Pe malul lacului Razelm, care în antichitate se numea Halmyris (sol, apă sărată), nu departe de braţul Sfântul Gheorghe al Dunării şi de actualul sat Dunavăţul de Jos, se află ruinele unei fortăreţe romano-bizantine care au fost identificate de învăţaţi cu cetatea Halmyris. Aceasta n-a fost cercetată niciodată prin săpături arheologice şi de aceea cunoştinţele noastre despre ea sunt destul de sumare. Unele ştiri izolate le avem din itinerariile antice care, indicând numele de cetăţi de pe drumurile principale ale imperiului, menţionează şi Halmyris. De asemenea, la câţiva istorici şi scriitori din epoca bizantină găsim scurte informaţii despre cetatea dobrogeană (1). Dintre aceştia amintim pe istoricul Procopie de Cezareea (secolul al VI-lea), care relatează că cetatea Halmyris se află în colţul cel mai îndepărtat al Sciţiei şi că a fost refăcută de Justinian (2). Ea mai apare într-o listă de episcopate dependente de Patriarhatul de Constantinopol, aflându-se sub jurisdicţia imediată a mitropolitului Tomisului, împreună cu alte 13 episcopii ale provinciei Sciţia (3).

Dar până astăzi, ştirile cele mai ample şi mai importante despre Halmyris le avem în legătură cu pătimirea aici a doi martiri Epictet şi Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul României, despre care avem informaţii amănunţite. Potrivit datelor din actul lor martiric, Epictet şi Astion ar fi pătimit, mărturisindu-şi credinţa în Hristos, în anul 290, ca urmare a persecuţiei dezlănţuie de împăratul Diocleţian. Tot în legătură cu martiriul lor este menţionat şi primul episcop al Tomisului (cel dintâi din România), Evangelicus, care a venit la Halmyris în acea vreme.

Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion este plin de amănunte cu privire la viaţa, activitatea şi pătimirea lor. Din păcate, el ni se păstrează astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea; aflată în arhiva bisericii Mântuitorului, din Utrecht. Publicată în anul 1615 de învăţatul iezuit Herbert Rosweyde (+1629) (4), iniţiatorul marii colecţii hagiografice Acta Sanctorum, valoarea ei documentară a fost privită multă vreme cu rezerve, pe motiv că ştirile din ea n-ar fi confirmate şi de alte documente.

Nu mult timp după exprimarea acestor rezerve, şi anume în anul 1921, învăţatul benedictin Dom Germain Morin descoperea chiar în Martyrologium Hieronymianum, la ziua de 23 mai, pomenirea Sfinţilor Epictet şi Astion, afirmând totodată că rezervele exprimate asupra lor nu sunt justificate (5). Alt cercetător constată că actul martiric dezvoltat, aşa cum se păstrează în amintita copie de la Utrecht, a fost alcătuit mai târziu, poate în secolul al IV-lea (6). În tot cazul, aşa cum se va vedea mai departe, el conţine unele elemente mai târzii decât anul 290, când se pretinde chiar de actul martiric că Epictet şi Astion au murit la Halmyris.

Să lăsăm acum cuvântul acestui document, să ne istorisească viaţa, minunile şi moartea curajoasă a celor doi martiri.

Pe vremea nelegiuitului împărat Diocleţian, trăia în părţile Răsăritului (foarte probabil în Asia Mică) (7) un preot cu numele Epictet, care ducea o viaţă cu totul curată şi evlavioasă. Din fragedă copilărie, el fusese crescut în frica de Dumnezeu, urmând poruncile Mântuitorului. Ca şi odinioară Samuel, a fost cinstit din tinereţe cu haina preoţiei şi plin de harul lui Dumnezeu el făcea multe semne şi minuni. Adeseori, prin puterea rugăciunii sale, putea deschide ochii orbilor, vindeca pe leproşi şi pe ologi şi scotea duhurile necurate din cei îndrăciţi.

