Biserica, Vitezda noastră cea de toate zilele

Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae Răzvan Stan

Duminica a 4-a după Paşti (a Slăbănogului) (Ioan 5, 1-15)

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Hristos a înviat!

Noul Testament ne vorbește despre o serie de acțiuni pe care le întreprinde Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui neamul omenesc. El, Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Se pogoară în lume prin Întrupare (In. 1, 14; 3, 13-17; Filip. 2, 6-11) și, făcându-Se om ca și noi, continuă să Se pogoare pentru a-l întâlni pe fiecare om în starea în care acesta se află. Pe toți oamenii Hristos îi privește de jos în sus („Iisus, privind în sus” - Lc. 19, 5), în sensul că li se deschide lor cu întreaga Sa iubire iubirea dumnezeiască prin care nimeni niciodată nu se simte jignit, umilit sau desconsiderat, oricare ar fi gradul de decadență în care se află. El, Hristos Domnul, Iubirea jertfită și dezinteresată, îi caută pe toți oamenii pentru ca pe toți să-i mântuiască. Uneori urcă, alteori coboară, El manifestă o deschidere și o preocupare totală pentru fiecare persoană în parte. La timp de bucurie sau de tristețe, în momentele de singurătate sau de agitație, în clipele de totală încredere sau de amară deznădejde, El, Hristos Domnul, Își face simțită prezența pe neașteptate pentru a sădi și în locurile cele mai întunecate speranță, vindecare și înviere.

Scăldătoarea, casa slăbănogului timp de 38 de ani

Evanghelia din Duminica a 4-a după Sfintele Paști ne vorbește despre modul în care Hristos este prezent și lucrează în mijlocul celor bolnavi, în suferință și în nevoi. Astfel, primele sale versete ne relatează faptul că Mântuitorul Hristos S-a suit la Ierusalim. După ce merge din Iudeea în Galileea (In. 4, 54), El, fără să pregete nici un moment, merge la Ierusalim pentru ca și acolo, într-un loc plin de suferință și de disperare, să-și reverse iubirea Sa dumnezeiască. Este vorba despre scăldătoarea Vitezda, cea în care „zăceau mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați” (In. 5, 3), de oameni plini de boli și de suferință, care așteptau să se împărtășească într-un timp indefinit de minunea vindecării pe care o producea apa scăldătoarei după ce era tulburată de un înger al Domnului.

Agitația și disperarea în rândul bolnavilor erau mari, deoarece devenea sănătoasă doar o singură persoană, și anume prima care reușea să intre în apă după tulburarea produsă de înger, iar pe de altă parte, nimeni nu știa momentul în care îngerul se pogora. Astfel, tulburarea apei aducea și bucurie, dar producea și „tulburare” sufletească în rândul celor care nu puteau să se vindece. Era o îmbulzeală, o luptă pe viață și pe moarte pentru a individualiza minunea, pentru a canaliza toată forța miraculoasă a apei doar pentru egoul propriu. Celălalt nu mai conta, suferința și boala lui nu mai aveau nici un fel de importanță, nu mai năș­teau nici o înduplecare. Nimeni nu mai vedea pe celălalt, nu mai cunoștea nici un prieten, nici un frate împreu­nă-pătimitor și toți, împreună, deveneau imuni la suspinurile, gemetele și bocetele celor chinuiți de neputință.

În mijlocul acestor suferințe, ca un martor permanent al întregii agitații, ca unul care fusese tot timpul dat la o parte și ținut izolat față de vindecare, trăia un bolnav, un paralizat. Acesta, cunoscând durerile, suferințele și constrângerile bolii timp de treizeci și opt de ani, își făcuse din scăldătoarea Vitezda propria locuință. Toți cei de acolo îl cunoșteau, însă nimeni nu-l ajuta să se afunde în apă pentru a se face sănătos. Era ocolit de către toți în momentul minunii, toți îl uitau și nu-l mai recu­noșteau. Interesul propriu era prioritar pentru fiecare. Nu mai conta că acest slăbănog se chinuia de treizeci și opt de ani.

