Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Mănăstirea Nicula, aflată în judetul Cluj, la numai trei kilometri distanță de Gherla, este una dintre cele mai renumite și cunoscute icoane din țară, în jurul acesteia adunându-se, anual, zeci de mii de pelerini.

Anual, biserica este înconjurată de pelerini, mergând în coate și în genunchi, ca jertfă pentru iertarea păcatelor. Icoana este cunoscută pentru puterile ei tămăduitoare, sunt mulți oameni care s-au vindecat de boli incurabile, inclusiv de cancer, sunt multe familii care au dobândit prunci după ce s-au închinat la icoană și poate cea mai mare minune e faptul că există, în inima Transilvaniei o obște monahală și un aflux foarte mare de pelerini.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Nicula

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula, în jurul căreia s-a și dezvoltat pelerinajul și mulțimea rugăciunilor pelerinilor, a fost zugrăvită în anul 1681, de către preotul zugrav Luca, din localitatea Iclod. Icoana este realizată pe scândură de brad, întărită cu două cingătoare de brad, în grosime de doi centimetri.

Potrivit unui proces verbal, scris de câțiva militari austrieci, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aflată astăzi la Nicula, a lăcrimat în mod continuu, între 15 februarie și 12 martie 1699. Până să ajungă la Mănăstirea Nicula, icoana a poposit și în castelul guvernatorului Transilvaniei, Sigismund Korniș, în Benediugu Dejului. Icoana a fost adusă la castel în anul 1713, iar după o perioadă oarecare de timp, ea a fost adusă în Mănăstirea Nicula.

Icoana Maicii Domnului a fost încredințată călugărilor de la Nicula de către nobilul local Ioan Cupșa. Călugării au așezat icoana într-o strană de lemn, în biserica mănăstirii.

In perioada interbelică Biserica Ortodoxă Română a organizat o propagandă intensă împotriva pelerinajelor de la Nicula, aceasta aflându-se, la acea dată, în mâna greco-catolicilor. Atunci, se spunea că cercetările istorice dovedesc că la Nicula e numai o pseudo-icoană, iar originalul s-ar afla la Biserica Piariștilor din Cluj.

In anul 1948, odată cu scoaterea Bisericii Romane Unite cu Roma în afara legii, Mănăstirea greco-catolică de la Nicula a fost închisă. În data de 18 decembrie 1948, comuniștii au instalat la Nicula primul stareț ortodox, în persoana ieromonahului Varahiil Jitaru, născut în anul 1913, în localitatea Pângărați, județul Neamț.

In vremurile de grea încercare, în perioada comunistă, fostul îngrijitor al mănăstirii a salvat icoana, zidind-o într-unul din pereții casei sale. Abia în anul 1964, în pragul morții, el a mărturisit cele despre icoana starețului ortodox al Mănăstirii. Icoana a fost adusă la Mănăstire însă, la doar câteva zile, ea a fost confiscată de către comuniști.

La insistențele episcopului ortodox Teofil Herineanu, icoana a fost pusă în capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj Napoca. În anul 1991, icoana a fost restaurată într-un mod nu foarte bun, la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, după care a revenit la Mănăstirea Nicula.

Icoana de la Nicula este prețuită în mod deosebit și în lumea romano-catolică. Astfel, în anul 1767, papa Clement al XIII-lea a acordat "indulgență plenară" tututor pelerinilor ce călătoresc la Mănăstirea Nicula, spre a se închina icoanei, în zilele de 15 august și 8 septembrie. În anul 1928, papa Pius al XI-lea numește locașul drept "sanctuar marian", adică închinat Maicii Domnului într-un mod deosebit.

Teodor Dănălache

Sfânta icoană a Maicii Domnului de la Nicula Și minunile ei

I. Introducere şi scurt istoric a mănăstirii

Străvechi centru de credință şi de cultură românească, Mănăstirea Nicula este una dintre cele mai importante ale Transilvaniei, unică într-un fel prin marile pelerinaje anuale ce se fac aici în ziua de 15 august, praznicul adormirii slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. Încă din jurul anului 1300, tradiţia păstrează amintirea unui pusnic cu viaţă sfântă – ieroschimonahul Nicolae, care, trăind aici a împrumutat numele său mănăstirii şi satului Nicula, aşezat la poalele dealului. Despre sat prima însemnare care îi confirmă existenţa datează din anul 1326, iar mănăstirea, prin documente scrise, este atestată ceva mai târziu, în jurul anului 1552.

