Măreția făgăduinței face irezistibilă urmarea lui Hristos

Pr. Prof. Univ. Dr. Mihai Himcinschi

Duminica a 2‑a după Rusalii (a Sfinților Români) Matei 4, 18‑23

În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le‑a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându‑și mrejele, și i‑a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.

Evanghelia din Duminica a 2‑a după Sfintele Rusalii este cea care, sub aspectul revelației nou-testamentare, pune în prim-plan importanța pe care Însuși Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos, o atribuie activității misionare. Nu trebuie să ne surprindă faptul că, cel puțin în preocupările eclesiologiei contemporane, termenul prioritar îl constituie misiunea. Fără misiune nu poate exista Biserica, iar fără girul Bisericii misiunea nu se poate bucura de autoritatea și asistența dumnezeiască.

Totul a început pe malul unei mări, Tiberiada. Hristos vine în întâmpinarea unor oameni simpli. Erau simpli pescari și triști pe deasupra, dar consolați într‑o activitate reparatorie: dresul mrejelor. Și Mântuitorul era trist. Călătoria spre Galileea a fost cauzată de prinderea și aruncarea în închisoare a Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Său (Mat. 4, 12).

După Evanghelistul Matei, chemarea celor două perechi de frați, Petru și Andrei, Iacov și Ioan, așezată lângă relatarea ioaneică (In. 1, 37‑41), ne poate duce cu gândul la presupusa realitate conform căreia prezența exclamativă a Sfântului Ioan Botezătorul (In. 1, 36) a determinat urmarea imediată a lui Hristos de către Andrei și apoi Simon Petru, adică o primă efervescență misionară pornită din interiorul sufletului pe baza credinței că Iisus este Mielul, continuată de chemarea externă și dublată de cuvintele încredințării dum­nezeiești: „Vă voi face pescari de oameni” (Mat. 4, 19). Iubirea pe care o purta Hristos pentru întreaga lume L‑a oferit ca Miel spre junghiere, pentru păcatele lumii întregi (I In. 4, 9‑10). Mântuitorul S‑a dăruit Bisericii Sale, şi Se dăruieşte mereu până la sfârşitul veacurilor, cu scopul de a ridica lumea întreagă din păcat şi moarte, de a o restaura şi a o reaşeza în legătură cu Tatăl prin Duhul Său. Biserica - spunea Fericitul Augustin - este lumea reconciliată.

Vocația misionară răsună mai întâi în inimă, unde creează dinamism și dorință de implicare, apoi se concretizează prin atitudinea vizibilă și hotărâtoare de a pune în practică trăirile confirmate cu certitudine, care se reîntorc în suflet spre mulțu­mirea lucrului împlinit. Așa, ușor putem compara ambivalența activității misionare, chemare și răspuns, cu diastola și sistola inimii, care misionar, în și prin Biserică, pulsează și oxigenează, întreținând viața duhovnicească atât a membrilor săi, cât și a celor din afara granițelor sale.

Să‑L fi părăsit vremelnic ucenicii, Andrei și Petru de la prima chemare, care‑și doreau atât de mult să stea cu Învățătorul lor sub același acoperiș (In. 1, 38)? Nu le era suficientă învățătura, sau doreau să‑L vadă pe Mântuitorul tămăduind toată boala și toată neputința din popor (Mat. 4, 23)?

Doar sfințenia vieții face misiunea creștină convingătoare

În activitatea misionară este importantă evanghelizarea, fapt pentru care ea constituie primul aspect, alături de mărturie, pastorație și diaconie, însă trebuie întărită prin fapte, în cazul Mântuitorului prin minuni, spre a fi zidită în ontologia firii umane. Aici, relatarea Evangheliei de azi este complementară și structural misionară față de cea a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, făcând legătura între propovăduire/evanghelizare și făptuirile minunate ale Mântuitorului. Când Dumnezeu vrea să se petreacă ceva cu noi, mai deosebit și mai neobișnuit, săvâr­șește o minune. Când Dumnezeu vrea și știe că și noi ne dorim un nou mod de a trăi, o schimbare în bine și sfințenie, săvârșește minunea cu siguranță, pentru că și El, și noi ne dorim un nou fel de viețuire. Acest principiu misionar a ținut Mântuitorul să fie pecetluit și după Învierea Sa din morți, când ucenicilor li s‑a dat nu numai puterea cuvântului evanghelic, ci și puterea săvâr­șirii de minuni: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura, iar celor ce vor crede le vor urma semne (minuni - n.a.) (Mc. 16, 15, 17).

