Acest cuvios părinte este numărat printre cei dintâi români cunoscuţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Numele, viaţa şi sfinţenia moaştelor sale se bucurau în trecut de mare cinste şi evlavie în nordul Moldovei, îndeosebi în oraşul natal, Rădăuţi, atât pentru numărul faptelor minunate, cât şi pentru darul nestricăciunii cu care le-a binecuvântat Dumnezeu.

Cuviosul Leontie s-a născut din părinţi binecredincioşi, care i-au dat o creştere cu totul aleasă, curată, sfântă, legându-l cu inima şi cugetul de Dumnezeu. Căci de mic iubea slujbele din biserica Sfântul Nicolae, ţinea posturile, practica rugăciunea în taină, se simţea legat de toţi oamenii şi mai ales de copiii mici şi orfani, cu care-şi împărţea hrana şi bucuriile vârstei. Pentru aceea era şi el iubit, fiind socotit un „copil bătrân”.

Dar fericitul Leontie avea şi câţiva buni dascăli sufleteşti, dintre care cel dintâi era preotul bisericii, care l-a botezat, precum şi unii cuvioşi sihaştri ce se nevoiau în pădurile seculare de pe valea Putnei. Ori de câte ori se întâlnea cu aceştia le cerea binecuvântare şi cuvinte de folos pentru mântuirea sufletului. Ba, uneori, el singur se ducea pe la chiliile sihaştrilor din codrii Rădăuţilor şi le ducea de mâncare, iar de la ei primea sfaturi părinteşti.

Între anii 1359-1365, Bogdan I, primul domn al Moldovei, a zidit din temelie în Rădăuţi o nouă biserică de piatră cu hramul Sfântul Nicolae, a făcut chilii în jurul ei şi a întemeiat o frumoasă mănăstire pentru el şi familia sa. Văzând aceasta, râvnitorul Leontie, care ardea cu duhul pentru dragostea lui Hristos, a intrat şi el în nevoinţa călugărească, aici, în mănăstirea Bogdana. Şi se smerea înaintea tuturor, fiind foarte ascultător în toate, încât se mirau cuvioşii călugări de râvna lui pentru Dumnezeu. Era apoi nelipsit de la slujbele bisericii, tăcut, blând şi se ruga neîncetat cu lacrimi şi privegheri de noapte.

Egumenul mănăstirii, înţelegând prin Duhul Sfânt că este un vas ales al Bisericii lui Hristos, l-a tuns în monahism, punându-i numele de Lavrentie. Dar tânărul nevoitor nu avea aici îndestulată odihnă şi sporire duhovnicească. Căci era cunoscut de mulţi credincioşi şi rude, iar sufletul său suspina după fericita linişte şi viaţă pustnicească. Deci, luând binecuvântare de la egumenul şi duhovnicul său, s-a retras la sihaştrii ce se nevoiau în codrii Rădăuţilor de pe valea Putnei. Acolo erau câţiva călugări vestiţi în nordul Moldovei pentru asprimea nevoinţei şi sfinţenia vieţii lor. Aceştia s-au făcut povăţuitori şi părinţi duhovniceşti tânărului nevoitor Lavrentie. Ei l-au deprins meşteşugul Rugăciunii lui Iisus şi îndemânarea luptei cu nevăzuţii duşmani, care ispitesc pe om cu gânduri rele şi cu tot felul de patimi, dintre care cel mai greu de biruit sunt mândria şi desfrânanea.

