Subordonarea datorată / Obediencia debida

Page start up on 10.11.2016_12.11 (UTC+1 / España)

Texto del articulo "Obediencia debida - Wikipedia".

Text provenit din articolul "Obediencia debida - Wikipedia"

Borrador (traduccion obtenida por via automatica).

Ciorna (traducere obtinuta pe cale automatica).

Ascultarea cuvenită, numită și ascultare ierarhică, este o situație socială în care o persoană sau un grup de oameni are obligația legală de a se supune altei persoane. În mod obișnuit, există o supunere cuvenită în relațiile individuale de muncă, în lanțul de comandă al ierarhiei militare și în general în acele organizații de tip ierarhic. În dreptul penal este o cauză scutită de răspundere penală pentru infracțiunile comise în îndeplinirea unui ordin emis de un superior ierarhic; Subordonatul, autorul material al faptelor, beneficiază de această scutire, iar sancțiunea penală rămâne în fruntea superiorului său. În multe cazuri, legile penale au stabilit că ascultarea cuvenită nu scutește de răspunderea penală atunci când făptuitorul material știa că a comis o infracțiune sau că ilegalitatea sa este manifestă, așa cum se întâmplă în ceea ce privește încălcările drepturilor omului. a răspunderii penale, nu trebuie confundată cu cauza justificării numită „îndeplinirea datoriei”, în cazul în care mandatul nu provine de la o autoritate superioară, ci de la legea în sine.

Columna reservada a la futura traduccion hecha por el admin.

Coloana rezervata viitoarei traduceri facute de admin.

La obediencia debida, también llamada obediencia jerárquica, es una situación social en la cual una persona o un grupo de personas tiene la obligación jurídica de obedecer a otra persona. Típicamente existe obediencia debida en las relaciones laborales individuales,​ en la cadena de mandos de la jerarquía militar y en general en aquellas organizaciones de tipo jerárquico. En Derecho penal es una causa eximente de responsabilidad penal por delitos cometidos en el cumplimiento de una orden impartida por un superior jerárquico; el subordinado, autor material de los hechos, se beneficia de esta eximente, quedando subsistente la sanción penal en cabeza de su superior. En muchos casos las leyes penales han establecido que la obediencia debida no exime de responsabilidad penal cuando el autor material sabía que estaba cometiendo un delito o su ilicitud era manifiesta, como sucede en materia de violaciones de derechos humanos.​ La obediencia debida, como eximente de responsabilidad penal, no debe ser confundida con la causal de justificación llamada “cumplimiento del deber”, donde el mandato no proviene de una autoridad superior, sino de la ley misma.

(1.161bytes)

Índice

1 Denominación

1.1 Clases de obediencia

2 Naturaleza jurídica

2.1 Causa de justificación

2.2 Causal de ausencia de acción

2.3 Causal de error

2.4 Causal de inexigibilidad

3 Requisitos

4 Críticas

5 Exclusiones

6 Véase también

7 Referencias

7.1 Bibliográficas

7.2 Otras

8 Enlaces externos

(293 bytes)

Denominación

Para referirse a esta eximente, la mayor parte de la doctrina penal utiliza la expresión de obediencia debida; no obstante, varios autores han criticado esta denominación, argumentando que ella implicaría que el ordenamiento jurídico puede establecer un "deber de acatamiento absoluto", aun en caso de órdenes que suponen la realización de hechos delictivos. De acuerdo a los mismos, esta situación resultaría ilógica y contradictoria, pues es un principio universalmente aceptado del Derecho que lo que está ordenado no puede estar al mismo tiempo prohibido y viceversa. Por ello, estos autores prefieren designar a esta eximente como cumplimiento de mandatos antijurídicos.

Clases de obediencia

De acuerdo a la forma en que la obediencia debida se presente en la ley, es clasificable en:

Obediencia absoluta:

En virtud de ésta, el subordinado está obligado a cumplir las órdenes lícitas e ilícitas (antijurídicas) que le ha impartido su superior jerárquico. Se subclasifica en

Obediencia reflexiva:

Aquella en que el subordinado posee la facultad de suspender la ejecución de la orden y representar su ilicitud al superior jerárquico, pero en caso que él insista en su realización, debe cumplirla sin más.