Vocația misionară presupune angajament evanghelic și trăirea acestui mesaj în persoana misionarului. Uneori ne întrebăm de ce lumea nu ne urmează în drumul spre Hristos. Simplu. Remarcă, cu întristare, că uneori ceea ce propovăduim nu trăim, ceea ce credem și mărturisim nu facem. Cred că șansa unui angajament misionar al Bisericii în societatea contemporană, cu rezultate pozitive și imediate, presupune necondiționat misiunea prin sfințenia vieții, în care sinteza dintre propovăduire și împlinire este vizibil conjugată în persoana celui chemat. Aceasta convinge. Ucenicii și‑au lăsat totul, pe tatăl lor, corabia și îndeletnicirea de zi cu zi (Mat. 4, 21), adică toate elementele definitorii ale unei vieți terestre, și au urmat Viața cerească (In. 14, 6), au dat la schimb ceea ce se vede pe ceea ce nu se vede, ceea ce este aici pe ceea ce este dincolo, lumea aceasta pe Împărăția lui Dumnezeu, peștele din Marea Galileei pe Hristos, ­IHTIS‑ul din care dacă mănâncă cineva nu va mai flămânzi în veac.

Vocația misionară schimbă ființa omului

Simplii pescari au devenit pescari de oameni (Mat. 4, 19), din oameni fără de carte - preaîn­țelepți (Troparul Rusaliilor). Au avut credință în Hristos și ascultare față de Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cere același lucru: „O ascultare ca aceasta cere Hristos de la noi: să nu zăbovim nici o clipă, chiar dacă cele mai grabnice treburi ne‑ar sili. Au crezut în măreția făgăduinței și au pus urmarea lui Hristos mai presus de toate” (Omilii la Matei).

Misionară în ființa sa, Biserica cunoaște dinamismul și efer­vescența acestei lucrări ca urmare a inițiativei dumneze­iești de a mântui, prin implicare și vocație totală, „pe tot omul care vine în lume” (In. 1, 9). Prin misiunea Bisericii,extensiunea lui Hristos la alte popoare şi credinţe, care se identifică cu universalitatea, este posibilă în primul rând printr‑o bună evanghelizare: „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 17). Evanghelizarea duce la convertire, iar convertirea - la hrănirea mădularului din seva Trupului Tainic al lui Hristos care este Biserica, adică la mântuire: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16).

Lucrarea misionară a Sfinților Apostoli este prezentă în Scriptură ca extensiune a victoriei pascale a lui Hristos asupra păcatului şi a morţii, şi ca stabilitate istorică în Împărăţia Sa dumnezeiască (I Cor. 15, 25). Misiunea este identificată mai curând cu ideea de trimitere, adică de ieşire din Biserică înspre lume, pentru a evangheliza şi converti. Biserica devine astfel comunitatea ce uneşte lumea cu Dumnezeu şi acesta este în esenţă sensul și conținutul ei misionar.

Elanul misionar al Bisericii constă în faptul că „noi am văzut” realitatea istorică şi spiritual‑mântuitoare (I In. 1, 1). Acest elan misionar nu se poate înţelege nici în termeni pur istorici, nici în termeni pur spirituali, ci este o sinteză dintre aceștia. Pe malul Tiberiadei apostolii Îl văd pe Dumnezeu înomenit, sunt sensibili la realitatea Sa divină coborâtă în istorie și apoi Îl urmează cu toată convingerea.

Chemarea Evangheliei de azi este urmată de școala apostoliei timp de trei ani. Era o pregătire în vederea unei trimiteri definitive, nu doar una de probă (Mat. 10, 1‑14). După Învierea Mântuitorului, trimiterea în lume a Sfinților Apostoli nu mai reprezenta doar o metodă de acţiune, ci un atribut referitor la însăşi natura Bisericii care a luat ființă la Rusalii. Ea se poate exercita prin metode diferite, dar cu condiţia să prindă (Mat. 4, 19) şi să realizeze comuniunea pe care Dumnezeu Întreit în Fețe vrea să o aibă lumea cu El prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este ek‑stasis‑ul comuniunii care trebuie să debuteze cu plecarea în misiune: „Iar ei îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor” (Mat. 4, 22‑23).