Crucea dusă cu nădejde aduce binecuvântarea vindecării

Însă, Mântuitorul Hristos, pe acest „desconsiderat”, pe acest bolnav, pe cel care nu se putuse ajuta singur să se vindece, îl caută și intră în comuniune cu el. Cu nici un om din mulțimea prezentă la scăldătoarea Vitezda nu vorbește Hristos, în afară numai de acest slăbănog. Pe acesta îl cunoscuse de mult timp, îi văzuse suferința, îi ascultase rugăciunile. Hristos știa întreaga situa­ție în care se afla slăbănogul, dar și mai important, așa cum subliniază textul evanghelic, îl știa pe el (In. 5, 6). Și tocmai de aceea, în această atotcunoaștere dumnezeiască a Sa, Mântuitorul Hristos nu-l mai întreabă altceva, ca de exemplu: de ce este bolnav, dacă are credință. La toate aceste întrebări el răspunsese deja Fiului lui Dumnezeu prin rugăciunile pline de pocăință, smerenie, nădejde și sinceritate.

Deși se afla în suferință și neputință trupească, totuși slăbănogul era plin de nădejde și de sănătate sufletească. El se îmbărbătează singur, și chiar dacă nu are pe cineva care să-l ajute, nu se supără și nici nu-și pierde credința. Stăruie permanent și, în neputința sa, merge mai departe. Nu lasă nici bârfa și nici invidia să pună stăpânire pe sine, nu se mânie că altul i-o ia înainte și se aruncă în scăldătoare (In. 5, 7). Nu cârtește nici un moment în neputința sa, ci își duce crucea existenței cu nădejde. Cine dintre oameni poate să se nevoiască în neputința trupească timp de treizeci și opt de ani fără să cârtească nici o clipă împotriva lui Dumnezeu sau a semenilor? Acest slăbănog a putut și de aceea a și primit binecuvântarea vindecării de la Dumnezeu. Însuși Dumnezeu a venit la el ca să-l vindece. Nu a lăsat nici pe îngeri și nici pe oameni ca să producă vindecarea, ci a venit El Însuși, Dumnezeu Cel adevărat, ca să-l ridice din sufe­rință. Fiul lui Dumnezeu Se pogoară la om, iar acesta se ridică, se înalță la bucuria comuniunii cu Dumnezeu: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă” (In. 5, 8).

Dumnezeu lucrează și sâmbăta

Cuvântul lui Dumnezeu este lucrător, dătător de viață și de mântuire, iar cel ce se împărtă­șește de El devine persoană vie, plină de lumină și de bucurie. Hristos îi dăruiește slăbănogului harul dumnezeiesc. Astfel, slăbănogul nu este vindecat prin­tr-un leac miraculos, ci prin lucrarea directă a lui Dumnezeu. De aceea, el se vindecă instantaneu, primeș­te curăția și primenirea sufletului și începe să dea mărturie despre modul în care Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat este prezent și lucrează în lume. El, cel care timp de treizeci și opt de ani nu putuse să se deplaseze câțiva metri pentru a ajunge la scăldătoare, aleargă acum și își cară patul nemaiputându-se stăpâni din cauza întâlnirii cu Dumnezeu. Se foloseș­te de tot ce are și de tot ce este pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu Cel iubitor. Cuvintele, gesturile, emoțiile, lacrimile, mâinile și picioarele sale și chiar și patul său devin mijloacele prin care el transmite și mărturisește tuturor minunea vindecării. Își poartă patul nu pentru că avea nevoie de el sau pentru că dorea să nesocotească legea sabatului, ci pentru a arăta că el nu mai este în pat, patul care-l ținuse ațintit timp de treizeci și opt de ani nu mai are nici o stăpânire asupra sa. Nu patul îl poartă pe el, ci de acum îna­in­te el este cel care primește forța necesară pentru a purta acest pat. Pe de altă parte, slăbănogul își duce patul și pentru a arăta că Dumnezeu este prezent și lucrează în lume și în oameni tot timpul, chiar și sâmbăta. Este ceea ce mărturi­sește chiar Mântuitorul Hristos câteva versete mai încolo: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez” (In. 5, 17).