Obediencia ciega:

Aquella en que el subordinado carece de la facultad de suspender y representar la orden.

Obediencia relativa:

En virtud de ésta, el subordinado está obligado a cumplir solo las órdenes lícitas que le ha impartido su superior jerárquico.

Debido a que la obediencia absoluta ciega no se encuentra contemplada en prácticamente ninguna legislación del mundo y la obediencia relativa supone casos que quedan al margen del Derecho penal (porque son órdenes lícitas), la obediencia debida (como eximente) es una situación que se plantea frente a casos de obediencia absoluta reflexiva.

(1819 bytes)

Naturaleza jurídica

La naturaleza jurídica de la obediencia debida es uno de los temas más debatidos por la doctrina. Sin embargo, por lo general, el efecto es similar: se sanciona penalmente al superior que dio la orden y se exime al subordinado. Dentro de las posiciones defendidas se encuentran las siguientes:

Causa de justificación

La obediencia debida sería una causa de justificación y, por tanto, excluiría la antijuridicidad de las conductas realizadas bajo ella. Esta ha sido históricamente la posición tradicional, aunque actualmente se encuentra abandonada por los autores, salvo por unos pocos (como J. M. Rodríguez Devesa y J. J. Queralt). En algunos casos se le trata como una figura específica del cumplimiento del deber (justificante) y en otros se intenta delimitarla de esta última.

Expresamente se le contempla como causal de justificación en el Código Penal de Bolivia, Colombia, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador e Italia- si la orden no es manifiestamente criminal. En el Código Penal español, se recoge como eximente de la responsabilidad criminal en el artículo 20 nº 7 que expresa lo siguiente: "Están exentos de responsabilidad criminal: El que obre en cumplimiento de un deber o en el ejercicio legítimo de un derecho, oficio o cargo". También puede ser una atenuante a tenor del artículo 21 nº 1 cuando no se cumplan todos los requisitos para eximir totalmente de responsabilidad criminal al sujeto activo.

Esta posición ha sido discutida doctrinalmente por los juristas penales, entre otras razones:

Porque no es capaz de explicar por qué se excluye el castigo del subordinado manteniendo la del superior que dio la orden, o sea, por qué se afirma que –la misma acción– está prohibida para uno y permitida –justificada– para el otro;

Porque esta opción priva a la víctima de emplear la legítima defensa en contra del acto del subordinado, puesto que ésta es aplicable solo frente a conductas prohibidas, y

Porque provocaría la impunidad de los colaboradores (cómplices y encubridores), ya que no existe participación criminal en caso de actos justificados.

(2091 bytes)

Causal de ausencia de acción

La obediencia debida sería una causal de ausencia de acción, ya que el subordinado no ejecutaría una acción al ejecutar la orden, sino que solo sería un instrumento del superior. Por esta razón este último podría ser sancionado como autor (mediato) y la víctima podría defenderse legítimamente del ataque. Es una posición poco difundida, que aparentemente supera las objeciones de la anterior.

Sin embargo, no ha sido apoyada por la mayoría de los autores, al ser considerada irreal. Pues no tendría sustento postular que el subordinado se encuentra sometido al superior como un mero instrumento de su voluntad, ya que, si bien la voluntad del subordinado podría generarse de modo defectuoso, no carece de ella y, por tanto, si estaría actuando.

Causal de error

La obediencia debida se trataría de un supuesto de error (y tratada en la teoría del error), pues el subordinado ejecutaría la orden bajo la creencia que obra lícitamente –conforme a Derecho–. Por ello esta posición ha elaborado una teoría de la apariencia, que señala que las órdenes impartidas al subordinado estarían, en parte, amparadas por una presunción de legitimidad (o legalidad), por lo que éste no requeriría conocer que ellas son lícitas, bastando con que en apariencia no infrinjan abierta o manifiestamente la ley. Es una posición que goza de importante prestigio en Iberoamérica.