Rolul duhovnicesc şi cultural al mănăstirii Nicula, pentru credincioşii ortodocşi români din Transilvania a avut şi are o importanţă covârșitoare. Acest lucru s-a dovedit mai ales în vremurile grele, vremuri de dureri şi de întristare, vremuri de nelinişte şi de tulburare pentru Biserică şi societate. Atunci Sfânta Fecioara Maria, Maica Fiului lui Dumnezeu şi maica duhovnicească a credincioșilor, ocrotitoarea cea tare a tuturor creştinilor, îşi arată ajutorul şi puterea ei nebiruită, rolul ei de călăuzitoare – odighitrie – a oamenilor către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Intervenţia puternică şi salvatoare a Maicii Domnului, care s-a făcut arătată de multe ori în istorie la mănăstirea Nicula, sfânta Fecioară Maria o face prin sfânta ei icoana făcătoare de minuni.

Odată cu sălăşluirea aici a minunatei icoane, pentru această mănăstire începe practic o nouă istorie. O istorie plină de slavă şi de umilinţă în acelaşi timp, în care străluceşte deopotrivă durerea sfântă a jertfei Crucii şi lumina veşnică şi netrecătoare a Învierii. Mănăstirea, întru începuturile ei, a fost o modestă, dar izvorâtoare de lumină vatră isihastă. Pătrunsă de liniştea codrilor şi de focul iubirii dumnezeieşti, de albastrul cerului şi de dorul împărăţiei celei de Sus, de curăţia văzduhului şi de verdeaţa odihnitoare a pajiştii, de frumuseţea multicoloră a florilor de câmp împletite cu frumuseţea vieţii duhovniceşti izvorâtoare de multe daruri, care este consumată tainic între arderea pâlpâitoare a luminărilor şi a rugăciunilor fierbinţi. Sihăstria cuviosului avvă Nicolae s-a făcut mai apoi o vatră revăsătoare de lumină şi de credinţă, de mângâiere şi de nădejde pentru credincioşii satelor din jur, locuite de ţărani în majoritatea lor. Aici a funcţionat, secole de-a rândul o renumită școală de pictură, dar şi o şcoală pentru copiii sătenilor.

În timpul domniei sale, (1457-1504) sfântul Ştefan cel Mare a întărit mănăstirea Nicula din eparhia Vadului, cu călugări-iconari de la mănăstirea Voroneţ, unde era stareţ cuviosul Daniil Sihastrul. Marele profesor şi om de cultură Ioan Apostol Popescu (192o-1984) îndrăzneşte să spună că aici, la Nicula, ar fi fost preparat celebrul albastru de Voroneţ, când marele voievod a construit mănăstirea de acolo, închinată sfântului mare mucenic Gheorghe.

La vremea sorocită, mănăstirea Nicula a gustat şi ea din potirul amar al suferinţelor şi al nenorocirilor venite de la Curtea vieneză. Din ordinul crăiesei Maria Tereza, docil dus la îndeplinire de către generalul Adolf Bukov, s-au distrus aproape două sute de mănăstiri ortodoxe şi odată cu ele monahismul ortodox transilvănean. Dacă la anul 1730, o hartă cu Ungaria mare de atunci prezenta mănăstirea Nicula ca un puternic complex monahal, cu biserică din zid şi zece clădiri existente, la sfârşitul secolului al XIX-lea aici nu mai exista decât o veche biserică din lemn care a adăpostit vreme îndelungată sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Vechea biserică din lemn a fost mistuită de flăcările unui incendiu în anul 1973. Un an mai târziu cea actuală i-a luat locul, adusă fiind din satul Năsal-Fânaţe, data construirii ei fiind anul 1650.