Astfel vieţuind Cuviosul Lavrentie şi mult sporind în nevoinţa sihăstrească, în smerenie, rugăciune şi râvnă pentru Hristos, îndată au început să se adune în jurul chiliei sale câţiva ucenici iubitori de viaţă isihastă. Apoi, vestindu-se tot mai mult numele şi faptele lui, s-au adăugat acolo şi alţi sihaştri, rugându-l să le fie egumen şi părinte duhovnicesc. Deci, neputând să le refuze dragostea şi buna-credinţă, a primit să le fie întâistătător şi îndrumător. Nu după multă vreme, împreună cu ucenicii săi, a înălţat o mică biserică de lemn într-o poiană, a făcut chilii, a pus rânduială de slujbă sihăstrească şi aşa a luat fiinţă pe la sfârşitul veacului al XIV-lea prima sihăstrie cunoscută în nordul Moldovei sub numele de „Schitul lui Lavrentie” sau, popular, „Schitul Laura”. Fiind înştiinţat de aceasta mitropolitul Moldovei, Iosif Muşat de la Suceava, îndată a sfinţit biserica şi, hirotonind preot pe Cuviosul Lavrentie, l-a numit egumen şi părinte sufletesc al schitului şi al tuturor sihaştrilor ce se nevoiau în pădurile neumblate din nordul Moldovei şi de pe valea Putnei. Iar rânduială de viaţă a monahilor, fixată de smeritul stareţ obştei sale, era aceasta: în fiecare zi primeau hrană o dată, la asfinţitul soarelui, în afară de sărbători; somnul dura trei, până la patru ore pe noapte, iar de la miezul nopţii până dimineaţa se adunau în biserică şi săvârşeau Utrenia şi Laudele, după rânduiala Sfântului Munte şi tradiţia pustnicească. Ziua făceau rucodelie la chilii, adică munceau individual, şi citeau Psaltirea o dată pe zi. Se mărturiseau în fiecare săptămână şi primeau Sfintele Taine Duminica şi la marile praznice. Cei mai tari în virtute posteau câte două-trei zile în şir, ţineau tăcere desăvârşită toată ziua şi noaptea făceau până la o mie de metanii şi de închinăciuni. Sihaştrii mai sporiţi şi schimonahii aveau binecuvântare, în posturi, să se retragă în adâncul codrilor seculari, pentru a petrece singuri în înfrânare şi neîncetată rugăciune. Plecau în linişte când se începea postul şi se întorceau înaintea marilor praznice, pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos şi a se bucura împreună cu toţi fraţii.

Aceasta era neputinţa pustnicească a sihaştrilor din schitul Cuviosului Lavrentie. Fiecare se străduia după putere şi după harul primit şi pe toate le îndeplinea cu dragoste, ştiind că fapta bună făcută cu mânie şi cârtire, fără binecuvântare şi din interes, iar nu pentru lauda lui Dumnezeu, nu are nici o plată, ci, mai degrabă, osândă şi mustrare de conştiinţă.

Pe la începutul veacului al XV-lea schitul ieroschimonahului Lavrentie avea zeci de sihaştri şi ucenici, printre care se număra şi monahul Daniil, devenit mai târziu Cuviosul Daniil Sihastrul. Pe acest tânăr ostaş al lui Hristos l-a crescut duhovniceşte Cuviosul Lavrentie cu atâta grijă şi osârdie, încât i-a devenit adevăratul său părinte sufletesc. Şi nu erau alţi sihaştri mai sporiţi în această aşezare decât cuvioşii Lavrentie şi fiul său duhovnicesc, Daniil. Amândoi posteau câte două şi trei zile în şir. Amândoi făceau privegheri de toată noaptea neîncetată rugăciune şi cugetare duhovnicească. Amândoi se retrăgeau din timp în timp la linişte în munţi, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu şi a izgoni pe diavoli cu postul şi cu sabia rugăciunii. Amândoi sihaştrii s-au învrednicit de la Dumnezeu de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni. Că ştiau mai dinainte cele vii-toare, cunoşteau gândurile şi ispitele celor ce veneau la dânşii şi vindecau pe mulţi bolnavi, cu rugăciunile lor. Din această cauză alergau numeroşi credincioşi bolnavi la schitul Cuviosului Lavrentie să primească sănătate.

Întemeind Alexandru cel Bun episcopia Rădăuţilor, iar biserica mănăstirii Bogdana transformând-o în catedrală episcopală, se gândea pe ce bărbaţi mai vrednici şi cu viaţă aleasă să-i pună episcopi şi iconomi ai Tainelor Bisericii lui Hristos. Rămânând vacantă episcopia de la Rădăuţi şi auzind marele domn de viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Lavrentie, împreună cu mitropolitul Sucevei şi cu tot clerul l-au ales episcop al Rădăuţilor, chiar fără voia lui. Deci, încredinţând schitul Laura ucenicului său, monahului Daniil Sihastrul, fericitul ieroschimonah de mai târziu a mers nevrând la scaunul său episcopal de la Rădăuţi, de unde era de metanie. Dar nici aici nu a părăsit nevoinţa sa sihăstrească de rugăciune neîncetată, de post, milostenie şi privegheri îndelungate. Însă nevoinţa călugărească, pe care o făcea în taină, o împletea cu slujirea Bisericii lui Hristos, adică cu săvârşirea sfintelor slujbe, cu sfinţirea noilor locaşuri, cu sfătuirea credincioşilor, cu apărarea dreptei-credinţe şi mai ales cu multă milostenie. Fericitul Lavrentie era un păstor al dragostei, al rugăciunii şi al faptelor bune. Zilnic împărţea săracilor şi văduvelor ajutoare, bani, mâncare şi cuvinte de mângâiere.