Odată, pe când stătea acasă şi-şi făcea obişnuita rugăciune către Hristos, i-a fost adusă fiica unui funcţionar, care era paralitică în aşa măsură, că nu putea mişca altceva decât limba. Tatăl său, aducând-o la uşa preotului, a lăsat-o afară şi a intrat la sfânt rugându-l fierbinte să-i tămăduiască fiica. Auzind acestea, preotul a zis tatălui s-o aducă înăuntru, apoi s-a rugat cu ardoare, a uns cu ulei sfinţit corpul fetei şi ea s-a făcut sănătoasă. Înălţând rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, împreună cu părinţii, Epictet i-a îndemnat pe aceştia să facă de acum înainte fapte de evlavie în fiecare săptămână. I-a lăsat apoi să plece.

Altădată i-a fost adus un îndrăcit şi, din momentul când a ajuns: lângă omul lui Dumnezeu, duhul cel rău a început să strige şi să zică timp de trei zile: „O cruce, o chin, nevinovat sunt pus la cazne! Cât de bine îmi mergea când eram în Frigia!” (8). Certat de Sfântul Epictet, duhul cel rău a trebuit după trei zile să părăsească trupul în care se cuibărise. Izbăvit de diavol, omul a adus îndată mulţumire Mântuitorului Hristos.

În altă zi i-au înfăţişat lui Epictet o femeie oarbă. Aceasta plângea cu amar că medicii n-o putuseră vindeca şi-l ruga fierbinte să-şi pună dreapta sa peste ochii ei, căci aşa se va vindeca. Sfântul i-a îndeplinit rugămintea şi femeia şi-a recăpătat vederea.

Mai departe, actul martiric povesteşte întâlnirea dintre Epictet şi Astion. Acesta din urmă era un tânăr chipeş, fiul unui om cu vază din oraş, foarte bogat. Mama sa era şi ea de viţă nobilă, fiica senatorului Iulian. Părinţii îl iubeau nespus, fiind şi singurul copil, privindu-l ca pe odorul lor cel mai de preţ. În convorbirea cu tânărul Astion, Epictet îi lămureşte acestuia care este adevăratul nestemat al vieţii, spunându-i că aurul de aici nu reprezintă cea mai mare valoare, deoarece el înşală multe suflete. La fel şi argintul. „- Vino, îi zice el, şi-ţi voi arăta care aur trebuie să alegi şi după care argint trebuie să tinzi. Este acela pe care Domnul şi Mântuitorul nostru l-a dat celor ce cred în El. Tatăl tău, pe care-l vezi, nu este adevăratul tău tată, ci atotputernicul Dumnezeu este tatăl tău. Acesta a poruncit, şi tu ai devenit om, El a hotărât, şi tu te-ai plămădit în pântecele mamei tale. El a voit, şi tu ai putut ajunge până la vârsta tinereţii. De asemenea, mama noastră adevărată nu este fiinţa pe care o vedem, ci aceea care rămâne veşnic nemuritoare, ridicată în Hristos şi prin Hristos la locaş ceresc şi care şi de noi oamenii trebuie să fie recunoscută ca mama noastră sfântă, anume Biserica”.

A doua zi, tânărul s-a sculat în revărsatul zorilor şi s-a îndreptat în grabă spre harnica albină, în acelaşi loc unde cu o zi înainte gustase din florile cereşti. Intrând în locuinţa preotului lui Hristos, Astion a avut cu acesta o lungă convorbire şi la sfârşit i-a zis: „- Îngăduie-mi să fiu chiar de astăzi catehumen (9) şi supune-mă la post atâtea zile câte crezi de cuviinţă; după trecerea acestui timp doresc să primesc Botezul. Atunci îmi voi fi înguşit tot ce priveşte religia, creştină şi, te rog ca după aceea să părăsim amândoi acest oraş şi să ne ducem într-o ţară îndepărtată, acolo unde ne va îndrepta Duhul Sfânt, ca nu cumva tatăl meu să-mi schimbe gândul curat cu lacrimile sale”.