Se le reconocería en este sentido en el Código de Justicia Militar del Perú y en el Código Penal Militar y la Ley de Fuerzas y Cuerpos de Seguridad de España.

Se ha criticado esta posición porque estrecharía los márgenes de la invencibilidad del error y, principalmente, porque los casos problemáticos de obediencia debida no son aquellos en que el subordinado se equivoca sobre la antijuridicidad de lo ordenado, sino que son aquellos en que cumple la orden a conciencia de su ilicitud.

Causal de inexigibilidad

La obediencia debida sería una causal de inexigibilidad de otra conducta (o exculpación), pues el cumplimiento de la orden ilícita por parte del subordinado obedecería a circunstancias especiales que reducirían las habituales posibilidades de autodeterminación (motivarse en forma normal), producto de la tendencia a acatar las órdenes que reciben de sus superiores casi sin discusión, incluso cuando exceden sus facultades –producto de una instrucción y un régimen disciplinario rígido y severo–. Por ello el Derecho aceptaría razonablemente que, cuando el subordinado recibe una orden de ejecutar un hecho constitutivo de delito y la cumple, no sería cabal expresión de su voluntad. Sin embargo, y por lo general, solo lo eximiría de responsabilidad si lo ha hecho ante la insistencia de su superior, o sea, tras una previa disidencia o representación de su ilicitud. Ésta es la posición que cuenta actualmente con más adeptos.

Se le reconocería en este sentido en el Código de Justicia Militar de Chile.

Una variante de esta posición sostiene que la obediencia debida no es, per se, una causal de exculpación, sino que debe encuadrarse en las (otras) causales: miedo insuperable (estado de perturbación emocional insuperable ante la amenaza de un mal) o estado de necesidad exculpante (sacrificio de un bien jurídico de igual entidad que el salvado).

(3259 bytes)

Requisitos

Determinar los requisitos de la obediencia debida es una tarea compleja, pues varios de ellos dependen de la naturaleza que se le atribuya a ésta. De todas maneras, de modo general, pueden señalarse los siguientes:

Relación de subordinación entre el que manda y el que obedece:

Ésta debe estar establecida por una norma jurídica de Derecho público, como la Administración pública o las Fuerzas Armadas, excluyéndose el sector privado (por ejemplo, las empresas privadas).

Orden formal:

El mandato debe provenir de un superior, es decir, emanar de la relación jerárquica, y cumplir las formalidades habituales.

Orden con contenido delictivo:

El mandato debe referirse a la realización de una conducta típica y antijurídica (si es conforme a Derecho se configura un caso de cumplimiento de un deber).

Subordinado no coaccionado:

El subordinado debe cumplir imperado por la orden, no coaccionado por el superior (en cuyo caso se configura una situación eximente por actuar bajo coacción).

Críticas

La existencia de una causal genérica de obediencia debida ha sido seriamente criticada, porque tendería a la implantación de un sistema de sujeción ciega a las órdenes de los superiores. En otras palabras, invitaría a los subordinados a obedecer sin mayores reparos (sin considerar las consecuencias penales de sus conductas). Por ello se ha aconsejado que solo se establezca para casos específicos y delimitados.

Sin embargo, un gran número de autores aboga por su eliminación como eximente, puesto que el origen de este instituto se sitúa en la época en que el principio de autoridad constituía la base de convivencia en la sociedad y en la actualidad, tras la instauración del Estado de Derecho, rige el principio de juridicidad (o imperio de la ley), que implica que ante conflictos entre autoridad y legalidad siempre ha de primar la legalidad. Además, agregan que sus supuestos de hecho podrían resolverse adecuadamente mediante la teoría del error y las causales de inexigibilidad de otra conducta (miedo insuperable y estado de necesidad exculpante).

(2066 bytes)

Exclusiones

Fundamentalmente hasta la Segunda Guerra Mundial, la obediencia debida se reconoció como eximente sin mayores reparos. De hecho, se aplicó durante el juzgamiento de hechos producidos durante la Primera Guerra Mundial.