Dar sufletul acestui episcop nu putea avea pace deplină la Rădăuţi. El suferea mereu după mult iubita lui linişte, unde se formase şi unde putea vorbi numai cu Dumnezeu. Apoi, atât vârsta înaintată, cât şi slăbirea firii sale l-au silit să se retragă din scaunul episcopal şi să se reîntoarcă la sihăstria sa de pe valea Putnei, mai sus de satul Vicov, unde îl aşteptau ucenicii.

Aici, mai ostenindu-se câţiva ani în aspră nevoinţa pustnicească, în post şi rugăciune cu lacrimi, Cuviosul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârşirii, încât cunoştea cele viitoare şi vindeca multe boli şi suferinţe omeneşti. Deci, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, a cerut să fie tuns în marele şi îngerescul chip al schimniciei, după obiceiul monahilor români, primind numele de Schimonahul Leontie. Apoi, chemându-şi numeroşii săi fii duhovniceşti, adică pe sihaştrii care se nevoiau în schitul întemeiat de dânsul şi pe toţi care locuiau în codrii Vicovului şi ai Putnei, le-a dat multe sfaturi şi le-a rânduit egumen şi părinte sufletesc pe cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său. La urmă, dându-le ultima sărutare şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului Laura, întemeiat de el, unde se îndeplineau minunate vindecări de boli. Aceasta se petrecea spre sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun.

Auzind de viaţa şi minunile ce se făceau la mormântul Sfântului Leontie de la Laura, credincioşii şi clerul episcopiei Rădăuţilor au cerut mitropolitului Moldovei să le aprobe scoaterea din pământ a acestui mare odor duhovnicesc şi strămutarea lui în catedrala episcopală din mănăstirea Bogdana-Rădăuţi. Aşa au fost dezgropate şi aduse cu multă cinste moaştele Sfântului Leontie, însoţite de sute de clerici, călugări, ieromonahi, egumeni şi mii de credincioşi cu făclii aprinse în mâini, în cântări duhovniceşti şi în sunete de clopote. Aici au fost aşezate în biserica episcopală, în partea dreaptă a naosului, şi veneau zilnic mulţi credincioşi să le sărute, să se închine şi să ceară mijlocirea Sfântului Leontie în necazurile lor. Şi mulţi bolnavi şi suferinzi dobândeau sănătate şi împlinirea cererilor lor, cu darul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfântutui Leontie. Veneau credincioşi, atât din împrejurimi cât şi de departe, încât vestea minunilor cuviosului se răspândise chiar şi peste hotarele Moldovei. Astfel, un învăţat teolog de la Kiev, ieromonahul Zaharia Kopîstenski, în cartea sa Palinodia, scrisă în anii 1621-1622, prin care apăra credinţa ortodoxă, enumera câţiva dintre sfinţii ortodocşi din ţările vecine, printre care amintea şi câţiva sfinţi moldoveni. Iată ce scrie el: „La români, la Suceava, în biserica mitropolitană, Sfântul Ioan cel Nou, mucenic al credinţei, în raclă argintată şi aurită, zace cu trupul întreg, unde şi minuni se fac spre vindecarea pelerinilor. În Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, Făcătorul de Minuni, zace cu trupul întreg. În Voroneţ, în mănăstire, Daniil Sfântul, Făcător de Minuni. Şi alţii, nu puţini” (p. 340).

