Sfinţenia este o cunună dumnezeiască pe fruntea ostenitorilor pentru „viaţa cea după Hristos şi în Hristos”. Ea este cununa cea neveştejită a luptei neostoite pe care au dus-o sihaştrii după trăirea în Dumnezeu. Pentru ea, martirii şi-au jertfit viaţa în iubire pentru adevărul şi credinţa în Mântuitorul. Aceştia şi toţi cei râvnitori din diferitele rosturi binecuvântate ale societăţii; după făgăduinţa Domnului, s-au arătat, încă din această viaţă, „temple ale Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19).

Un astfel de vas al sfinţeniei, care s-a învrednicit să mărturisească pe Hristos până la jertfa vieţii, a fost şi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Născut din părinţi iubitori de Dumnezeu, în jurul anului 1300, Ioan va creşte în grija mărturisirii dreptei-credinţe, împlinind totodată în viaţa sa şi porunca iubirii semenilor. Purtându-se cu toată bunăcuviinţă faţă de cei din jurul, său, el se arăta chip al blândeţilor, aşa cum deprinsese de la preoţii şi dascălii cetăţii de la care tânărul a luat învăţătură pentru înţelegerea adevărurilor nepieritoare ale Evangheliei şi spre mărturisirea cu statornicie a dreptei-credinţe. În îndeletnicirile sale, făcând negoţ asemenea majorităţii locuitorilor Trapezuntului, Ioan adesea călătorea prin cetăţile şi târgurile de pe malurile Mării Negre. Tânărul creştin se arăta tuturor stăpânit de dorinţa dobândirii desăvârşirii şi a agonisirii mistuirii celei făgăduite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Multe din cele propovăduite de el le va fi învăţat din călătoriile săvârşite, care nu de puţine ori i-au dat posibilitatea să cunoască frumuseţi ale ortodoxiei de prin ţinuturile pe unde l-au purtat cerinţele de trai ale vieţii. Astfel, el va fi cunoscut şi podoabele sufleteşti ale strămoşilor noştri din Moldova şi din Muntenia, atât direct, cât şi din relatările genovezilor. Pentru a ajunge în Polonia şi Transilvania, aceştia nu mai mergeau pe drumul cel „tătărăsc”.

Astfel de experienţe îi vor fi dat ardoarea propovăduirii lui Hristos, asemenea celor care au dobândit cununa cerească făcând milostenii celor lipsiţi, mângâind pe cei în necazuri, ocrotind pe cei neajutoraţi şi apărând dreapta-credinţă a Bisericii Răsăritului, în care se născuse şi crescuse, şi din ale cărei frumuseţi se împărtăşise. Dorea să-i facă şi pe alţii părtaşi comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procură sufletului frământat şi însetat de aflarea adevărurilor dumnezeieşti. De aceea, tânărul Ioan se bucura de o deosebită preţuire în faţa tuturor, ceea ce desigur nu era pe placul unor negustori dornici să aibă cât mai multă clientelă. Acest fapt îi determina să-l invidieze pe Ioan care, după mărturisirea apostolului, „tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Cor. 9, 22).

Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, râvnitorul Domnului discuta adesea cu negustorul apusean Reiz, care îşi arăta făţiş împotrivirea faţă de credinţa propovăduită de el. Dovedindu-i-se că nu are dreptate în cele afirmate, Reiz lasă totuşi germenele răutăţii să se cuibărească în inima sa, hotărând în sine să se răzbune pe tânărul Ioan, cunoscut pentru viaţa sa cucernică şi pentru zelul mărturisirii credinţei celei adevărate. Ajuns la Cetatea Albă, care în acea vreme era încă sub stăpânirea tătarilor nogai, negustorul Reiz caută să-şi aducă la îndeplinire josnicul său gând de răzbunare. Mergând la eparhul cetăţii, negustorul veneţian îi spuse că Ioan ar vrea să se treacă la religia cea străveche a tătarilor, zicându-i: "- Este, o conducătorule, în corabie un bărbat care, venind cu mine de la Trapezunt, mi-a mărturisit că ar vrea să se lepede de credinţa sa şi să primească legea voastră cea străveche".

