Despre Teotim I există ceva mai multe ştiri decât despre Bretanion, atât cu privire la viaţa cât şi la activitatea lui (1). În calendarul tomitan, el era sărbătorit la 20 aprilie pentru „sfinţenie şi minunile sale”, ceea ce înseamnă că s-a distins atât de mult prin credinţă şi fapte deosebite, încât a fost socotit demn să fie înscris între sfinţii locali.

Deşi nu ştim exact când s-a născut şi când a murit, cunoaştem că Sfântul Teotim şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul veacului al IV-lea şi la începutul celui de al V-lea. El a fost contemporan al împăraţilor Teodosie I cel Mare şi al fiului său Arcadie, precum şi al unor mari Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii, ca: Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Ambrozie al Mediolanului, Grigorie al Nyssei, Grigorie de Nazianz şi alţii. Din faptul că prin anul 392 Fericitul Ieronim vorbeşte în cartea sa De viris illustribus („Despre bărbaţii iluştri”) (2), elogios despre activitatea scriitoricească a lui Teotim, deducem că la acea vreme el era om în floarea vârstei şi că se manifestase atât de strălucit, încît putuse să fie inclus în şirul oamenilor iluştri. Totodată, cum se va vedea mai departe, Teotim a fost un apropiat prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, apărându-l pe acesta în împrejurări grele, fapt care sugerează că erau, dacă nu de vârstă apropiată, cel puţin din aceeaşi generaţie.

Este posibil ca Teotim să fi urmat la scaunul episcopal al Tomisului imediat după Terentius (Gerontius). Sozomen, istoricul bisericesc din secolul al V-lea, spune că era de neam „scit”, adică locuitor al Dobrogei, un localnic deci, nu grec ori roman venit din altă parte. Acelaşi istoric ne dă amănuntul că el purta părul lung (era un comat =χομήτης) (3) ceea ce a făcut pe unii învăţaţi moderni să creadă că aparţinea clasei comate a geto-dacilor (4). Deşi o asemenea posibilitate nu este exclusă, credem, totuşi că în contextul în care Sozomen foloseşte termenul „komates” nu i se poate acorda un asemenea sens. Autorul se referă la moda de a purta părul lung al celor care se ocupau cu filosofia, iar Teotim era un bărbat „crescut în dragoste de înţelepciune” (filosofie). Termenul acesta a fost înţeles uneori ca semnificând învăţătura şi viaţa monahală („monastica philosophia”), iar concluzia ar fi deci că Teotim a început să poarte părul lung odată cu intrarea sa în monahism.

Nu ştim dacă el a devenit episcop din rândul monahilor. Cunoaştem doar, după informaţiile date de Sozomen, că el ducea o viaţă modestă şi cumpătată: „timpul cinei şi-l fixa nu la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete”. Sozomen completează spunând: „căci, cred, că era faptă de filosof să nu cedeze necesităţilor firii, după bunul plac, ci după nevoi” (5).

Virtuţile şi înţelepciunea lui Teotim l-au făcut cunoscut chiar şi în mediul barbar. Istoricul amintit reliefează că el avea atâta prestigiu în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, încât aceştia îl numeau „zeul romanilor” (6). Teotim a căutat să-i îmblânzească pe aceşti barbari şi să-i câştige pentru credinţa creştină. „Cu toate că ei erau sălbatici din fire, el i-a abătut spre blândeţe, ospătându-i şi atrăgându-i cu daruri”. Acest lucru le-a creat hunilor impresia ca el este foarte bogat şi de aceea unul dintre barbari a vrut să-l ia prizonier. În încercările de a-l prinde se manifestă darul facerii de minuni al sfântului. Sozomen relatează că „barbarul, pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă vrând să arunce laţul asupra lui Teotim, spre a-l trage spre sine şi spre cei de un neam cu el; dar, odată cu această încercare, braţul său i-a rămas înţepenit în aer. A fost nevoie de intervenţia celorlalţi barbari pe lângă Sfântul Teotim ca să-l elibereze din cătuşele (lanţurile) nevăzute. Şi Sfântul Teotim s-a rugat lui Dumnezeu salvând pe barbar”. Aceasta este una din numeroasele minuni pe care le-a făcut acest episcop.

O altă minune, amintită tot de Sozomen, spune că sfântul, mergând odată cu tovarăşii săi de misiune în regiunile de lângă Dunăre, a întâlnit pe drum o ceată de huni, care înaintau spre Tomis. Cei din jurul său se văitau că vor pieri în mâinile barbarilor, dar el s-a dat jos de pe cal şi a început să se roage. Barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi, nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut mai departe pe alături.

