal examen, tengo que determinarlo de alguna manera, tengo que crearle este interés.

Lo he intentado durante al menos diez años.

Todavía no lo he logrado, pero no me rindo, hasta el final de mis dias.

Nu știi cât de bine mi-au făcut cuvintele tale, stimată prietenă. Și asta... și pentru aceea că tu (și familia ta), sunteți printre persoanele care mă cunosc de cel mai mult timp (17-18 ani), aici, în Spania, persoane care m-ați cunoscut pe mine, atât ca persoană, cât și ca muncitor, atât ca niște comeseni care iau masa împreună, cât și văzându-mă făcând diverse lucruri (de construcții, de gradinărit, etc), atât prin curtea sau casa domnului Pepe, a doamnei Amparo, la voi prin curte sau prin casă sau pe aici pe la alți vecini din zona voastră. Este ceva foarte îmbucurător când, chiar dacă a trecut multă vreme de când n-ai mai făcut lucrări cuiva, acela te așteaptă să-i repari sau să-i faci cine știe ce lucru, pentru că i-a plăcut cum într+un trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat, ai lucrat, sau cum te-ai comportat... în general.

Cu mulți ani in urmă (prin 2006-2007) am găsit, intr-un supermarket Carrefour din capitala provinciei în care în Romania locuiesc (adică in „Ploiesti”) o carte care mi s-a parut suficient de interesantă, astfel încât să o cumpăr, și să o și aduc cu mine in Spania.

Sunt multe și mărunte lucruri în această carte, pentru că este vorba un dicționar, un dicționar (enciclopedic, elementar) de filozofie.

Cu așa ocazie mi-am putut verifica (ca atunci când completezi un chestionar) să văd dacă multe lucruri din propria mea gândire seamănă sau nu seamănă cu gândirea altora (a celor care au scris aceste cuvinte, a celor care le-au copiat, înmulțit și răspândit, a celor care le-au citit și care s-au găsit de acord în suficient de mare măsură cu acese rânduri etc).

Printre articolele din această broșură, există unul care se referă la conceptul „recunoștință" (cu mai mult sens înspre „gratitudine”, decât spre alt sens).

Acesta este unul dintre multele articole din această carte, care se potrivește... nu știu... aproape 100% propriul meu mod de a gândi.

Din textul acestui articol putem desprinde faptul că oamenilor capabili să poarte acest sentiment în ei, în cele 86.400 de secunde ale unei zile, timpul nu le permite să acorde recunoștința lor de 86.401... sau de mai multe ori, pentru că... nu e loc de mai mult, nu încape.

Așadar, dacă doi oameni care sunt capabili să-și acorde recunoștință unul față de celălalt, n-ar înceta să-și exprime recunoştinţa unul față de celălalt, ar muride foame și de sete, dându-și (ca japonezii) recunoştinţă unul altuia, toată viața... fără să se oprească.

Membrii casei tale (bunici, părinți, copii) m-au cunoscut în felurite momente ale vieții, iar pentru mine familia voastră a fost ceva mai aproape de sufletul meu și din cauza faptului că atât bunicul (socrul tău), câ și soțul tău, cât și fiul tău, și-au câștigat pâinea pentru toată viața, cu aceeași meserie (cea de „șofer profesionist”) care îmi este și mie „meseria mea liber aleasă”, încă din 1980.

.................................................. ...................................

Iar de aici, de la acest punct, povestea se ramifică, și se para-ramifică, pentru că uite, cu aceeași meserie, unii își pot practica profesia, în timp ce alții (eu, de exemplu), am avut de ales între a o practica călcând legea sau, a nu o practica deloc.

Undeva este o greșeală.

Mi-am spus mereu că nu este imposibil ca... cel care greșește să fiu eu.

Ei bine, lucrurile par să fie ca într-un presupus caz de daltonism.

Dacă presupunem existența un lot de 100 persoane, din care 99 ar suferi de daltonism , atunci am avea că 99 de persoane se vor opri la semafor atunci când semaforul arată verde, și vor trece semaforul atunci când acesta arată de fapt, roșu.

Ei bine, în aceste condiții, cel care nu este daltonist va fi în contra-pas, în contra-timp (în a-sintonie, în a-ritmicitate), cu ceilalți.

Asta nu se datorează nici vreunei urme de rea voință, nici vreunei urme de rea credință, a vreunuia din această "mulțime dată" (în acest caz formată din 100 de persoane), ci provine doar din modul în care fiecare vede lucrurile.

Părerea mea este că faptul de a-și crește cineva gradul de cunoaștere este echivalent cu a-și crește dioptriile viziunii sale mentale.

Ei bine, ca atunci când am avea la mână doi oameni cu vederea slabă, și când unuia i-ai dai ochelarii săi, iar celuilalt ai refuza să îi dai ochelarii..., atunci cel fără ochelari va vedea calea pe care o parcurge, altfel decât cel care are ochelari.

Sau, dacă din 100 de persoane cu grad normal de vedere, îl punem uneia pe ochi, niște ochelari cu puteri... ori de microscop, ori de telescop, acea persoană va vedea drumul pe care merge, într-un mod diferit decât oamenii cu vedere normală și curentă.

De aceea am mai spus într-un mesaj anterior, că am găsit într-o zi, că nu doar eu mi-am murmurat mie, în gând, niște cuvinte precum: „Uneori regret că am studiat juridcă, fără să fi fost profesia mea... profesie de jurist”, ci și o altă persoană, și asta pentru că cunoscând lucrurile ca un bun jurist, nu poți călca pe pe niște linii (ale legii) pe care tu le vezi, in timp ce alții (care nu au studiat juridica), nu le văd.

Am învățat juridică prin metode auto-pedagogice, și nu am nicio certificare socială care să îmi certifice că ceea ce am învățat, nu am învățat, nu am asimilat și nu am interpretat... greșit.

Tot ce am făcut am făcut cu bună credință, cu bună voință, spre binele tuturor și nu împotriva cuiva.

Ei bine, doar Societatea este examinatorul care își poate da seama, dacă dorește, să examineze spre a vedea cine merge (sau împinge) spre calea păguboasă, spre ținta greșită, și cine nu.

Dar, ca să se decidă să facă o astfel de examinare, trebuie să o determin cumva, trebuie să îi creez interesul pentru asta.

De cel puțin zece ani, tot asta încerc.

Încă n-am reușit, dar nici păgubaș nu mă las, cât oi avea zile.