Această veste l-a bucurat foarte mult pe dregătorul tătar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodată să-i fie adus şi acest tânăr minunat, dornic să îmbrăţişeze credinţa altaică a strămoşilor săi. De aceea, el l-a întâmpinat cu cuvinte măgulitoare: „- Am auzit că eşti unul dintre bărbaţii aleşi şi înţelepţi din Trapezunt şi că ai dori să îmbrăţişezi străvechea noastră credinţă. Deci, alesule prieten, lepădându-te de credinţa cea în Hristos, în faţa acestei adunări, adaugă-te celor care se bucură de dragostea şi de oblăduirea mea”. Insă mărturisitorul adevăratului Dumnezeu, înţelegând urzeala şi ticăloşia lui Reiz, a simţit un fior care i-a străbătut întreaga fiinţă: cum s-ar putea el lepăda de Hristos care l-a ocrotit şi i-a dat deplina bucurie a credinţei şi iubirii? De aceea, cu tăria izvorâtă din trăirea adâncă a credinţei celei adevărate, ca şi mucenicii de altădată, a răspuns cârmuitorului tătar: „- Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărţi inima mea de "Soarele dreptăţii" şi de "Răsăritul cel de Sus" şi a mă întoarce în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. Preaputernice eparhe, vorbele care ţi s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să dispreţuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos - lumina lumii”.

Aceste vorbe calde şi pline de blândeţe, dovadă a flăcării credinţei şi iubirii transfiguratoare a „ghiaurului”, au mâniat puternic pe eparh, considerând cele spuse de tânărul Ioan drept o dispreţuire a credinţei tătăreşti. De aceea a poruncit ca el să fie supus unor munci groaznice. Dar în toiul chinurilor, mărturisitorul ortodox lăuda neîncetat pe Dumnezeu pentru l-a învrednicit de asemenea pătimiri, mulţumindu-i pentru darul de a purta pe trupul său „rănile lui Hristos”. „Binecuvântat ești Dumnezeule, şi preamărită eşti, Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Să nu-mi fie mie niciodată a mă închina soarelui şi focului, ci Părintelui luminii şi slavei celei neînserate. Mulţumescu-Ţi Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi spăla păcatele cu sângele meu şi a mă sfinţi cu puterea Sfântului Duh spre dobândirea vieţii celei veşnice. Aceasta este ziua în care bucuria mea este deplină, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să mă împărtăşesc mai cu adevărat din slava zilei celei prealuminoase a Împărăţiei Tale”.

Caznele la care a fost supus i-au întărit întreaga fiinţă. Prin suferinţele cele trecătoare, de Dumnezeu iubitorul Ioan a ajuns la vrednicia de a se face părtaş tuturor darurilor dumnezeieşti, a dobândit „cununa” vieţii veşnice. Pentru aceasta i s-a luminat faţa de o lumină atotstrălucitoare, mai presus de fire.

Văzând cei care-l chinuiau pe Ioan că prin grele pătimiri nu reuşesc să biruiască tăria credinţei „ghiaurului”, l-au înfăţişat din nou ighemonului, care l-a ispitit: „- Dacă vei primi credinţa noastră, îndată voi chema medici iscusiţi din India şi din Persia, care-ţi vor tămădui durerile şi rănile trupului”. Dar Ioan, încredinţat că mai de preţ este să obţină „cununa” prin aceste pătimiri, i-a răspuns: „- O, preamărite conducător, nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. Numai cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui, iar mie să-mi fie a mă sfinţi şi a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, care a spus că «în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea»” (Ioan 16, 33).