După ce a împlinit dorinţele înţeleptului tânăr, Preotul Epictet şi ucenicul său, Astion, au părăsit oraşul, s-au îmbarcat pe o corabie şi au sosit la graniţa sciţilor, oprindu-se în oraşul halmyrenilor, unde nu era nimeni care să-i cunoască sau să le ştie ţara. În timpul când cei doi bărbaţi îşi puneau în aplicare sfântul lor refugiu, părinţii lui Astion îşi căutau fiul şi tare se tânguiau că nu-l găsesc. Plângând, tatăl zicea: „- Nu ştiu unde şi încotro să mai trimit slugile să-l caute, ca să găsesc pe stâlpul bătrâneţilor mele, raza vieţii mele, porumbelul cel mai frumos, perla oraşului, înţeleptul înţelepţilor”. Nemângâiata mamă îşi rupea hainele de pe ea, îşi frângea mâinile strigând de durere, fiindcă pierduse podoaba vieţii sale.

Actul martiric da mai departe indicaţii geografice asupra loculul debarcării lui Epictet şi Astion, care toate duc spre concluzia că au poposit pe meleagurile unde învăţaţii moderni localizează cetatea dobrogeană Halmyris (comuna Dunavăţul de Jos).

După ce s-au stabilit aici, Epictet şi Astion au continuat să ducă viaţa lor curată, aşa cum trăiseră în patrie. Epictet a făcut şi aici multe semne şi minuni. Unei femei i-a vindecat fiul surdo-mut şi în acelaşi timp paralitic. Cel vindecat a lăudat pe Dumnezeu, s-a convertit şi împreună cu el mai mult de 1000 de locuitori din Halmyris, care asistaseră la minune. Şi Astion a căpătat darul facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului.

Actul martiric istoriseşte că într-o zi, pe când mergea grăbit spre Dunăre ca să ia apă, s-a întâlnit cu un om care era chinuit de duhul cel rău. Apropiindu-se de el, Astion s-a rugat, a făcut semnul crucii peste frunte şi peste celelalte părţi ale corpului şi în aceeaşi clipă duhul cel rău a fugit din el grăind: „Prin credinţa ta, o Astion, şi prin curăţia sufletului tău ai primit de la Mântuitorul putere împotriva neamului nostru”.

Altă dată Astion a văzut cum un om a căzut de la mare înălţime şi zăcea la pământ pe jumătate mort. În taină s-a rugat fierbinte lui Hristos, şi-a amintit de Sfântul Apostol Pavel cum l-a salvat pe Eutihie, care căzuse de la o fereastră, cum Petru i-a dat putere să meargă lui Eneea, care zăcea de opt ani pe patul de suferinţă. L-a implorat pentru nefericitul din faţa lui, zicând că „şi acesta este unul din turma Sa”. Atunci a rostit Astion către cel căzut cuvintele Sfântului Apostol Petru: „- În numele lui Hristos, ridică-te şi umblă!”. Astion l-a ridicat şi acesta a devenit apoi unul din catehumenii săi, botezîndu-l după aceea.

Cei doi sfinţi, Epictet şi Astion, îşi petreceau astfel viaţa în rugăciune şi sfinţenie, făcând adesea minuni şi semne.

Dar în vremea aceea a sosit în oraşul Halmyris comandantul Latronianus, cu scopul să rezolve unele treburi administrative şi militare. În a patra zi de la sosire, i s-a raportat de către unii din funcţionarii săi că există în oraş doi străini, care ar fi „vrăjitori” şi „ghicitori” şi că prin cuvântările lor au întors pe mulţi de la cinstirea zeilor. Auzind acestea, comandantul s-a înfuriat şi a dat ordin ca după apusul soarelui cei doi sfinţi să fie arestaţi şi duşi la închisoare. Pe drum, ei cântau psalmi, rosteau lungi şi fierbinţi rugăciuni şi s-au înţeles ca a doua zi când vor fi duşi la judecată, să nu spună nimic despre familia lor şi despre ţara de unde veneau, ci doar să repete că ei sunt creştini, că acesta este numele, neamul şi patria lor şi că ei nu sunt altceva decât cinstitori ai Dumnezeului adevărat.

