Pomenirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Portaitissa (21 aprilie)

[revista Epifania, martie-aprilie 1998]

Intre icoanele Maicii Domnului zugrăvite de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, scrierile mai vechi, cât și mai noi, pomenesc și vestita icoană a Panaghiei Portaitissa (gr: porta i tissa, Portărița), de la Mănăstirea atonită Iviron. La fel de vestite au fost în Rusia și cele două copii ale acestei icoane, comandate de Patriarhul Nikon iconarilor din Sfântul Munte, prima adusă la Moscova în 1648 și așezată într-un paraclis anume zidit pentru ea în Mănăstirea Novodievițchi, iar cea de a doua, adusă după 1655 la Novgorod, în marea biserică a Mănăstirii numită Iverski Bogorodițchni Siviatoezerski. Mai târziu, și alte copii ale acestei icoane, numită de credincioși „Pravoslavnia iverskaia” și prăznuită de Biserica rusă în 31 martie, s-au răspândit în număr mare în întreaga Rusie. Chiar și în zilele noastre, o altă copie a icoanei atonite, aflată azi la Montreal, Canada, zugrăvită pe la 1980 (pe care o reproducem alăturat), este și ea făcătoare de minuni, tămăduind mulți neputincioși cu untdelemnul înmiresmat care a izvorât din ea și, mai uimitor, care a izvorât chiar din reproducerile acesteia.

Dintre toate aceste odoare de mare preț ne vom opri asupra povestirii despre icoana cea veche de la Iviron, tradusă și diortosită din elinește de Ieromonahul Rafail de la Râmnicu Vâlcea, în 1820. De aici aflăm că icoana a aparținut unei văduve din părțile Niceei, care avea un singur fiu. Dar atunci împărățea Teofil, și era mare prigonire împotriva sfintelor icoane. Acest „urâtor de Hristos” a trimis ostași prin cetăți ca să cerceteze de se vor mai afla icoane, fie prin biserici, fie prin case, să le coboare și să le ardă, iar pe cinstitorii acestora să-i muncească cu felurite chinuri. Căutând cu multă iscodire, cătanele împărătești aflară de icoana văduvei. Ca să o ocrotească, femeia iubitoare de Hristos trimite icoana pe mare, iar pe fiul ei îl sfătuiește să fugă. El merse spre Tesalonic, iar de-acolo în Sfântul Munte, unde s-a și călugărit. Aceasta a fost învederat rânduiala dumnezeiască, să se ducă tânărul acolo, ca să vestească despre cele întâmplate cu această sfântă icoană, care scriindu-se, să cunoaștem și noi, cei de acum, despre dânsa. Deci, după trecere de multă vreme, oarecare bătrâni din mănăstirea ivirilor, văzură deodată pe mare ceva asemenea unei flăcări. Aceasta văzând ei, s-au ridicat strigând: „Kirie eleison!”. Și, adunându-se toată obștea, priveau și se minunau de acea priveliște, însă ce anume era nu puteau să priceapă nicidecum. Iar aceasta nu numai ziua se arăta, ci și noaptea. Și alți monahi s-au adunat din Sfântul Munte, din Lavra, de la Vatoped și din alte mănăstiri, și încercând să se apropie cu luntrile, au văzut icoana Maicii Domnului, dar prea tare nu au putut să se apropie de dânsa, căci cum se apropiau, ea tot se depărta. Însă rugându-se ei cu lacrimi Domnului ca să poată lua icoana Maicii Lui, ca să o aibă spre mângâiere străinătății lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea. Și-apoi toate s-au întâmplat în acest chip: Un oarecare Cuvios Gavriil, cunoscut pentru fericita lui simplitate, primește poruncă în vis de la Maica Domnului să coboare la mare și, umblând fără temere pe apă, să aducă icoana „ca să cunoască toți dragostea și purtarea de grijă ce o are către mănăstire, căci am venit într-adins aici pentru ajutorul vostru”. Acestea săvârșindu-le cuviosul, s-au umplut de bucurie toți părinții, trei zile priveghind și cântând imn de slavă. După aceasta, aducând sfânta icoană cu Preacuratul chip în biserica cea mare, au pus-o în partea cea mai din lăuntru a jertfelnicului. Dar a doua zi, aprinzătorul candelelor intrând la ceasul Utreniei spre a pregăti cele după rânduială, n-a aflat icoana la locul ei, ci tocmai deasupra porții mănăstirii. Deci luand-o acesta a dus-o cu evlavie și mare grijă la locul cel mai dinainte. Dar iarăși Maica Domnului și-a schimbat locul și tot asemenea s-a întâmplat de mai multe ori, făcându-se firește această pricină de nedumerire pentru toți părinții. Numai Cuviosului Gavriil i s-a arătat iarăși „Raza Soarelui celui înțelegător”, zicându-i: „Mergi la mănăstire și spune părinților să nu mă mai necăjească, căci eu n-am venit aici ca să mă păziți voi, ci pentru ca eu să vă fiu păzitoare vouă, nu numai acum, ci și în veacul ce va să fie”. Acestea auzindu-le purtătorul de Dumnezeu Gavriil, Părintele nostru, s-a pogorât îndată la mănăstire vestind egumenul și întreaga obște. Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezu, a Portăriței, și au așezat-o acolo, iar poarta s-a făcut într-altă parte, după cum și până astăzi se vede, spre nemincinoasă mărturie a pricinii.

Pomenirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Prodromița

[revista Epifania, iulie-august 1999, p. 15]

Intre icoanele nefăcute de mâini omenești se numără și această icoană a Maicii Domnului ce se cheamă Prodromița, zugrăvită în chip minunat în anul 1863, în Țara Românească. În acel an, Părinții Nifon și Nectarie, ctitorii Sfântului Locaș al Prodromului din Sfântul Munte Athos, mergând în țară pentru trebuințele schitului, aveau în inima lor o mare dorință pentru o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care să fie așezată în biserica cea nouă – spre mângâierea celor ce vor viețui în acest așezământ, dar și spre bucuria tuturor pelerinilor care vor veni să se îndulcească duhovnicește de privirea dumnezeieștilor chipuri – după cum mai toate mănăstirile Sfântului Munte au câte o icoană făcătoare de minuni.

Deci aflându-se Părinții Nifon și Nectarie în Iași, au început a cerceta acolo pentru a afla un zugrav mai iscusit și cu viață plăcută lui Dumnezeu, care să le zugrăvească o icoană a Născătoarei de Dumnezeu. Și au găsit un zugrav bătrân, Iordache Nicolau, cu care s-au învoit să le facă această icoană, după modelul primit de la părinți. Insă s-au tocmit ca să lucreze numai cu post, adică: de dimineața până când va flămânzi să nu ia nimic în gură, iar după-masă să nu mai picteze, ci alt lucru să facă până a doua zi, urmând această rânduială până la terminarea ei. Bătrânul zugrav primi învoiala cu toată evlavia și mulțumirea. Iată ce scria el, în 29 mai 1863, despre zugrăvirea icoanei cea cu dumnezeiască minune săvârșită, într-o scrisoare păstrată în arhiva Schitului Prodromul: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, și în vremea lucrului a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: După ce am terminat veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Hristos; iar după ce am dat gata mâna întâia și a doua, apucându-mă de noapte ca să termin de zugrăvit, privind eu la chipuri am văzut că totul a ieșit dimpotrivă, pentru care foarte m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. Și așa, făcându-se seară, m-am culcat mâhnit, nemâncând nimic în ziua aceea, dar socotind că a doua zi sculându-mă, să mă apuc mai cu dinadinsul de lucru. După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă să-mi lumineze mintea, ca să pot isprăvi Sfânta Icoană; și când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desăvârșit, precum se vede. Eu văzând această minune, n-am mai îndrăznit a-mi pune condeiul pe ea, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși greșeală am făcut aceasta, ca să mai dau lustru la o asemenea icoană. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane”.

Pomenirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită „Cu trei mâini”

Această icoană a Maicii Domnului era zestrea de familie a Sf. Ioan Damaschin și o avea în casa lui din Damasc, chiar când fusese întâiul sfetnic al stăpânitorului saracinilor, califul musulman Ualid (705-715). Lesne se poate vedea în viața Sfântului Ioan, pe care a scris-o preaînțeleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum că, în vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire și luptă împotriva icoanelor. Și este bine știut că Ioan Damaschin, încă laic fiind, era un mare apărător al sfintelor icoane. Impăratul Leon al III-lea (iconoclastul), cel cu nume de leu și socoteală de șarpe, voind să-l înlăture pe Ioan, l-a învinuit cu vicleșug către calif, convingându-l că vrea și urmărește să-i răstoarne stăpânirea. Califul, biruit de mânie, crezând învinuirea mincinoasă, a poruncit să taie mâna cea dreaptă a lui Ioan. Deci „s-a tăiat dreapta aceea care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, și, în loc de cerneală, cu care se vopsea mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge”. Atunci Sfântul, țiind mâna sa tăiată, a căzut înaintea acestei icoane a Maicii Domnului, cerând să-l vindece, și Maica Domnului într-adevăr a vindecat mâna Sfântului, care s-a alipit în chip minunat la locul ei. Ca semn de aleasă recunoștință, Ioan a așezat în partea de jos a icoanei o mână lucrată în argint, asemenea cu mâna sa dreaptă, ceva asemănător cu ceea ce și astăzi mai putem vedea la icoanele făcătoare de minuni, mici chipuri de bărbați, femei ș.a., din aur sau argint, care amintesc fiecare de câte o minune săvârșită. De atunci, această icoană se numește „Cu trei mâini” (sl.:Troerucica; gr.: Tricheirousa), fiindcă se vedeau pe ea trei mâini.

După această întâmplare, Sfântul Ioan a părăsit lumea și s-a retras în Lavra Sfântului Sava din Palestina. A luat cu el și icoana Maicii Domnului Tricheirousa, care a rămas în această Lavră până la anul 1233, când Sf. Sava, primul Arhiepiscop al Serbiei, a venit aici în pelerinaj, iar părinții mănăstirii i-au dăruit-o ca binecuvântare împreună cu o altă icoană a Maicii Domnului, numită Galactotrofousa (Cea care alăptează) dimpreună cu toiagul Sfântului cu același nume, al Cuviosului Sava Cel Sfințit.

Intorcându-se în Serbia, Sfântul Sava a adus cu sine icoana și a dăruit-o, la rândul lui, ca binecuvântare, fratelui său Ștefan, regele Serbiei. De la acesta a luat-o ca moștenire părintească fiul și urmașul său Uros V. Acest nou rege, din respect și evlavie față de Panaghia Tricheirousa, obișnuia să o pună pe un animal oriunde mergea, în toate intreprinderile sale militare.

Intr-o astfel de împrejurare, animalul cu icoana s-a îndepărtat de oștire și după o lungă călătorie, condus de Maica Domnului, a ajuns în Sf. Munte și s-a oprit tocmai la poarta mănăstirii sârbești Hilandarul. Părinții au primit-o cu bucurie și au așezat-o în altarul bisericii, unde a rămas necunoscută o bucată de vreme.

