Invatarea eficienta. Stiluri de invatare individuala

STILURI INDIVIDUALE DE ÎNVĂŢARE

 Stilurile de învăţare - se referă la modul particular în care o persoană, pe de o parte percepe informaţ

ia, iar, pe de altă parte, prelucrează informaţia. Astfel, au apărut anumite clasificări ale stilurilor de învăţare în funcţie de palierul pe care se plasează.

La nivelul palierului perceptiv, stilurile de învăţare se structureaza în funcţie de analizatorul utilizat cu preponderenţă. Fleming şi Mills (1992) identifică patru stiluri de învăţare: vizual, auditiv, citit-scris şi kinestezic.

Pe palierul procesării informaţiei, clasificările sunt mai diverse. David Kolb (1984) identifică patru moduri de învăţare: prin experienţă concretă, prin observare reflexivă, prin conceptualizare abstractă şi prin experimentare activă.

MODELUL FLEMING ŞI MILLS

            Acest model a fost elaborat de neozeelandezii Fleming şi Mills în 1992 şi se centrează pe modalităţile senzoriale prin care percepe informaţia o persoană care învaţă. Autorii identifică următoarele stiluri de învăţare:

• vizual – aplecat pentru grafice, tabele, figuri, scheme şi orice alte reprezentări grafice pentru ceea ce este expus prin intermediul cuvintelor.

• auditiv – aplecatpentru informaţia auzită: prelegeri, casete audio, discuţii.

• citit-scris – aplecatpentru informaţia vehiculată prin cărţi, manuale, articole, notiţe.

• kinestezic – aplecatpentru exerciţiu şi practică, conectare la realitate prin experienţă, exemple sau simulare.

• multimodal – combină minim două preferinţe.

                           MODELUL KOLB

 Acest autor al teoriei învăţării experienţiale, David Kolb, propune o tipologie a trăsăturilor individuale în învăţare  (1981, 1984)  care porneşte de la premisa că procesarea informaţiei este influenţată de experienţa pe care o acumulăm sau o deţinem la un moment dat.

Modelul este inchipuit circular, şi presupune că fiecare individ va parcurge toate cele patru tipologii, în ordinea propusă de autor: experimentare concretă sau învăţarea prin experienţă; reflectare/observare sau învăţarea prin examinare; abstractizare/conceptualizare sau învăţarea prin explicitare şi experimentare activă sau învăţarea prin aplicare.

Cine învaţă prin acomodare combină experienţa activă cu experienţa concretă. Sunt orientaţi înspre ceilalţi şi practică rezolvarea problemelor prin încercare şi eroare. Cei care învaţă prin divergenţă îmbină experienţa concretă cu observarea şi reflecţia. Au tendinţa de a folosi informaţiile care le provin prin intermediul simţurilor. Cei care învaţă prin asimilare combină observarea şi reflecţia cu observarea şi generalizarea. Îi caracterizează gândirea de tip abstract şi orientarea teoretică. Cei care învaţă prin convergenţă combină abstractizarea şi generalizarea cu experimentarea activă. Dovedesc o bună înţelegere a laturii practice a ideilor şi sesizează aplicabilitatea acestora.

O experienţa concretă sau a simţi înseamnă a percepe informaţia. Judecăţile se întemeiază pe simţuri. Observarea şi reflexia sau a privi reflectă felul în care anumite aspecte ne influenţează viaţa. Aceste persoane se bazează pe observaţii sistematice în judecăţile pe care le emit. Le plac prelegerile şi expunerile pentru că acestea permit observare imparţială. Vor evaluarea externă. Abstractizarea şi generalizarea sau a gândi presupune a compara cum anumite lucruri se potrivesc cu experienţa noastră. Aceste persoane sunt orientate mai mult înspre simboluri şi obiecte decât înspre oameni. Învaţă cel mai bine în situaţii de învăţare impersonale, care evidenţiază teoriile şi permit analiza sistematică. Le plac studiile de caz, lecturile şi exerciţiile de gândire.Experienţa activă sau a face trimite înspre felul în care informaţiile noi oferă posibilităţi pentru a fi utilizate în acţiuni. Învaţă cel mai bine când sunt antrenaţi în proiecte, dezbateri de grup sau rezolvarea temelor de casă. Sunt extrovertiţi şi doresc să atingă totul.

Acea dezvoltare personală se realizează pornind de la autocunoaştere. Primul pas îl reprezintă formularea scopurilor personale, apoi urmează analiza stării iniţiale. Pe baza primelor două se stabilesc obiectivele de învăţare şi planul de acţiune. Estimarea corectă a resurselor şi efortului necesar poate constitui în sine un obiectiv de învăţare în dezvoltarea personală.

A ne construi pe noi înşine poate fi un scop major al învăţării, însă a ne construi pe noi înşine pentru a deveni surse ale învăţării altora este cel mai înalt scop al învăţării. Cunoştinţele noastre sunt cu atât mai valoroase cu cât contribuie mai consistent la progresul celor din jurul nostru.