Intrată în posesia şi administrarea Bisericii Greco-catolice, mănăstirea nu a mai avut viaţă monahală propriu-zisă, cu călugări–vieţuitori, cu slujbe de zi şi de noapte. Slujbele se ţineau doar la marile sărbători ale Maicii Domnului, Naşterea, Buna-Vestirea şi Adormirea ei. Pentru evlavia credincioşilor, care continuau să vină în număr mare la Nicula, s-a construit biserica din zid, între anii 1875-1879. Ea a fost construită prin strădania profesorului Mihail Ivaşco, în stil neo-roman, căruia i s-au adăugat mai târziu (1909-1910) pridvorul şi cele două turle. O scurtă perioadă 1936-1948, s-a încercat înfiriparea unei obşti monahale de către un vrednic egumen, părintele Leon Man.

După revenirea mănăstirii în sânul Bisericii Ortodoxe, în anul 1948, tânăra obşte venită de la Mănăstirea Secu în frunte cu părintele stareţ Arhimandritul Varahiil Jitaru s-a confruntat cu starea dezastruoasă în care au găsit mănăstirea, precum şi cu anii de prigoană şi dictatură comunistă. Dintre stareţii mai importanţi din această perioadă a fost părintele Mihail Goia, devenit apoi renumit stareţ al mănăstirii Topliţa. Părintele Arhimandrit Serafim Măciucă (stareţ între anii 1960-1969) cel care în anul 1962 la 30 ianuarie, a găsit sfânta icoană a Maicii Domnului, ascunsă de către călugării uniţi. Părintele Arhimandrit Cleopa Nanu (stareţ între anii 1969-1991) este cel care avut cea mai îndelungată şi rodnică stăreţie din perioada grea a dictaturii comuniste.

După anul 1990, încet-încet, după multe greutăţi şi poticniri, viaţa monahală a început să se dezvolte şi să ia avânt. Aceasta, în special, datorită a trei evenimente importante, petrecute în istoria mănăstirii, în perioada de după revoluţia din decembrie 1989. Readucerea de la Arhiepiscopia din Cluj, în biserica mănăstirii, a sfintei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu ocazia praznicului Bunei-Vestiri, 25 martie 1992. Datorită ei mănăstirea a devenit un izvor pururea curgător de har şi binecuvântare, fapt care a sporit mereu numărul şi râvna vieţuitorilor, precum şi a credincioşilor care vin aici.

Al doilea fapt important petrecut în aceeaşi perioadă a fost numirea de către Preasfinţitul Episcop dr. Irineu Pop Bistriţeanul (astăzi Arhiepiscopul Alba-Iuliei) ca stareţ al mănăstirii Nicula a cunoscutului, apreciatului şi iubitului duhovnic din municipiul Cluj–Napoca, părintele Vasile Fluieraş, actualmente episcop vicar al Arhiepiscopiei noastre, din oraşul amintit.

Înaltpreasfinţiei sale i se datorează renaşterea şi propăşirea unică în istoria ei, atât a arhiepiscopiei Clujului, ridicată la rang de mitropolie în martie 2006, cât şi rectitorirea mănăstirii Nicula, care i-a devenit din anul 1997 a doua reşedinţă. Aici, în acest loc de har ales de Maica Domnului, pe care părintele mitropolit Bartolomeu l-a iubit atât de mult, şi-a strămutat atelierul biblic, isprăvind diortosirea Sfintei Scripturi începută la Văratec. Petrecea aici, de regulă, a doua parte a săptămânii în munca scrisului, în meditaţie şi în rugăciune. Pentru rectitorireamănăstirii s-au gândit împreună cu părintele stareţ Dumitru şi părinţii din consiliul de conducere la un proiect care să cuprindă un a nsamblu monahal şi cultural vrednic de renumele Niculei şi în acelaşi timp folositor lucrării duhovniceşti, misionare, culturale şi artistice ce se desfăşoară aici. Din ansamblul elaborat în anul 2002 face parte face parte noua biserică-catedrală, casa de creaţie devenită “casa mitropolitul Bartolomeu’’, centru de studii patristice şi catehetice, bibliotecă, muzeu, stăreţia, un nou corp monahal şi administrativ, clopotniţă, arhondaric, pangar şi poartă de intrare, ateliere de pictură şi sculptură.

Toate activităţile duhovniceşti, administrativ-gospodăreşti şi culturale, sunt patronate şi spijinite de către Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, adevărata stareţă şi egumenă a acestei mănăstiri.