Din relatările lui Sozomen ne dăm seama nu numai de zelul misionar şi de puterea facerii de minuni a Sfântului Teotim, ci şi de condiţiile vitrege în care aveau să-şi desfăşoare activitatea episcopii de aici. Pacea de care se puteau bucura locuitorii Dobrogei era atunci destul de şubredă, din cauza deselor incursiuni şi prădăciuni ale năvălitorilor. Cu toate acestea Teotim şi alţi episcopi tomitani n-au încetat strădaniile lor pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu pe pământul Dobrogei şi chiar dincolo de graniţele lui, peste Dunăre, în rândurile populaţiei daco-romane şi ale barbarilor.

În activitatea aceasta misionară, ierarhii tomitani erau sprijiniţi de mari părinţi ai Bisericii, cum au fost Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostom. Probabil că un motiv important care l-a apropiat pe Sfântul Teotim de Sfântul Ioan Gură de Aur a fost tocmai această activitate misionară comună. Patriarhii de Constantinopol aveau îndatorirea să se intereseze de creştinarea populaţiilor barbare. Pe acest câmp comun de activitate, cei doi ierarhi s-au întâlnit şi au colaborat. Teodoret al Cyrului afirmă că prin anul 399 Sfântul Ioan Gură de Aur a trimis misionari pentru creştinarea „sciţilor nomazi de la Istru” (Dunăre) (7) şi prin care, la vremea respectivă, trebuie să înţelegem în primul rând pe huni. Probabil că patriarhul de la Constantinopol a făcut aceasta şi la rugămintea episcopului Teotim al Tomisului. Unii cercetători sunt de părere că, atunci când Fericitul Ieronim scria în scrisoarea nr. 107 Ad Laetam: „hunii învaţă Psaltirea, iar frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei” (8), se referea la succesele misionare ale sfântului printre barbarii de la Dunărea de Jos.

Dar acest lucru n-a fost singurul care i-a unit atât de mult pe cei doi ierarhi. Viaţa curată, principiile morale pe care le apărau, convergenţa de idei în anumite probleme teologice ale timpului au contribuit şi ele la cimentarea prieteniei dintre ei. Istoricul bisericesc Socrate, din secolul al V-lea, vorbeşte şi el cu admiraţie despre Teotim, mărturisind că a fost „un bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”(9). În anul 400 a luat parte la un sinod de la Constantinopol, la care au fost de faţă 22 de episcopi, şi în lista celor care semnează documentele sinodului, Teotim este menţionat pe primul loc, ceea ce arată atât stima personală de care se bucura din partea celorlalţi, cât şi prestigiul scaunului episcopal unde el păstorea.

Pe vremea aceea s-a iscat o controversă cu privire la ortodoxia operei scriitorului bisericesc Origen, mort ca martir în anul 253. Unii teologi şi episcopi, între care Teofil al Alexandriei şi Epifanie, episcop de Salamina, în Cipru, susţineau că opera lui Origen conţine idei eretice şi că, deci, ea trebuie condamnată. Epifanie a venit chiar la Constantinopol şi a încercat să obţină de la episcopii prezenţi acolo iscălituri pe o condamnare a operelor lui Origen. Sfântul Ioan Gură de Aur - care era atunci patriarh al Constantinopolului - avea o atitudine rezervată faţă de condamnarea lui Origen, ba chiar primise pe unii monahi izgoniţi din Alexandria de către Teofil.

Teotim al Ţomisului se afla şi el în capitală cu prilejul acestei dispute şi, la cererea lui Epifanie de a adera la condamnarea lui Origen, el a răspuns: „Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc pe acela care a adormit demult atât de frumos (adică în credinţă şi ca martir) şi nu îndrăznesc să săvârşesc ceva nelegiuit condamnând lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat” (10).

Nu ştim ce rezultat a avut opoziţia lui Teotim faţă de condamnarea scrierilor lui Origen, fiindcă istoricii timpului care vorbesc despre această dispută nu dau şi alte amănunte. Un lucru trebuie totuşi relevat şi anume că dintre toţi episcopii opozanţi este citat numai Teotim, iar prezentarea textuală a cuvintelor lui sugerează prestigiul deosebit de care se bucura episcopul tomitan în cercurile teologice şi bisericeşti din anul 403, când a avut loc dezbaterea. De altfel, istoricul Socrate îşi încheie relatarea despre Teotim cu cuvintele: „acesta era bărbat foarte strălucit prin cucernicia şi sfinţenia vieţii sale”.

Din toate acestea nu trebuie să deducem însă că Teotim era eretic origenist. Este adevărat că în scrierile sale Origen are idei care nu sunt totdeauna conforme cu învăţătura Bisericii. Poate acest lucru este şi explicabil pentru vremea de început a creştinismului, când Origen şi alţi scriitori nu s-au putut desprinde total de gândirea filosofică păgână. Însă atitudinea pozitivă a lui Teotim trebuie înţeleasă în sensul valorificării a ceea ce este bun în opera marelui scriitor; pe de altă parte, lui i se părea că o condamnare după moarte, mai ales a unui om care a murit ca martir, nu este potrivită. Este de presupus că Teotim aprecia pe Origen, aşa cum făcuseră Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care culeseseră din operele sale şi publicaseră prima Filocalie, adică prima colecţie de texte patristice despre desăvârşirea sufletească. Respectul lui Teotim pentru marele alexandrin era firesc, dacă ne gândim la ceea ce însemnaseră şi continuau să însemne, chiar în anul 403, viaţa şi paginile lui Origen de filosofie asupra netrecătoarelor frumuseţi duhovniceşti. Mai ales paginile de filocalie din lucrările lui Origen trebuie să-l fi atras pe Teotim în chip deosebit, căci era preocupat de continua desăvârşire sufletească.