Aceste cuvinte ale purtătorului de chinuri l-au mâniat şi mai mult pe eparh, care a poruncit să fie pus la cazne şi mai înfricoşătoare. Astfel, iubitorul de Dumnezeii a fost legat de coada unui cal şi târât pe caldarâmul cetăţii. Trupul lui fusese sfâşiat de pietrele ascuţite ale străzilor, însă buzele nu încetau să înalţe rugăciuni către Atotţiitorul, care pe toate le rânduieşte cu înţelepciune. Tăria în credinţă a lui Ioan l-a determinat pe unul dintre chinuitori, cuprins de furia întunecată a necredinţei să scoată sabia şi să-i taie capul. Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveştejită a slavei sfinţilor şi vrednicia de a fi unul din „casnicii” Lui.

Pentru a-şi exprima mânia lor faţă de Sfântul Ioan, tătarii nu au dat voie creştinilor din Cetatea Albă să-i ia trupul de pe caldarâm şi să-l prohodească, după rânduiala creştinească. Dumnezeu însă, înaintea Căruia bineplăcută este moartea celor ce şi-au săvârşit viaţa în cucernicie şi bună-credinţă, a arătat marea Sa iubire faţă de noul ales, trimiţând îngerii să tămâieze trupul lui Ioan cu laude cereşti şi cu doxologii. Un necredincios din cetate, văzând această arătare minunată a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut că acolo au venit preoţii creştini, care - încălcând porunca hanului - s-au apucat să-l prohodească pe martir. De aceea, păgânul a vrut să tragă cu săgeata asupra lor, cu gândul de a-i ucide, pentru neascultarea şi nesupunerea lor. Dar iată că o altă minune s-a petrecut: mâinile acelui necredincios au rămas lipite de arc şi de săgeţile cu care voise să săvârşească o nouă nelegiuire. Abia după ce a mărturisit cele întâmplate a fost izbăvit de pedeapsa cerbiciei lui prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, Care săvârşeşte fapte minunate prin sfinţii Săi.

Relatarea tainicelor întâmplări a înfricoşat pe eparh, care a dat slobozenie creştinilor să ridice trupul lui Ioan şi cu cinstea cuvenită să-l prohodească. Astfel, moaştele slăvitului pătimitor au fost îngropate, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, în cimitirul creştin din Cetatea Albă, săvârşindu-se prin aceasta "logodna" mucenicului lui Hristos cu pământul nostru strămoşesc. Prin atotînţelepciunea Părintelui Ceresc s-au afirmat încă o dată cele două îndatoriri faţă de vatra strămoşească: păstrarea credinţei dreptslăvitoare şi unitatea naţională.

Deşi se simţea vinovat în faţa conştiinţei sale de moartea mucenicului Ioan din Trapezuntul Anatoliei, negustorul Reiz și-a încărcat cugetul cu o nouă nelegiuire. El și-a pus în gând să fure aceste sfinte moaşte şi să le ia cu sine, pentru ca de revărsările minunilor de care auzise, să se bucure conaţionalii săi. Dar şi cu acel prilej are loc o altă minune. Preotului care slujea la biserica cimitirului, i s-a arătat în vis chipul mucenicului Ioan, descoperindu-i gândul mârşavului veneţian. Mergând la cimitir, preotul a surprins pe Reiz asupra faptului, după cum i se spusese în vis, zădărnicind astfel planul nelegiuitului. De aceea el, adunând creştinii în procesiune, a dus cu mare cinste moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii, al cărui hram, îi poartă numele, aşezându-le în sfântul altar. Aici au stat ele aproape 70 de ani, revărsând multe binefaceri asupra celor ce veneau şi îngenuncheau în faţa raclei, cerând mijlocirile sale înaintea lui Dumnezeu de la care pogoară toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit.

Vestea minunilor ce se săvârşeau prin moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândise în toată Ţara Moldovei al cărei ocrotitor a fost socotit de atunci. Evlaviosul Domn Alexandru cel Bun, care cu înţelepciune reuşise să obţină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoaşterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Muşat, dorea ca această împlinire istorică şi de mare importanţă bisericească s-o pecetluiască cu strămutarea sfintelor moaşte ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde îşi fixase reşedinţa şi noul ierarh.