II. Scurt istoric al sfintei icoane

“Chipul Maicii Fecioare şi al Fiului pe care-L ţine în brațul stâng, cuprinde întreaga icoană într-o proporţie potrivită. Faţa Maicii Domnului e lungăreaţă de culoarea spicului de grâu, mai roşie în ambele obrazuri, cu ochii negri, iar corpul înclinat puţin, cu o privire plină de graţie şi cu atât mai fermecătoare, fiind că până acum nici un penel nu i-a redat aşa splendoarea şi farmecul ei ceresc. Micuţul are o înfăţişare strălucitoare, cu capul descoperit. Maica îşi atinge sânul, fruntea ei fiind ascunsă într-un văl de culoarea cerului, peste care din afara peste creştet se lasă o haină purpurie umbrită cu negru şi vânăt. Întreaga icoană imitează cei ce a vrut sfântul evanghelist Luca să deie icoanei sale. Afară de acestea Fecioara are două stele pe haină, una pe creştet, cealaltă pe umărul drept. Capetele ambelor figuri le înconjoară o glorie strălucitoare’’.

În continuare, privind sfânta icoană, vedem că mâna dreaptă a sfintei Fecioare este îndreptată spre Fiul ei, arătând originea Lui divină, dar şi prezentându-se pe sine ca ceea ce arată calea. Ea, prin smerenia, curăţia şi iubirea ei ne arată calea care conduce sufletele spre Hristos-Dumnezeul Om, ca unic Mântuitor al nostru. Iar Pruncul, deşi este purtat şi ţinut în braţe de Maica Sa, braţul ei fiind mai mult decât un tron de Heruvimi, binecuvintează cu mâna dreaptă. Prin aceasta se prezintă pe Sine ca Făcătorul, Atotţiitorul şi Proniatorul a toate cele zidite, inclusiv al Maicii Sale. Un alt document din anul 1930 aminteşte proportiile icoanei zugrăvite pe lemn de tei ca având o lungime de 86 de cm şi lăţimea de 65 de cm, grosimea scândurii având 2 cm.

Aşezată în tâmpla bisericii din satul Nicula, sfânta icoană a Maicii Domnului s-a arătat de la început ca un izvor de lumină şi de bucurie, bucurând cu prezenţa ei pe ţăranii credincioşi ai satului şi pe cei din satele vecine.

Începutul minunilor:

Mângâierile, alinarile şi bucuriile aduse de sfânta icoana a Maicii Domnului credincioşilor-locuitori ai satului Nicula nu au fost probabil cunoscute de către autorităţile oficiale habsburgice, care stăpâneau pe atunci Transilvania. La 15 februarie 1699 însă, s-a întâmplat o minune a cărei veste a străbătut ca fulgerul satul Nicula, împrejurimile şi depărtările, ajungând până la Viena, vestita capitala imperiului. Militarii Regimentului Vasas al Măriei Sale Crăieşti de Hohenzolern, fiind aşezaţi în satul Nicula şi în împrejurimi, mergeau adesea la biserica ortodoxă din satul Nicula. S-a întâmplat că la acea dată, mergând în biserică şi uitându-se la sfintele icoane, au văzut icoana Maicii Domnului cu Pruncul lăcrimând. Au încremenit în faţa minunii şi au alergat la preotul ortodox al satului, părintele Mihail, spunându-i minunea. Acesta a venit în grabă şi privind uimit, nu a putut înţelege motivul plângerii. Vestea s-a răspandit cu iuţeala fulgerului, căci în ziua de 22 februarie 1699 toţi locuitorii satului Nicula şi din împrejurimi au privit cu uimire minunea lăcrimării, examinând icoana pe toate părtile. Au văzut că din ochii Sfintei Fecioare curgeau boabe mari de lacrimi, mai mult din ochiul drept decât din cel stâng, unele ajungând până la gură, iar altele rostogolindu-se-n jos, până la pământ. Această minune a lăcrimării sfintei icoane a ţinut mai bine de trei săptămâni, ea neavând o regularitate, timp în care a fost văzută de mii de martori.Între aceştea sunt nobili români şi maghiari, simpli ţărani, ofiţeri imperiali, soldaţi, preotul satului, Nicula Mihail Pop şi contele Sigismund Korniş, guvernatorul Transilvaniei din acea vreme. Din categoriile amintite, istoria consemnează douăzeci şi opt de martori care au depus mărturia lor cu jurămant.