Bătrânii din Rădăuţi şi din împrejurimi mărturisesc că Sfântul Leontie se bucura de mare cinste în acest oraş, încât şi strada numită astăzi Bogdan Vodă, unde se află vechea catedrală episcopală muşatină, se chema în popor „Drumul Sfântului”, pentru că pe aici veneau credincioşii să se închine la moaştele lui şi tot pe aici se scoteau ele în procesiuni şi litanii prin oraş şi pe câmp, în timp de mare secetă. Tot tradiţia locală şi bătrânii mărturisesc că ziua de prăznuire a Sfântului Leontie de la Rădăuţi era fixată la 1 iulie, când se făcea mare pelerinaj la moaştele cuviosului. După terminarea Sfintei Liturghii, se oferea o masă comună în curtea bisericii Bogdana, încât mâncau sute de pelerini, săraci şi copii orfani. Această zi de prăznuire, cu masă de obşte, se numea din bătrâni „Praznicul Sfântului” şi nu se pomenea în Rădăuţi alt praznic mai mare ca al acestui cuvios. Ba încă şi localnicii ofereau atunci de mâncare pelerinilor şi săracilor, în casele lor, spre pomenirea şi în cinstea Sfântului Leontie.

Această mare tradiţie s-a păstrat în Moldova de Nord, timp de două secole, pentru că şi moaştele lui au stat în catedrala episcopală de la Rădăuţi din jurul anului 1430, până în anul 1639, când au fost răpite de năvălitori. În legătură cu aceasta, un document al lui Vasile Lupu, încheiat la 20 aprilie 7147 (1639), arată că o ceată de tâlhari, veniţi de peste hotarele Moldovei de Nord, au prădat oraşul Rădăuţi, noaptea, jefuind printre altele toate odoarele de preţ ale bisericii episcopale şi mai ales racla cu moaştele Sfântului Leontie. Auzind de această nelegiuire, însuşi domnul Moldovei, Vasile Lupu, a venit la faţa locului, care apoi deplânge, în documentul amintit, starea jalnică creată, prin cuvintele: „Domnia mea am văzut pe acea sfântă episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari...”.

Aşa au dispărut din ţara noastră moaştele acestui mare sfânt român, despre care nu s-a mai putut afla nimic până în zilele noastre. Praznicul lui de la 1 iulie s-a păstrat însă cu aceeaşi evlavie şi adunare de credincioşi în pelerinaj, cu agapele din curtea mănăstirii Bogdana, până în vara anului 1783; atunci austriecii, care ocupaseră nordul Moldovei, desfiinţează Bogdana transformând-o în parohie, iar pe călugări îi risipesc peste tot. După acest an, vechea tradiţie şi cultul Sfântului Leontie de la Rădăuţi dispar încetul cu încetul, păstrându-se astăzi doar mici urme în evlavia bătrînilor, în povestirile populare, în toponimia şi folclorul local. Din veacul al XVII-lea şi vechiul schit Laura devine metoc al mănăstirii Putna. Mai târziu, biserica schitului devine biserică de parohie a satului Laura de astăzi.

Moaştele Sfântului Leontie de la Rădăuţi, împreună cu ale Sfântui Ioan cel Nou de la Suceava au mângâiat, au întărit în credinţă şi au alinat suferiţele sufleteşti ale creştinilor moldoveni timp de peste două secole. Iar după răpirea lor, Dumnezeu a binecuvântat poporul binecredincios al ţării noastre cu alt odor de mare preţ, racla Cuvioasei Parascheva, adusă în vara anului 1641.

Prin nevoinţa sa bineplăcută lui Dumnezeu, Sfântul Leontie a înnoit deopotrivă viaţa de sihăstrie şi cea de obşte, preoţia şi arhieria, slujirea evanghelică a credincioşilor, ajutând la mântuirea multor suflete. Dintre numeroşii săi ucenici se remarcă Daniil Sihastrul. El n-a fugit de oameni, ci s-a desăvârşit prin înfrânare şi rugăciune, devenind mijlocitor pentru mântuirea tuturor. Iar după mutarea la Domnul, a lăsat sfintele sale moaşte făcătoare de minuni, ca şi prin ele să mângâie pe credincioşi, să aline suferinţele oamenilor şi să mărturisească pe Hristos. Pe toate le-a săvârşit din dragoste, ca fiu după har al Dumnezeului dragostei, Celui în trei Persoane închinat şi mărit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin (1).

Ierom. Ioanichie Bălan

1. Bătrânii din nordul Moldovei cântă şi astăzi în cinstea Sfântului Leontie de la Rădăuţi.