Astfel, în 1402, la numai doi ani de la urcarea sa în scaunul de domnie, voievodul moldovean a adus şi moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou la Suceava, bineînţeles, la stăruinţa mitropolitului Iosif. O procesiune, având în frunte pe Grigorie Ţamblac, a însoţit nepreţuitul odor şi a fost întâmpinată, după mărturia cronicarilor, la „Poiana Vlădicăi”, lângă Iaşi, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slăvite moaşte au fost aşezate apoi în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, azi, biserica Mirăuţilor. La puţin timp, racla a fost îmbrăcată cu argint, iar în cele 12 scene care o împodobesc sunt redate momentele semnificative ale acestei pătimiri.

De atunci, Sfântul Ioan cel Nou este cinstit ca „apărător şi ocrotitor” al ţării sale, adică al Moldovei, care a devenit ţara adevăratei sale naşteri în Hristos, locul în care s-a învrednicit de primirea cununii celei neveştejite a muceniciei.

Multe minuni s-au revărsat până astăzi asupra celor care cu credinţă au venit să se închine Sfântului Ioan cel Nou, minuni amintite parţial şi de mitropolitul Kievului, Petru Movilă. Dintre ele remarcăm pe aceea de la 2 iunie 1622, când cetatea a fost apărată de pârjolitoarea năvălire a tătarilor, care părea să nu aibă nici o oprelişte. Plini de groază, locuitorii Sucevei se refugiaseră din oraş, căutând scăpare între zidurile cetăţii. Voind să ridice racla, pentru a o adăposti în cetatea Sucevei, preoţii n-au reuşit să o urnească din loc. Şi astfel, înţelegând că ocrotitorul lor ceresc nu voia să fie mutat de la locul său, aceştia au înălţat rugăciuni fierbinţi către Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, ca să mijlocească la Dumnezeu ca oraşul şi cetatea Sucevei să nu cadă în mâinile năvălitorilor. În acest timp, chiar pe când preoţii începuseră slujba, o ploaie abundentă a învolburat apele Sucevei, care a devenit o oprelişte neaşteptată în calea tătarilor, şi astfel capitala a fost izbăvită de pârjolul şi de toată pustiirea lor.

Pe de altă parte, urgia otomană ameninţa din ce în ce mai mult Ţările Române, aflate - prin poziţia lor geografică - la „cumpăna” dintre marile imperii cotropitoare ale timpului. Dorind să le aibă sub dominaţie şi control, ele făceau ca existenţa acestora să fie permanent ameninţată. Aşa se explică de ce, după despresurarea Vienei, armatele lui Ioan Sobieski s-au înapoiat spre Polonia, prin Moldova, luând ca pradă multe din avuţiile acestor plaiuri. Între ele s-au aflat şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, care la 1686, însoţite de mitropolitul Dosoftei, au fost duse şi aşezate în cele din urmă la Zolkiew. După moartea acestui ierarh, sfinţitele moaşte, ca şi odoarele şi multe din actele mitropoliei Moldovei, au rămas în pământ străin. Ele au fost repatriate abia la 13 septembrie 1783 şi depuse din nou în fosta catedrală mitropolitană Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unde stătuseră aproape trei veacuri fără să fi fost mutate în altă parte.

Dar valurile de năvălitori n-au încetat pe acest pământ iubit. Ororile primului război mondial au cuprins întreaga Europă. Multe bunuri s-au pierdut atunci sau au fost înstrăinate. În scopul ocrotirii lor, sfintele moaşte au fost duse la Viena şi adăpostite până la 25 iulie 1918 în paraclisul ortodox român de acolo. Revenirea la patria-mamă a ţinuturilor bucovinene a făcut ca Sfântul Ioan cel Nou să fie iarăşi ceea ce a fost odinioară, „ocrotitorul a toată Ţara Moldovei”.