Foarte devreme în ziua următoare, comandantul Latronianus a poruncit să fie făcută o tribună în mijlocul oraşului şi acolo să fie chemat cât mai mult popor. Apoi, au fost aduşi acuzaţii, iar Latronianus abia putea să-i privească, deoarece faţa lor strălucea ca soarele. Epictet era un bărbat cam de 60 de ani, înalt şi cu barba încărunţită, iar Astion, un tânăr de 35 de ani, frumos la înfăţişare. În cursul audierii, cei doi sfinţi îşi mărturiseau credinţa în Iisus Hristos şi arătau că ei nu pot să se închine zeilor. Înfuriat, dregătorul a defăimat pe Dumnezeul lor şi a poruncit ca amândoi să fie legaţi, chinuiţi şi să li se rupă carnea de pe corp cu gheare de fier. Cei torturaţi nu răspundeau la toate decât cu cuvintele: „- Noi suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind din gura martirilor cum cinstesc şi mărturisesc fără încetare credinţa în Iisus Hristos, nu i-au ieşit din minte aceste cuvinte timp de trei zile; în a patra zi s-a dus şi a mărturisit: „Eu sunt creştin, facă-se şi cu mine voia lui Dumnezeu”. Vigilantius s-a dus la martiri în închisoare, ca să primească de la ei însemnul şi garanţia vieţii. Apoi, împreună cu casa sa, au devenit cu toţii ucenicii Mântuitorului. Mai târziu, fostul judecător a luat trupu-rile martirilor şi le-a înmormântat cu mare cinste.

În a cincea zi, cei doi sfinţi au fost iarăşi aduşi la judecată. Atunci Epictet a rostit o cuvântare, care s-a terminat cu cuvintele: „Noi suntem creştini”. Latronianus s-a înfuriat şi urla ca un leu: „Aduceţi sare şi oţet şi frecaţi cu ele rănile de deasupra, puneţi smoală şi grăsimi într-un cazan şi când vor începe să fiarbă în clocot, aruncaţi pe încăpăţînaţii aceştia înăuntru”. Auzind porunca, cei doi sfinţi repetau şi mai aprig cuvintele: ”Suntem creştini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”. Dar la tortura care li se pregătise, ei au rămas nevătămaţi şi de aceea au fost condamnaţi ca 30 de zile să nu primească nimic de mâncare şi de băut. Atleţii lui Hristos s-au hrănit însă din bogăţia Cuvântului lui Hristos, întărindu-se zilnic cu pâinea care coboară din cer, cântând psalmi şi cântece sfinte.

Pe când Epictet şi Astion îndurau chinuri, a apărut la Halmyris un străin care, văzând pe Astion în faţa scaunului de judecată, l-a recunoscut şi a ştiut din ce neam se trage. Degrabă s-a suit în corabie, a călătorit pe mare şi a ajuns la ţărmul ţării de răsărit unde trăiau părinţii lui Astion. El le-a spus ce a văzut şi auzit în legătură cu fiul lor. Actul martiric redă cuvintele pe care le-au rostit părinţii lui Astion, când au aflat această veste cu totul neaşteptată. Mama a zis că vrea să devină creştină şi că, dacă ar fi nevoie, va înfrunta şi martiriul. Însoţiţi de trei slujitori, părinţii s-au îmbarcat în graba şi călătorind pe mare au ajuns în oraşul Halmyris, din ţara sciţilor (Dobrogea). Aici, ne spune actul martiric, că „episcopul şi întâistătătorul sfintelor biserici, era prea fericitul Evangelicus” (10).

După scurgerea celor 30 de zile au fost aduşi din nou în faţa judecăţii cei doi martiri. Latronianus a început prin a zice că el încă nu ştie de unde vin ei şi din ce neam se trag şi fiindcă ei nu vor să spună îi consideră demoni; apoi îi condamnă la moarte prin tăierea capului. Atât Epictet cât şi Astion şi-au mărturisit din nou credinţa în Hristos, zicând că ei demoni nu sunt, ci că ei au scos demonii din oameni cu ajutorul lui Hristos, şi anume pe acei demoni pe care judecătorii îi cinstesc şi li se roagă ca la nişte dumnezei. Auzind acestea, Latronianus a poruncit slujitorilor să-i lovească peste gură cu pietre şi să-i lege din nou. Dar pentru că fi în urma acestor chinuri ei au rămas senini şi veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie scoşi afară din cetate şi acolo să li se taie capul. Cu braţele întinse şi cu privirea ridicată la cer, mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar poporul a răspuns „amin !”. Epictet a lăsat mai întâi pe Astion să i se taie capul; acesta, spunând o rugăciune, a terminat-o cu cuvintele Mântuitorului: „În mâinile Tale încredinţez duhul meu”. Epictet s-a aşezat peste trupul ucenicului său şi îndată i s-a tăiat şi lui capul. Toţi cei care au fost de faţă, creştini ori păgâni, se minunau de bunul învăţător Epictet şi de desăvârşita ascultare a ucenicului său; cu lacrimi ei au adus mulţumire lui Dumnezeu.