Sin embargo, al afrontar el juzgamiento de los crímenes de lesa humanidad cometidos durante la Segunda Guerra Mundial, los aliados se percataron del riesgo de que estos actos quedaran en la impunidad, al diluirse la responsabilidad dentro de la jerarquía nazi. Por ello, con el fin de impedir tal resultado, en el Estatuto del Tribunal Militar Internacional que creó el Tribunal de Núremberg se estableció que: «El hecho de que el acusado haya obrado según instrucciones de su gobierno o de un superior jerárquico no le eximirá de responsabilidad, pero podrá ser determinante de disminución de la pena si el Tribunal lo estima justo».

A partir de ese importante precedente, en el Derecho internacional no se reconoce a la obediencia debida como eximiente de responsabilidad penal. Así, por ejemplo, la Declaración sobre la Protección de Todas las Personas contra la Tortura y Otros Tratos o Penas Crueles, Inhumanos o Degradantes de la ONU (artículo 5º), de 9 de diciembre de 1975, el Código de conducta de los funcionarios encargados de hacer cumplir la ley de la ONU (artículo 5º), de 17 de diciembre de 1979, la Convención contra la Tortura y Otros Tratos o Pena Crueles, Inhumanos o Degradantes (artículo 2.3, "No podrá invocarse una orden de un funcionario superior o de una autoridad pública como justificación de la tortura"), de 10 de diciembre de 1984 y la Convención Interamericana para prevenir y sancionar la tortura (artículo 4º, "El hecho de haber actuado bajo órdenes superiores no exime de la responsabilidad penal correspondiente"), de 9 de diciembre de 1985.

Los ordenamientos nacionales también se han hecho eco de esta tendencia. Por ejemplo, los códigos penales de Alemania y Suiza no consideran como eximente la obediencia debida, y los de Austria, Checoslovaquia, Noruega, Dinamarca y Rusia solo la consideran una circunstancia que reduce la pena aplicable en concreto (circunstancia atenuante). En Venezuela, la Constitución nacional de 1999 establece en su artículo 25 que «todo acto dictado en ejercicio del Poder Público que viole o menoscabe los derechos garantizados por esta Constitución y la Ley es nulo y los funcionarios públicos y funcionarias públicas que lo ordenen o ejecuten incurren en responsabilidad penal, civil y administrativa, según los casos, sin que les sirvan de excusa órdenes superiores».

El Pleno de la Sala de lo Militar del Tribunal Supremo español dictó con fecha 22 de marzo de 2018 una sentencia rechazando que en el ámbito castrense la obediencia debida pueda ser considerada como causa de exclusión de la responsabilidad. Razona el Tribunal Supremo que en un sistema democrático no resulta aceptable el postulado de la obediencia debida cuando es la Ley, precisamente, la fuente de toda autoridad y, por ende, nadie puede situarse en un plano superior a la misma. Existe por tanto, y sin perjuicio de una obediencia jerárquica, ante todo una obediencia legal, habiendo obligación de obedecer al superior en relación con toda orden que se encuentre de acuerdo con el ordenamiento jurídico y, correlativamente hay obligación de desobedecer toda orden contraria al ordenamiento jurídico

(3375 bytes)

Véase también

Ver el portal sobre Derecho Portal:Derecho. Contenido relacionado con Derecho.

Legítima defensa

Ley Argentina de Obediencia Debida

Teoría del delito

(162 bytes)

index

1 Denumire

1.1 Cursuri de ascultare

2 Natura juridică

2.1 Cauza justificării

2.2 Cauza absenței acțiunii

2.3 Cauză de eroare

2.4 Cauza inexigibilității

3 Cerințe

4 Recenzii

5 Excluderi

6 Vezi și

7 Referințe

7.1 Bibliografice

7.2 Altele

8 Legături externe

denumire

Pentru a face referire la această scutire, cea mai mare parte a doctrinei criminale folosește expresia supunerii cuvenite; cu toate acestea, mai mulți autori au criticat această denumire, susținând că ar presupune că sistemul juridic poate stabili o „obligație de conformitate absolută”, chiar și în cazul ordinelor care implică realizarea de fapte penale. Potrivit acestora, această situație ar fi ilogică și contradictorie, întrucât este un principiu de drept universal acceptat că ceea ce este ordonat nu poate fi interzis în același timp și invers. Prin urmare, acești autori preferă să desemneze această scutire ca fiind respectarea mandatelor anti-legale.