Insă odată, când a fost vorba să se aleagă un nou egumen și, din această pricină iscându-se neînțelegeri între părinți, Maica Domnului Tricheirousa voind să-i împace, s-a așezat singură în strana egumenului. Părinții au dus-o iar în altar, dar icoana din nou se așeza în strana egumenului. Atunci, un pustnic cunoscut de părinții mănăstirii, din dumnezeiască înștiințare, a descoperit fraților că în felul acesta Maica Domnului voiește ca ea să fie Egumena, pentru potolirea certurilor și pentru ocrotirea mănăstirii de primejdiile din afară. Pentru aceasta, în catholiconul Hilandarului cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” (o ctitorie a regelui Miliutin din 1293), s-a făcut loc potrivit chipului celui făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă scaunul egumenului, unde stă până acum sub un baldachin frumos sculptat, făcând multe și nespuse minuni.

Pomenirea icoanei cea numită Tricheirousa se face în 4 decembrie, de praznicul Sfântului Ioan Damaschin, și în chip deosebit în zilele de 28 iunie și 12 iulie.

Pomenirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Axion estin” [11 iunie]

[revista Epifania, martie-aprilie 1999, p. 15]

La Schitul Protatos ce se află lângă Kareia, aproape de locul Mănăstirii Pantocrator, este o vale mare, care are multe chilii. La una din chiliile acelea, ce era cinstită în numele Adormirii de Dumnezeu Născătoarei, locuia un ieromonah bătrân și îmbunătățit, împreună cu un ucenic al sau. Și fiindcă era obicei a se face priveghere în fiecare duminică la acest Schit Protatos, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă bătrânul la priveghere, a zis ucenicului său: Fiule, eu mă duc ca să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie și precum vei putea citește-ți rânduiala ta, și așa s-a dus. După ce a trecut seara, iată că bate cineva în ușa chiliei; iar fratele a alergat și a deschis, și a văzut că era un monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în chilie în noaptea aceea. La vremea Utreniei, sculându-se, au cântat amândoi rânduiala Utreniei. Și când au ajuns la „Ceea ce ești mai cinstită...”, monahul cel de loc cânta numai: „Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii...” și celelalte până la sfârșit, adică obișnuita și vechea cântare a Sfântului Cosma Melodul. Iar monahul cel străin face alt început al cântării, cântând așa: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru”. Apoi a împreunat și: „Ceea ce ești mai cinstită...”, până în sfârșit. Auzind aceasta, monahul cel de loc a zis către cel ce părea străin să-i scrie și lui cântarea aceasta. Iar acela răspunzând, a zis: Adu-mi cerneală și hârtie ca să scriu. Și cel de loc a zis: Nu am nici cerneală, nici hârtie. Iar monahul cel ce se părea strain i-a zis: Adu-mi o lespede. Deci monahul alergând, a aflat lespedea și i-a adus-o. Și luând-o străinul, a scris pe ea cu degetul său cântarea: „Cuvine-se cu adevărat...” Și, o, minune!, atât de adânc s-au săpat literele pe lespedea aceea vârtoasă, ca și cum s-ar fi scris în ceară moale. Apoi a zis fratelui: De acum înainte așa să căntați și voi, ortodocșii. Și acestea zicând, s-a făcut nevăzut. (...)

De atunci cântarea aceasta îngerească s-a dat în toată lumea ca să se cânte Maicii lui Dumnezeu de către toți ortodocșii. Iar sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se afla în biserica chiliei aceleia în care s-a făcut această minune, a fost adusă de către părinții Sfântului Munte Athos în biserica Protatos, și acolo se află până astăzi, așezată în Sfântul Altar deasupra sfințitului scaun cel de sus. Pentru ca înaintea icoanei acesteia s-a cântat întâi de către Arhanghelul Gavriil cântarea aceasta. Iar chilia aceea a început a se numi: „Axion estin”, adică „Cuvine-se cu adevărat”, și valea aceea, în care se afla chilia, se numește de către toți până astăzi Adin, care însemnează „a cânta” sau „cântare”. Pentru că în aceasta s-a cântat întâi cântarea aceasta îngerească a Maicii lui Dumnezeu.