De aceea dragostea românilor faţă de el a îmbrăcat mai multe forme. Cea mai veche dintre zilele de cinstire a slăvitului mucenic a fost aceea de la Sânziene (24 iunie), adică Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Ea este amintită încă de la mutarea sfinţitelor moaşte din biserica Mirăuţilor la ctitoria lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă la 1589. Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici va consfinţi pentru totdeauna această prăznuire, aşa cum se face şi astăzi. Varlaam, în Cazania apărută la Iaşi (1643), arată că Sfântul Ioan de la Suceava se prăznuia joi, după Rusalii. De asemenea şi în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche se spune că pomenirea mucenicului se făcea „miercuri şi joi în săptămâna Rusaliilor”. La propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1950, în calendarul Bisericii noastre, este înscrisă ca zi de pomenire a sa data de 2 iunie.

O altă formă de cinstire a pătimitorului lui Hristos în ţara noastră a fost aceea a cântărilor şi laudelor liturgice. Primul panegiric care i s-a închinat provine de la Grigorie Ţamblac, „monahul şi presbiterul marii Biserici a Moldovei”. Fiind prima operă originală a literaturii române, el are titlul: Mucenicia Sfântului şi Slăvitului Mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea Albă. Nu se cunoaşte anul în care a fost scris. A fost reeditat de către episcopul Romanului, Melchisedec Ştefănescu, în 1884. Un alt panegiric a compus mitropolitul Varlaam. De asemenea Dosoftei, în Viaţa şi petrecerea svânţilor, îi închină acestui slăvit sfânt un frumos sinaxar. În timpurile mai noi s-au ocupat cu viaţa şi cu istoria peregrinărilor sale următorii învăţaţi: Pr. Simeon Florea Marian în 1895, episcopul Gherasim Timuș în 1898, F. Zieglaner în 1897, A. Tăutu şi A. I. Popescu în secolul nostru.

Străjuind la altarul mănăstirii, unde dangătul clopotelor din vechiul turn al lui Petru Şchiopul actualizează acelaşi mesaj de veghe şi înălţare ca pe timpul Măriei sale Ştefan Voievod, moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou ne poartă şi azi sufletul către epoca măreaţă a începutului dăinuirii noastre. De aceea, tot românul care îşi pleacă fruntea şi genunchii în smerenia cugetului şi în căldura inimii la racla sfinţitelor sale moaşte, se integrează prin rugăciune şi închinare în comuniunea tuturor celor ce au păstrat şi apărat dreapta-credinţă. Ca într-o oglindă vie, el vede atunci toată istoria zbuciumată, dar glorioasă a acestui colţ minunat de ţară.

Astfel ne întărim în unitatea de credinţă şi lucrare, de mărturisire şi trăire în şi cu Hristos - Lumina lumii, Care a făcut ca glia străbună să fie binecuvântată cu atâţia sfinţi, vase alese ale manifestării Sfântului şi Dumnezeiescului Duh în lume.

+ Pimen Suceveanul

BIBLIOGRAFIE:

1. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Cuvânt-înainte. la vol. lui I. Caproşu, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava, Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi 1980.

2. Const. C. Giurescu, Les relations des pays roumains avec Trebizonde en XIV-e - XV-e siecles, în «Revue roumaine d'histoire», nr. 2, p. 239-246 (1974).

3. N. Grigoraş. Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1978.

4. Pr. prof. dr. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», XXXII (1956), nr. 6-7, p. 332-337.

5. Pr. prof. dr. M. Şesan, Biserica Mirăuţi Suceava, lbidem, XXXIII (1957), nr. 10-12, p. 862-867.

6. Pr. I. Zugrav, Biserica SI. Gheorghe de la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava, ibidem, nr. 5-7, p. 473-479.