Cursuri de ascultare

În conformitate cu modul în care supunerea cuvenită este prezentată în lege, aceasta poate fi clasificată în:

Ascultare absolută:

În virtutea acestuia, subordonatul este obligat să respecte dispozițiile legale și ilegale (ilegale) emise de superiorul său. Este subclasificat în

Ascultare reflectantă:

Cel în care subordonatul are puterea de a suspenda executarea ordinului și de a-i reprezenta ilegalitatea față de superiorul ierarhic, dar, în cazul în care insistă asupra realizării acesteia, el trebuie să se conformeze acesteia fără alte detalii.

Ascultare orbă:

Acela în care subordonatul nu are puterea de a suspenda și de a reprezenta comanda.

Ascultare relativă:

În virtutea acestuia, subordonatul este obligat să respecte numai ordinele legale emise de superiorul său.

Deoarece ascultarea absolută oarbă nu este avută în vedere în nicio legislație din lume, iar ascultarea relativă implică cazuri care sunt în afara legii penale (pentru că sunt ordine legale), supunerea cuvenită (așa cum este scutită) este o situație care apare în cazurile de supunere reflexă absolută.

Natura juridică

Natura juridică a supunerii cuvenite este unul dintre subiectele cele mai dezbătute de doctrină. Cu toate acestea, în general, efectul este similar: superiorul care a dat ordinul este penalizat, iar subordonatul este scutit. Printre pozițiile apărate sunt următoarele:

Cauza justificării

Ascultarea cuvenită ar fi o cauză de justificare și, prin urmare, ar exclude ilegalitatea comportamentelor îndeplinite în cadrul acesteia. Aceasta a fost istoric poziția tradițională, deși este abandonată în prezent de către autori, cu excepția câtorva (precum J. M. Rodríguez Devesa și J. J. Queralt). În unele cazuri, aceasta este tratată ca o figură specifică a îndeplinirii datoriei (justificare), iar în altele, se încearcă delimitarea acesteia din urmă.

Este prevăzut în mod expres ca temei pentru justificarea Codului Penal din Bolivia, Columbia, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador și Italia - dacă ordinul nu este vădit penal. În Codul penal spaniol, este inclus ca fiind scutit de răspundere penală în articolul 20 nº 7 care prevede următoarele: "Sunt scutiți de răspundere penală: Cel care lucrează cu respectarea unei îndatoriri sau în exercitarea legitimă a unui drept, din oficiu sau taxa ". Poate fi, de asemenea, un atenuator în temeiul articolului 21 nr.1 când nu sunt îndeplinite toate cerințele pentru scutirea totală a subiectului activ de răspunderea penală.

Această poziție a fost discutată doctrinar de avocații criminali, printre alte motive:

Deoarece nu este în măsură să explice de ce pedeapsa subordonatului este exclusă prin menținerea celei a superiorului care a dat ordinul, adică de ce se afirmă că - aceeași acțiune - este interzisă pentru unul și permisă - justificată - pentru cealaltă;

Deoarece această opțiune privează victima de a folosi apărarea legitimă împotriva actului subordonatului, deoarece aceasta se aplică numai împotriva conduitei interzise și

Pentru că ar provoca impunitatea angajaților (complici și acoperiri), deoarece nu există o participare criminală în cazul unor fapte justificate.

Cauza absenței acțiunii

Ascultarea cuvenită ar fi o cauză pentru absența acțiunii, deoarece subordonatul nu ar executa o acțiune la executarea ordinului, ci ar fi doar un instrument al superiorului. Din acest motiv, acesta din urmă ar putea fi sancționat ca autor (mediat) și victima s-ar putea apăra în mod legitim de atac. Este o poziție puțin răspândită, care aparent depășește obiecțiile celei anterioare.