Contestatarii de serviciu sunt peste tot

Iudeii care erau acolo n-au înțeles nici minunea vindecării, nici semnificația purtării patului și nici n-au avut forța necesară să se bucure de cel ce până atunci fusese paralizat. De aceea, chiar în momentul în care îl întâlnesc pe acesta, fără nici cel mai mic raționament, încep a aduce o serie de acuze atât la adresa celui ce se vindecase, cât și la adresa Celui Care săvârșise vindecarea. Este ura nemărginită care se ridică împotriva Binelui, a Iubirii și a fericirii omului de a fi sănătos și împreună cu Dumnezeu. Ei nu suportă să vadă pe cineva bucuros și nu acceptă ca Altcineva, fie El chiar și Dumnezeu, să fie prezent în lume și să-Și reverse milostivirea asupra creației Sale.

Interesantă este atitudinea celui care până atunci fusese slăbănog față de contestatarii săi și ai Binefăcătorului său. Față de critica adusă la adresa sa, cum că își cară patul sâmbăta, răspunde simplu că prin acest gest împlinește o cerință făcută de Cel Ce l-a vindecat: „Cel Ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă” (In. 5, 11). Acest lucru ne arată că el s-a încrezut întru totul în cuvântul și în Persoana Mântuitorului Hristos. N-a oscilat nici un moment, n-a ezitat nici o clipă, ci a făcut exact ce i s-a cerut.

Pe de altă parte, după ce și-a identificat Binefăcătorul, după ce a aflat identitatea Mântuitorului Hristos (In. 5, 12-14), cel vindecat merge și spune iudeilor că El, Hristos Domnul, este Cel Ce l-a tămăduit: „Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos” (In. 5, 15). Acest lucru nu apare ca o pâră, ca o dare în vileag a lui Hristos, ci ca o mărturisire plină de curaj a celui vindecat că Iisus Hristos este Dumnezeu Cel adevărat, Care tămăduiește toată boala și toată neputința în popor. El dă mărturie despre tot ceea ce Dumnezeu a lucrat cu el, și despre faptul că Hristos - Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat Se află în apropierea fiecăruia dintre noi, chiar și alături de cei care-L contestă: „Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Ce l-a făcut sănătos” (In. 5, 15).

Evanghelia a 4-a după Sfintele Paști ne învață că niciodată nu trebuie să-L înlocuim pe Hristos cu magicul, cu miraculosul de moment. Vindecarea adevărată, atât cea trupească, cât și cea sufletească, vine din lucrarea directă a lui Dumnezeu în viața noastră. Pseudo-vitezdele sunt multe, peste tot, la mici și la mari distanțe, și mulți oameni aleargă la ele doar pentru a-și atinge scopul imediat.

Vitezda cea adevărată este una singură, și anume: Biserica. Aceasta se află în apropierea fiecăruia, aici și departe, și prin ea Hristos ni Se arată tot timpul lucrător, iubitor și preocupat de problemele noastre. Hristos este în mijlocul nostru și așa va rămâne mereu. Trebuie doar ca prin nepăcătuire (In. 5, 14), cură­țire, rugăciune, credință, smerenie, stăruință, nădejde și prin tot ceea ce presupune viața duhovnicească să ne păstrăm permanent în prezența lui Hristos.

Hristos nu trebuie înlocuit cu nimic. El este Singurul Care contează cu adevărat. Pe El să-L căutăm și cu El să rămânem în veci. Amin.