La câteva săptămâni după începutul minunii lăcrimării icoanei, contele Sigismund Korniş a hotărat să ducă sfânta icoană în paraclisul castelului său de la Benediuc. Într-o procesiune impresionantă, desfăşurată pe data de 12 martie 1699, la care au fost prezente atât autorităţile militare cât şi nobilimea ardeleană, sfânta icoană a fost dusă la castelul amintit. Din cauza unei puternice revolte a locuitorilor niculeni şi a celor din împrejurimi, contele a fost nevoit să readucă icoana în biserica din satul Nicula în ajunul praznicului Bunei-Vestiri – 24 martie din acelaşi an. Ea a rămas o vreme închisă şi sigilată, până ce curtea de la Viena urma să ia o decizie în privinţa ei. Împăratul de la Viena a hotărât cu multă înţelepciune ca icoana miraculoasă să nu fie nici a sătenilor, nici a guvernatorului, ci că se cuvine să fie undeva într-un loc neutru, unde să poată fi cinstită şi venerată de către creştini de orice neam şi de orice lege. Acest loc hotărât de Dumnezeu şi Sfânta Sa Maică, prin împăratul de la Viena, a fost biserica sfintei mănăstiri Nicula, unde se păstrează până în prezent. Prin aşezarea sfintei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, pe tâmpla bisericii mînăstirii Nicula, această manăstire va deveni o reşedinţă aleasă a Împărătesei cereşti şi unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj din România şi din sud-estul Europei.

În vremuri grele, mai ales, dar şi de bucurie, Maica Domnului a fost alături de smeriţii călugări şi zecile de mii de credincioşi care se îndreaptă spre sfânta ei icoană, cu ajutorul ei nepreţuit. Din cauza pericolului străin, în perioada anilor 1714-1782, icoana a fost îngropată în pământ. Din 1948 până la 31 ianuarie 1962, a fost din nou ascunsă de către călugării uni[a]ţi. A fost gasită de către părintele stareţ din acea vreme, arhimadritul Serafim Măciucă, în locul numit Lunca Bonţului, unde a stat ascunsă vreme de paisprezece ani. Icoana a fost dusă acolo, împreună cu odoarele mănăstirii de către călugării greco-catolici, care la plecare au ars şi arhiva mănăstirii. Sfânta icoană a fost zidită in geamul casei lui Vasile Chezan, zis Moşuţul, tatăl unuia dintre călugări uni[a]ţi. Găsită, a stat în mănăstire doar câteva ore pentru că a fost ridicată de organele comuniste de securitate şi transportată la Cluj, la sediul Arhiepiscopiei ortodoxe.

După o restaurare, executată între anii 1990-1991 care i-a redat frumuseţea şi strălucirea iniţială, a părăsit Clujul, revenind la Nicula într-o procesiune impresionantă din ajunul praznicului Bunei–Vestiri la 24 martie 1992. De atunci nu a mai părăsit acest loc drag al ei, decât pentru scurt timp în câteve rânduri când a ieşit în pelerinaj. Aceasta s-a întâmplat când a fost dusă la mănăstirile Parva şi Salva din judeţul Bistriţa-Năsăud, în luna iunie 1998, la Catedrala Arhiepiscopală din Cluj, precum şi în cartierul Mănăştur, în martie 1999, cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la minunea lăcrimării. Şi tot în Cluj, la praznicul Bunei-Vestiri din 25 martie anul 2006, cu ocazia înfiinţării noii Mitropolii a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, şi a întronizării de către părintele partriarh Teoctist, a părintelui arhiepiscop Bartolomeu Anania, ca Mitropolit. În fiecare dintre aceste pelerinaje ale sfintei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, zeci şi sute de mii de credincioşi au întâmpinat-o, nu puţine minuni au fost săvârşite, şi, de asemenea, nu puţine rugăciuni pline de durere au fost împlinite.