Narcisa BALABAN

Bisericile ortodoxe nu sunt pictate pentru a impresiona, pentru a încânta ochiul, ci scopul principal al picturii este apropierea omului de Dumnezeu. Pictura bisericilor înfăţişează întreaga istorie a mântuirii şi, întrucât oferă o bogată Biblie în imagini, este şi un mijloc de cateheză. Având în vedere faptul că înainte puţină lume ştia să citească, bisericile pictate constituiau, pentru preoţi, un instrument de cateheză, la vederea căruia credincioşii puteau înţelege toate tainele Bisericii. Citiţi în continuare un documentar despre cum se pictează bisericile, potrivit erminiei bizantine.

Zugrăvirea bisericilor ortodoxe se face după o rânduială precisă, pusă la punct de-a lungul istoriei creştinismului, de Sfinţii Părinţi sau în cadrul sinoadelor ecumenice. Începând cu secolul al VIII-lea, în special o dată cu Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 787 şi cel de la Constantinopol din 843, s-a restabilit cultul icoanelor, Biserica impunând principii riguroase şi reguli precise de lucru. Din secolul al IX-lea a început conturarea treptată a unui program iconografic (poate varia în funcţie de anumite criterii) care a devenit astfel obligatoriu pentru toţi zugravii de biserici. Acest program este înscris în Erminiile picturii bizantine şi are ca idee de bază concepţia teologică, pe care se întemeiază reprezentarea şi locul fiecărei scene sau figuri sfinte de pe pereţii bisericii. Se întâmplă ca nu toate bisericile să fie pictate la fel, mai ales acolo unde zugravii sunt constrânşi de spaţiu. Însă dispunerea unor anumite scene şi a unor sfinţi este absolut obligatorie, întrucât acestea reprezintă temeiul teologic al Bisericii creştine.

Marii tâlcuitori ai cultului ortodox, cum ar fi Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman, Patriarhul Constantinopolului sau Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului ne spun că distribuirea picturii pe pereţii bisericilor este determinată de funcţia specială pe care o are în cultul divin fiecare încăpere a bisericii - altar, naos, pronaos şi pridvor -, precum şi de semnificaţia simbolică a acestora. Pictura bisericii trebuie să comunice cu arhitectura şi totodată să fie în strânsă legătură cu destinaţia şi simbolismul bisericii în cultul divin. Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că biserica trebuie să ne dea, în ansamblul ei arhitectonic şi pictural, o viziune sensibilă a Bisericii cereşti, a cerului pe pământ. În ansamblul ei, biserica-lăcaş ne oferă, aşadar, imaginea văzută a întregului univers, a lumii văzute şi a celei nevăzute, strânse în jurul lui Dumnezeu, Creatorul şi Providenţialul ei (pr. prof. Ene Branişte, „Programul iconografic al bisericilor ortodoxe“, 1975).

Locul membrilor bisericii triumfătoare

Întrucât scenele reprezentate sunt în legătură cu funcţia liturgică a fiecărui segment din biserică, ne vom opri mai întâi la pictura sfântului altar. După cum spune părintele profesor Ene Branişte, altarul, încăperea cea mai tainică şi mai sfântă a Bisericii, care simbolizează cerul, „templul nefăcut de mână omenească“ şi biserica pământească în manifestarea ei cea mai înaltă, este rezervat chipurilor membrilor bisericii triumfătoare. În centru, deasupra cupolei, este reprezentată Maica Domnului pe tron (Împărăteasa cerurilor sau doamna îngerilor), ţinând pe genunchi sau în braţe pe pruncul Iisus. Este flancată de cei doi sfinţi arhangheli, Mihail şi Gavriil. Unul dintre aceştia poate fi înlocuit cu sfântul care ocroteşte biserica respectivă, iar dacă este spaţiu, fiecare dintre cei doi arhangheli poate fi însoţit de câte un sfânt, ca Sf. Părinţi Ioachim şi Ana, David sau Solomon purtând suluri cu inscripţii din profeţiile lor. În următorul registru sunt reprezentate, în ordine, scena împărtăşirii Apostolilor din mâinile lui Hristos, Sfinţii Trei Ierarhi, Heruvimii şi Serafimii. De asemenea, sunt dispuse scene istorice şi simbolice din istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament, care au legătură cu Liturghia. De exemplu, liturghia arhierească (cerească) sau dumnezeiasca Liturghie, în care este înfăţişat Mântuitorul în centrul compoziţiei, slujind ca mare arhiereu, înconjurat de îngeri, preoţi şi diaconi în mişcare, purtând fie discul şi potirul cu Sfintele Daruri, fie sfântul epitaf, simbolizând trupul mort al Domnului. Când spaţiul nu permite, această scenă se zugrăveşte pe pereţii turlei de pe naos.