Cu toate acestea, nu a fost susținut de majoritatea autorilor, fiind considerat ireal. Căci el nu ar avea sprijinul pentru a postula că subordonatul este supus superiorului ca un simplu instrument al voinței sale, deoarece, deși voința subordonatului ar putea fi generată într-un mod defectuos, nu îi lipsește și, prin urmare, dacă ar acționa.

Cauza erorii

Ascultarea cuvenită ar fi o asumare a erorii (și tratată în teoria erorii), întrucât subordonatul ar executa ordinea sub convingerea că el funcționează legal - conform Legii. Prin urmare, această poziție a dezvoltat o teorie a aspectului, care indică faptul că ordinele emise subordonatului ar fi, în parte, protejate de o prezumție de legitimitate (sau de legalitate), astfel încât acest lucru nu ar necesita să știe că sunt legale, doar care aparent nu încalcă în mod deschis sau în mod evident legea. Este o poziție care se bucură de un prestigiu important în America Latină.

El va fi recunoscut în acest sens în Codul de justiție militară din Peru și în Codul penal militar și în Legea forțelor și organismelor de securitate din Spania.

Această poziție a fost criticată pentru că ar restrânge marjele de invincibilitate ale erorii și, în principal, pentru că cazurile problematice de supunere cuvenită nu sunt cele în care subordonatul greșește cu privire la nelegalitatea celor ordonate, ci sunt cele în care acesta îndeplinește ordinul Conștient de ilegalitatea lor.

Cauza inexigibilității

Ascultarea cuvenită ar fi o cauză a ilizibilității altei conduite (sau a exculpării), deoarece respectarea ordinii nelegale de către subordonat ar urma să se supună circumstanțelor speciale care ar reduce posibilitățile obișnuite de autodeterminare (motivație normală), ca urmare a tendinței de respectă ordinele pe care le primesc de la superiorii lor aproape fără discuții, chiar și atunci când își depășesc puterile - produsul unei instrucțiuni și un regim disciplinar rigid și sever. Prin urmare, Legea ar accepta, în mod rezonabil, că, atunci când subordonatul primește un ordin de a executa o faptă care constituie o infracțiune și se conformează acesteia, aceasta nu ar fi o expresie completă a voinței sale. Cu toate acestea, și, în general, l-ar exonera de responsabilitate numai dacă ar face acest lucru la insistența superiorului său, adică după o disidență sau reprezentare anterioară a ilegalității sale. Aceasta este poziția care are în prezent mai mulți adepți.

El va fi recunoscut în acest sens în Codul Justiției Militare din Chile.

O variantă a acestei poziții susține că supunerea cuvenită nu este, în sine, o cauză pentru exculpație, ci trebuie încadrată în (celelalte) cauze: frica insurmontabilă (starea de perturbare emoțională insurmontabilă în fața amenințării răului) sau starea de necesitate exculpantă (sacrificiul unui bun legal al aceleiași entități ca tărâța).

cerinţe

Determinarea cerințelor obedienței cuvenite este o sarcină complexă, deoarece multe dintre ele depind de natura atribuită acesteia. În orice caz, în general, pot fi indicate următoarele:

Relația de subordonare între șef și cel care se supune:

Acest lucru trebuie stabilit printr-o normă juridică de drept public, cum ar fi Administrația publică sau Forțele armate, cu excepția sectorului privat (de exemplu, a companiilor private).

Comandă formală:

Mandatul trebuie să vină de la un superior, adică să emane din relația ierarhică și să respecte formalitățile obișnuite.

Comanda cu conținut penal:

Mandatul trebuie să se refere la îndeplinirea unei conduite tipice și nelegale (dacă este potrivit legii, este configurat un caz de conformitate cu o taxă).

Subordonat neacordat:

Subordonatul trebuie să respecte ordinea, nu este constrâns de superior (caz în care se stabilește o situație scutită prin acțiune sub acuzație).

comentarii

Existența unei cauze generice de supunere cuvenită a fost criticată serios, deoarece ar tinde la implementarea unui sistem de supunere oarbă la ordinele superiorilor. Cu alte cuvinte, aș invita subordonații să se supună fără obiecții majore (fără a ține cont de consecințele criminale ale comportamentelor lor). Prin urmare, a fost sfătuit să fie stabilit numai pentru cazuri specifice și delimitate.