Din păcate, opera literară a lui Teotim nu ne este cunoscută. Istoricii timpului nu relatează decât puţine lucruri. Fericitul Ieronim, înscriindu-l în galeria bărbaţilor iluştri, zice doar că „a publicat în formă de dialog şi în stilul vechii elocinţe opere scurte şi comatice” (adică alcătuite din fraze scurte), adăugind: „aud că mai scrie şi alte lucrări” (11). Dialogul folosit de Teotim în scrierile sale are o veche tradiţie în literatura clasică greco-latină, care a trecut şi în creştinism.

Mai aflăm câte ceva despre opera scriitoricească a lui Teotim din lucrarea Sacra parallela („Sfintele paralele”) a Sfântului Ioan Damaschin (+ 749), în care citim că episcopul tomitan a alcătuit o omilie la cuvintele din Evanghelia după Matei 5, 23: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar, probabil o lucrare cu caracter moral-duhovnicesc. În aceeaşi operă sunt reproduse sentinţe morale ale Sfântului Teotim: „Cel ce păcătuieşte cu cugetul, prin însăşi rapiditatea gândului, săvârşeşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe lucruri” (12). „Lucru grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept” (13); „a-ţi aminti cu adevărat de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri” (14). De aceea el afirmă că nu este o fericire mai mare pentru creştin decât cunoaşterea lui Dumnezeu.

Sfântul Teotim a lăsat gânduri deosebit de frumoase despre liniştea sufletească a omului, ca o metodă eficace în drumul său spre desăvârşire: „În mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi este îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon (Matei 6, 28-29). Despre cei prinşi de multe griji pentru cele trupeşti, Scriptura zice: Toată viaţa nelegiuitului este frământată (Iov, 15, 20). E într-adevăr neevlavios să-ţi consumi toată viaţa în griji trupeşti şi să nu arăţi nici o preocupare pentru cele viitoare. Pentru ce zice Ieremia în Plângerile sale: Cei care au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoi (4, 5)? Când sălăşluim în gânduri strălucitoare şi arzătoare, atunci suntem educaţi în purpură. Când însă ne amestecăm cu lucrurile pământeşti, atunci ne acoperim cu gunoi. Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Iar pe patru picioare merge acela care se încrede în lucrurile sensibile şi prin grija pentru acestea îşi neglijează partea conducătoare a sufletului. După cum cei legaţi merg greu, tot aşa cei legaţi de viaţa aceasta nu duc la bun sfârşit drumul curat al vieţii” (15).

Ne dăm seama din scurtele fragmente citate mai sus că gândirea Sfântului Teotim al Tomisului era în consens cu a marilor părinţi ai Bisericii din veacul al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”, anume a Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa şi loan Gură de Aur, şi totodată, la nivelul lor filocalic. De asemenea, trăirea virtuţilor creştine de către Sfântul Teotim era o realitate, el vorbind desigur din experienţa proprie. Tot ce ştim despre el, şi anume: cumpătarea, modestia, puterea rugăciunii sale, într-un cuvânt, sfinţenia vieţii, l-au ridicat în ochii contemporanilor şi chiar ai barbarilor, care făcuseră din el „zeul romanilor”.

O asemenea personalitate spirituală pe scaunul episcopiei Tomisului a dat strălucire eparhiei şi oraşului său, s-a impus în lumea creştină ca un „bărbat ilustru”.

Pr. Dr. Emilian Popescu

1. Vezi Pr. prof. I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 185-195; Pr. prof. I. Rămureanu, Sfântul Teotim, episcop de Tomis, în vol. Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 242-251.

2. Eusebii Hieronymi, De viris illustribus, ed. I. N. Dianu, Bucureşti, 1919, p. 129. '

3. Fontes historiae daco-romanae, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 229 (mai departe; FHDR).

4. Pr. prof. I. G. Coman, op. cit., p. 185.

5. FHDR, II, p. 229.

6. Ibidem.

7. Theodoret, Kirchengeschichte, V, 31, 1.

8. FHDR, II, p. 187.

9. Socrate, Hist. eccl, VI, 12, în Migne, P.G., vol. 67, col. 701 AB.

10. Idem, ibidem, 11. vezi nota 212. Sf. Ioan Damaschin, Sfintele paralele, litera II, titlul IX, Migne, P.G., vol. 96, col. 241 A.

13. Ibidem, col. 320 D.

14. Ibidem, col. 520 B.

15. Ibidem, col. 364 AB.