„Câteodată, sfinţii arhangheli care sunt pictaţi de o parte şi de alta a Maicii Domnului sunt însoţiţi de câte un ierarh important, ca Sf. Nicolae sau Sf. Spiridon. În afară de acestea, mai există proscomidiar sau arhidiaconicon (încăperea în care se ţin veşmintele) şi iarăşi sunt înfăţişate scene simbolice. Dacă nu este proscomidiar, ci doar o nişă în perete, fiind simbol de jertfă, este reprezentat Iisus în potir, iar dacă nu este loc, sunt reprezentate cel puţin instrumentele de la răstignire, ca trestia cu buretele, crucea, iar dincolo, în veşmântar, este reprezentată o scenă din Vechiul Testament legată de altar, cum ar fi rugul lui Moise. De asemenea, mai sunt înfăţişaţi doi arhidiaconi, Laurenţiu şi Ştefan, şi cu aceasta se cam încheie iconografia obligatorie a altarului“, ne explică drd. Stelian Onica, lector în cadrul secţiei Artă Sacră, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi. Pe restul bolţii altarului, în cazul bisericilor mari, în jurul chipului Maicii Domnului se zugrăvesc Sfânta Treime, scene din viaţa Maicii Domnului, Iisus Emanuel şi „Cel vechi de zile“, îngeri şi serafimi sau medalioane cu chipuri de sfinţi.

Lupta pentru mântuire

În naos, locul în care oamenii se adună în preoţia „împărătească“, fiind încăperea rezervată credincioşilor de ambele sexe şi imagine a vieţii pământeşti a creştinilor, pictura reprezintă, în general, chipurile celor care se luptă să câştige mântuirea (asemenea pământenilor de astăzi), precum şi scene menite să ne amintească ce este biserica şi cum trebuie să stăm în ea. (pr. Ene Branişte). Astfel, pe cupola centrală se pictează Pantocratorul sau chipul lui Dumnezeu-Atotţiitorul, sub înfăţişarea Mântuitorului care binecuvâtează, având în mână Sfânta Evanghelie. În următoarele registre sunt pictate cele nouă cete îngerereşti sau măcar câţiva heruvimi şi serafimi, sfinţi prooroci ai Vechiului Testament, apostoli, iar în cele patru triunghiuri, numite pandantive, sfinţii evanghelişti Ioan, Marcu, Luca şi Matei. Pe absidele laterale, la sud, se pictează Naşterea Domnului, iar la nord Învierea, cele două mari praznice împărăteşti. Sub acestea, spune dl Stelian Onica, în sensul acelor de ceasornic (în cazul bisericilor rotunde, care au turlă), începând de la catapeteasmă, într-o ordine cronologică, sunt reprezentate scene din viaţa Mântuitorului, ca Buna Vestire, fuga în Egipt, uciderea pruncilor de către Irod, apoi momente care au legătură cu Învierea, ca şi Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de Taină, Prinderea şi arestarea lui Iisus, Răstignirea, Drumul Golgotei etc. Partea de jos, cea mai apropiată de credincioşi, este destinată sfintilor patriarhi, învăţători, preoţi, mucenici, alte scene din Noul Testament. „În următorul registru, sub aceste scene, chiar dacă sunt abside sau nu (se întâmplă să fie biserici navă) sunt reprezentaţi câţiva sfinţi mucenici, de obicei Sf. Gheorghe, în dreapta, iar Sf. Dimitrie, în stânga, privind spre altar, după care vin alţi mucenici dintre cei mai importanţi. Naosul este, ca să spunem aşa, al sfinţilor mucenici martiri“, mai spune dl. Onica.

În funcţie de spaţiu, se mai zugrăvesc cele patru înfăţişări ale chipului Mântuitorului sau chipuri ilustre din istoria Vechiului Testament, precum şi Sfânta Treime şi alte praznice împărăteşti, cum ar fi Schimbarea la Faţă, Pogorârea Duhului Sfânt, Adormirea Maicii Domnului. Locul scenei Adormirii Maicii Domnului este întotdeauna în partea vestică, de cum ne uităm dinspre altar, pe un perete despărţitor între naos şi pronaos, pentru că este o scenă foarte amplă. Dacă este loc, spaţiul se mai poate umple cu alte scene din viaţa lui Iisus şi se pot intercala şi scene din viaţa Sfintei Fecioare sau în legătură cu viaţa ei, precum şi minunile ei de după adormire. Pe suprafaţa dinpre apus se va zugrăvi grupul Deisis (Iisus în mijloc, iar de o parte şi de alta, Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul).