Actul martiric spune mai departe ca trupurile mucenicilor erau albe ca zăpada şi că cei care sufereau de vreo boală, durere sau aveau griji, şi se atingeau cu credinţă de ele, sau le sărutau cu evlavie, se vindecau.

La apusul soarelui, Vigilantius împreună cu toată casa sa şi alţi creştini au venit de au luat trupurile martirilor, au turnat peste ele mir şi alte miresme de preţ şi cântând psalmi şi imnuri le-au înmormântat într-un loc potrivit. Şi, spre slava lui Dumnezeu, spune autorul actului martiric, se fac acolo multe minuni până în ziua de azi (11).

După decapitarea celor doi martiri şi înmormântarea lor, Latronianus a înnebunit şi şi-a terminat viaţa în chip jalnic.

În a treia zi după înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius spunându-i că în ziua aceea vor sosi părinţii săi ca să-l caute îl roagă să meargă degrabă în port, să-i primească, să le dea găzduire şi să-i mângâie. Ducându-se în port, Vigilantius găseşte pe părinţii lui Astion, care tocmai sosiţi se interesau de soarta fiului lor şi voiau, înainte de orice, să meargă să-l vadă. Vigilantius le-a povestit cum Astion plecase cu trei zile mai înainte într-o ţară îndepărtată, apoi, înfăţişându-le cu vorbe alese frumuseţile cereşti şi ale vieţii veşnice, le spune adevărul despre moartea fiului lor, adăugind că toţi cei care se învrednicesc de un asemenea sfârşit sunt numiţi „martiri”. Timp de o săptămână părinţii lui Astion au avut convorbiri cu Vigilantius, în urma cărora ei se convertesc la credinţa creştină. Preotul Bonosus care, pentru a scăpa de urmărire, se ascunsese într-un loc tăinuit, îi face catehumeni şi după 40 de zile de la moartea lui Astion sunt botezaţi de Episcopul Evangelicus. Acesta din urmă rămâne cu ei 8 zile, după care pleacă în alt oraş apropiat. Părinţii lui Astion se întorc apoi în patrie, luând cu ei pe Vigilantius şi pe preotul Bonosus.

Pentru noi, românii, actul martiric al sfinţilor Epictet şi Astion are o deosebită valoare, fiindcă, în afară de cel care istoriseşte pătimirea Sfântului Mucenic Emilian la Durostor (Silistra), este singurul cu care literatura aghiografică dobrogeană se poate mândri (12). El ne luminează pagini întregi din viaţa religioasă a Dobrogei, în vremea când creştinsimul era nu numai persecutat, dar reacţia oficialităţilor împotriva lui atinsese cote maxime.

Potrivit datelor din actul martiric, Epictet şi Astion şi-au dat viaţa şi au sfinţit pământul Dobrogei cu sângele lor în ziua de 8 iulie, pe vremea împăratului (în act „tiranului”) Diocleţian şi a comandantului Latronianus.