Cu toate acestea, un număr mare de autori pledează pentru eliminarea acesteia ca o scutire, întrucât originea acestui institut este la momentul în care principiul autorității a stat la baza coexistenței în societate și astăzi, după instituirea Statul de drept reglementează principiul juridicității (sau statul de drept), ceea ce presupune că înaintea conflictelor dintre autoritate și legalitate, legalitatea trebuie să predomine întotdeauna. În plus, ele adaugă că ipotezele lor de fapt ar putea fi rezolvate în mod adecvat prin teoria erorii și cauzele inexigibilității unui alt comportament (frică insurmontabilă și starea nevoii exculpante).

excluderi

Fundamental până în al doilea război mondial, supunerea cuvenită a fost recunoscută ca fiind scutită fără obiecții majore. De fapt, aceasta a fost aplicată în timpul procesului evenimentelor produse în timpul Primului Război Mondial.

Cu toate acestea, atunci când se confruntă cu procesul de crime împotriva umanității comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Aliații și-au dat seama de riscul ca aceste acte să rămână în impunitate, întrucât responsabilitatea în ierarhia nazistă a fost diluată. Prin urmare, pentru a preveni un astfel de rezultat, Statutul Tribunalului Militar Internațional care a creat Tribunalul de la Nürnberg a stabilit că: „Faptul că acuzatul a acționat conform instrucțiunilor guvernului său sau al unui superior ierarhic nu-l va exonera de el. răspunderea, dar poate fi un factor determinant al reducerii pedepsei dacă Curtea consideră că este corectă.

Pe baza acestui precedent important, dreptul internațional nu recunoaște supunerea cuvenită drept scutire de responsabilitatea penală. Astfel, de exemplu, Declarația privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau pedepse crude, inumane sau degradante ale ONU (articolul 5) din 9 decembrie 1975, Codul de conduită al oficialilor responsabili pentru a aplica legea ONU (articolul 5) din 17 decembrie 1979, Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau pedepse crude, inumane sau degradante (art. 2.3, „Un ordin al unui ofițer superior sau a unei autorități publice ca justificare a torturii "), din 10 decembrie 1984 și Convenția interamericană pentru prevenirea și pedepsirea torturii (art. 4,„ Faptul că a acționat în baza ordinelor superioare nu scutește răspunderea penală corespunzătoare ") , din 9 decembrie 1985.

Reglementările naționale au avut de asemenea un ecou în această tendință. De exemplu, codurile penale din Germania și Elveția nu consideră că sunt supuse scutirilor supuse, iar cele din Austria, Cehoslovacia, Norvegia, Danemarca și Rusia consideră doar o circumstanță care reduce în special pedeapsa aplicabilă (circumstanță atenuantă). În Venezuela, Constituția Națională din 1999 stabilește în articolul 25 că „orice act adoptat în exercitarea puterii publice care încalcă sau afectează drepturile garantate de această Constituție și Legea este nul și funcționarii publici și funcționarii publici care o comandă sau o execută. suportă răspunderea penală, civilă și administrativă, după caz, fără ca ordinele superioare să servească drept scuză.

Ședința plenară a Camerei militare a Curții Supreme a Spaniei a emis pe 22 martie 2018, o hotărâre care respinge faptul că, în domeniul militar, ascultarea cuvenită poate fi considerată o cauză de excludere a responsabilității. Curtea Supremă consideră că într-un sistem democratic postulatul ascultării cuvenite nu este acceptabil atunci când este Legea, tocmai, sursa întregii autorități și, prin urmare, nimeni nu poate fi plasat într-un plan superior acesteia. Prin urmare, există, fără a aduce atingere unei ascultare ierarhică, în primul rând o ascultare legală, având obligația de a asculta superiorul în raport cu orice ordine care este în conformitate cu sistemul juridic și, corespunzător, există o obligație de a ne asculta de orice ordine contrară ordinii legal

Vezi și

A se vedea portalul privind portalul legii: drept. Conținutul legii.

Apărare legitimă

Legea argentiniană a supunerii cuvenite

Teoria criminalității