Scene menite să sensibilizeze omul spre frica de Dumnezeu

Pronaosul este dedicat Maicii Domnului Oranta (rugătoarea), care are pe Iisus în medalion la piept, înconjurată de sfinţi melozi, pentru că, de obicei, deasupra pronaosului există cafasul sau dacă nu există, locul acesta simbolizează cântările bisericeşti. Urmează Sinaxarul, adică sfinţii din cursul anului bisericesc, sfântul ocrotitor al bisericii sau, în unele biserici, chiar scene din viaţa sfântului care ţine de hram. Un exemplu în acest sens este Biserica „Sf. Nicolae“ - Domnesc din Iaşi sau Catedrala episcopală din Roman, închinată Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi. De asemenea, după cum menţionează pr. prof. Ene Branişte, în regiunile în care unii sfinţi sunt mai populari printre credincioşi, în naos se pot picta scene şi minuni din viaţa acestora. De exemplu, în Oltenia se întâlnesc în biserici scene din viaţa Sf. Nicodim de la Tismana sau a Sf. Grigorie Decapolitul. În Moldova, putem întâlni viaţa Sfintei Cuv. Parascheva şi a Sf. Ioan cel Nou de Suceava, ocrotitorii Moldovei. De asemenea, în jurul Bucureştilor, în pronaos se mai pictează scene din viaţa Sf. Dimitrie cel Nou din Basarabi.

În următorul registru sunt reprezentaţi cuvioşi, sihaştri, pustnici şi alţi călugări a căror viaţă poate fi pildă pentru credincioşi, sau propuşi pentru canonizare (vezi iconografia Bisericii „Sf. M. Mc. Gheorghe - vechea catedrală mitropolitană din Iaşi). Întrucât, în mod tradiţional, pronaosul este locul rezervat catehumenilor, acesta este spaţiul care îi iniţiază pe cei doritori (aici se săvârşeşte prima parte din Taina Botezului) în măreţia şi puterea lui Dumnezeu. În pronaos sunt reprezentate şi scene ample ca Judecata de Apoi sau întâmplări din Vechiul Testament, menite să sensibilizeze omul spre frica de Dumnezeu.

Episoade din istoria creştinismului

De obicei, scena Judecăţii de Apoi se picta în pridvor (un exemplu fiind bisericile din Muntenia şi Oltenia, care au pridvoare deschise), la intrarea în biserică sau pe peretele exterior al altarului (exemplu, biserica Mănăstirii Voroneţ, din nordul Moldovei). Tot în pridvoarele deschise ale acestor biserici, pe boltă se zugrăvesc în acest caz, în centru, chipul lui Dumnezeu, „cel vechi de zile“, înconjurat de tronuri, serafimi, heruvimi, îngeri şi sfinţi. Mai jos sunt dispuse chipuri de prooroci, iar la colţuri Sfinţii Evanghelişti sau patru dintre sfinţii imnografi. În funcţie de spaţiu, se zugrăvesc sfinţii militari sau Sfinţii Arhangheli, iar în partea dinspre răsărit, deasupra uşii de la intrare, Intrarea Maicii Domnului în biserică. În pronaos, astăzi se mai pictează şi câţiva dintre cei mai importanţi sfinţi români. De asemenea, întâlnim atât în pronaos, cât şi în pridvor, chipurile ctitorilor bisericii respective, precum şi pe al chiriarhului locului şi al patriarhului. Sfinţii români se mai pictează şi în pridvor.

La bisericile din Moldova, unde pridvorul este închis, iconografia, consemnează pr. Ene Branişte, preia o parte din iconografia pronaosului. Astfel, pe suprafaţa de sus a tavanului sau pe bolţi, dacă sunt, se zugrăveşte chipul Maicii Domnului cu Iisus Emanuel sau al lui Dumnezeu, „cel vechi de zile“, din viziunea proorocului Daniel, înconjuraţi de îngeri şi prooroci. Pe pereţii verticali se zugrăvesc scene şi figuri din istoria Vechiului Testament, chipuri de vechi martiri, călugări şi cuvioşi, alte evenimente din istoria creştinismului, cum ar fi sinoadele ecumenice, Acatistul sfintei Fecioare, Scara din visul patriarhului Iacob sau a Sf. Ioan Scărarul, vămile văzduhului. La intrarea în biserici, deasupra uşii, se va zugrăvi întotdeauna icoana hramului.