În acest document se mai spune că Astion a fost monah (13). În cazul în care indicaţia corespunde realităţii, atunci ea ar fi cea mai veche ştire datată privind existenţa monahismului pe teritoriul Dobrogei. Curios este însă că în cuprinsul documentului nu se face nici o aluzie la aceasta. În schimb slujirea de preot a lui Epictet este indicată atât în titlu, cât şi în cuprinsul şi la sfârşitul acestui document. Nu este exclus ca amândoi să fi fost monahi, şi anume, unul preot, celălalt simplu călugăr. De altfel, după cum reiese din document, nici unul n-a fost căsătorit. Întrebarea este dacă la acea dată şi în condiţiile lumii romane de atunci, monahismul, chiar şi sub o altă formă decât aceea pe care o cunoaştem mai târziu din perioada de libertate a creştinismului, a fost destul de răspândit în Asia Mică, de unde par să fi venit la noi Epictet şi Astion, ca să poată ajunge de acolo şi în Dobrogea. Sfântul Ioan Cassianul, originar de aici şi bun cunoscător al vieţii călugăreşti, ne spune că monahismul a apărut chiar în perioada apostolică (14) şi că, deci, vechimea lui n-ar fi o piedică în a-i considera pe martirii de la Halmyris şi monahi. Desigur aceasta nu exclude cu totul posibilitatea ca menţiunea de monah de pe lângă numele lui Astion să fi fost adăugată de autorul documentului sau de vreunul din copişti în cursul timpului.

Prin exemplul vieţii lor şi tăria credinţei, pecetluită cu moarte mucenicească, Sfinţii Epictet şi Astion au împodobit literatura aghiografică din primele secole şi s-au înscris în calendarul religios al românilor ca două nestemate, demne de cinstirea tuturor timpurilor.

Prof. dr. Emilian Popescu

1. Tabula Imperii Romani. Romula-Durostorum-Tomis, L 35, Bucarest, 1969, p. 44.

2. Procopius, De aedif., 4, 7, 10.

3. Carl de Boor, Nachtrage zu den Notitiae episcopatuum, II, în „Zeitschrift fur Kirchengeschichte”, 12 (1891), p. 531-532, nr. 637, 15; Em. Popescu, Organizarea ecleziastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, în „Studii teologice”, XXXII (1980), nr. 7-8, p. 590-605.

4. Vitae Patrum, Antwerpiae, 1516, p. 211-224.

5. R. Netzhammer, Epiktet und Astion, diokletianische Martyrer am Donaudelta, Zug, 1937, p. 8.

6. Actul martiric este publicat în Acta Sanctorum, iulii, tom. II, 1867, p. 538-551.

7. Pentru motivul că de aici au venit mulţi misionari în Dobrogea şi, de asemenea, fiindcă ceva mai departe se menţionează Frigia, provincie din centrul Asiei Mici, ca loc apropiat de viaţă şi activitate al lui Epictet.

8. Duhul cel rău arată apoi că el acţionase foarte bine prin ereticii Montanus, Maximilla, Arie şi Menas, precum şi prin Donatus, referiri care plasează redactarea actului martiric după primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

9. Catehumenatul reprezenta pentru păgâni o perioadă de pregătire în vederea primirii Botezului, timp în care cel ce voia să devină creştin era iniţiat în problemele şi tainele esenţiale ale creştinismului şi ducea o viaţă corespunzătoare în-văţăturii Bisericii. Existau mai multe categorii de catehumeni şi numai o parte din ei aveau dreptul să asiste la cultul divin.

10. Acta Sanctorum, iulii, t. II, p. 546: „...cujus provinciae tunc pontifex et praepo-situs sanctarum ecclesiarum beatissimus Evangelicus habebatur”.

11. Este aproape sigur că după ce creştinismul şi-a dobândit libertatea de manifestare în anul 313, trupurile Sfinţilor Epictet şi Astion au fost depuse în cripta vreunei bazilici, unde se păstrează, poate, şi astăzi. Cercetările arheologice, care se vor întreprinde cândva la Halmyris, au şansa să scoată la iveală şi moaştele acestor martiri, aşa cum au fost descoperite acelea ale Sfinţilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos de la Niculiţel.

12. Din păcate, el n-a fost tradus niciodată în româneşte, nici chiar în volumul Actele martirice al Pr. prof. I. Rămureanu. Numai un studiu al lui R. Netzhammer, op. cit., îl prezintă în rezumat cu unele extrase din el; acesta ne-a fost şi nouă ghid în prezentarea de faţă.

13. Începutul în Acta Sanctorum, iulii, t.II. p. 538: De SS. Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus Almiridensibus in Scythia.

14. Jeane-Claude Guy, S. Jean Cassien. Vie et doctrinne spirituelle, Paris, 1961, p. 67-69.