La aproximativ 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg, din apropierea fostei aşezări Sarmizegetusa romana, într-un cadru natural de o rară frumuseţe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor săi, ridicată - se pare - pe locul unei vetre sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii, în plan triconc, specific bisericilor din Muntenia şi din Moldova, a fost ctitorită şi înzestrată prin 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Ţării Româneşti, care şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 şi a fost îngropată în pronaos.

În decursul unei existenţe de şase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârşitul vieţii, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al ţării noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585-c. 1605) - fost egumen -, care a păstorit în zilele de glorie a lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615) şi, poate, şi alţii pe care nu-i cunoaştem. În veacurile al XVII-lea - al XVIII-lea, Prislopul avea o şcoală în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din această obşte s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din „ţara pădurenilor”, situate în apropierea ei (1).

Dar de trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui „sfânt”, necanonizat oficial, dar socotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite. Se spune că un tânăr cu numele Ioan, din satul Silvaşul de Sus - în hotarul căruia se află şi sfântul locaş - a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 de metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat sin-gur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau „Sfântul” Ioan de la Prislop.

Poporul dreptcredincios l-a socotit „sfânt” încă din timpul vieţii sale, iar după moarte, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de dincolo (2).

Tradiţia pe care am consemnat-o mai sus, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menţionată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului, din Prislop, prin cuvintele:

„Şi atunci, un tânăr oarecare din sat,
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim au urmat,
Din lume şi din rudenii cu totul au eşit
Şi aici la mine au venit.
Intru o stâncă chilie şi-au făcut,
În care, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut
Şi pe el după sfârşit,
Dumnezeu l-au proslăvit.
Peştera şi acum să găseşte
Si „chilia sfântului” să numeşte
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu mai'nainte apărare
Rudele sfântului cele din sat
Moaştele cu totul le-au rădicat
Şi în Ţara Românească le-au dus,
La oarecare mănăstire le-au ascuns.
Însă la neamul lui pururea să pomeneşte,
Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găseşte” (3).

Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, păstorind până către anul 1605, deci tocmai în zilele de mare însufleţire româneas-că, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul.

„Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufle-tească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Mircea Păcurariu

1. Istoricul mănăstirii, la Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Mănăstirea Prislop, în „Mitropolia Ardealului”, II (1957), nr. 9-10, p. 707-712.

2. Amănunte la I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 61-102 şi 350-385; Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936, p. 103-128.

3. Ibidem, p. 354. I. Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ed. a II-a, Craiova, 1941, p. 61-62; Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII): Studiu şi ediţie critică, Bucureşti, 1967, p. 76-77.