O misiune care nu transmite credință este o contramărturie

Orice ek‑stasis care nu ne implică, orice trimitere spaţială care nu este în acelaşi timp prezenţă, nu este ek-stasis‑ul unei comuniuni misionare depline. Trebuie să lași ceva din tine, din lumea aceasta pentru Dumnezeu, să renunți pentru a dobândi, altfel nu ești un misionar de calitate. Să nu uităm că cei mai mari misionari ai Bisericii, din istoria ei bimilenară, au fost și mari sfinți!

Misiunea Sfinților Apostoli este mai mult decât o realitate spirituală în devenire, fiind transmisă Bisericii fără diferenţe substanțiale în cadrul iconomiei, dar rămâne şi o realitate istorică, fiind capabilă să anticipeze veridic împlinirea sa spirituală. Dacă misiunea nu este fidelă Tradiţiei apostolice şi nu vizează transmiterea credinţei şi a vieţii în Hristos, aşa cum aceasta s‑a păstrat şi s‑a transmis în continuitatea istorică și neîntreruptă în Biserică, şi nu vizează zidirea Trupului lui Hristos, în sensul arătat mai sus, atunci, evident, este o formă coruptă de misiune, adică o contramisiune și, prin urmare, o contramărturie. Nimic nu este mai confuz decât o misiune care se pretinde creştină, dar nu transmite credinţa adevărată în Hristos şi nu vizează desă­vârşirea şi mântuirea omului ca membru al Bisericii Sale. Din ziua Cincizecimii, kilometrul zero al misiunii, mărturia credinţei face parte chiar din esenţa vieţii creştine de zi cu zi.

Cel care dinamizează activitatea misionară este Duhul Sfânt. În înaintarea Bisericii spre sobornicitatea ei deplină, ea primeşte - prin împărtăşirea Duhului Sfânt - darurile şi harismele necesare extensiunii. Fiecare din aceste daruri este primul în ordinea sa, fiecare este indispensabil. Se împărtăşeşte darul conducerii, al orientării Bisericii spre scopul ei final, apoi darul succesiunii apostolice în dreapta credinţă pentru a fi valid și conform cultul cu învăţătura, şi nu în ultimul rând darul iubirii, al carităţii, căci datorită lui Biserica se îndreaptă spre plinirea hristică, hristomorfizantă în sensul deplin al vocației misionare.

Referitor la importanța și prezența misionară a Bisericii în societatea contemporană, părintele Dumitru Stăniloae sublinia: „În vremea noastră Biserica nu trebuie să doarmă, ci să rămână neîncetat trează, activă şi gata să poarte, din iubire pentru oameni, Crucea ca pe o strădanie de a‑i ajuta, în duhul compasiunii, aşa cum a făcut‑o Hristos. Vremea noastră este vremea slujirii şi a compasiunii. Biserica trebuie să se arate o slujitoare duhovnicească care le înfăţişează oamenilor orizontul iubirii şi‑i ajută să înainteze mereu mai departe către acest orizont. După fiecare deziluzie cauzată de o realitate imperfectă sau falsă a aspiraţiilor lor către acest ţel, ea trebuie să le dea un nou curaj pentru a relua calea iubirii. În acest sens, Biserica rămâne mereu actuală şi puternică”.

Din dragoste pentru Prietenul ceresc

Întreaga lucrare misionară se bazează pe iubire. Iubirea este suflul Duhului peste Apostoli. Din iubire a fost trimis Fiul în lume (I In. 4, 10) şi tot din iubire - pentru a vesti Iubirea - apostolii ies la propovăduire. Întreaga Biserică participă la lucrarea întreprinzător‑misionară. Noi suntem prietenii Săi (In. 15, 14). Lui Îi place să‑I dobândim noi prieteni. Acest privilegiu Mântuitorul îl acordă acelora pe care îi numeşte în mod special Prietenii Săi în cuvântarea de după Cină. Cel care vrea să facă, să participe la o lucrare, care este prin excelenţă a Sa, achiziţionează poporul Său în formarea şi dezvoltarea Trupului tainic. Începem să ne împlinim, să ne angajăm ca pescarii Dumnezeului nostru, Mântuitorului nostru, Căruia mergem să‑I facem prieteni noi în lume, propovăduind Evanghelia Sa și dând mărturie cu propria noastră viețuire creștineas­că.

Toţi cei chemați și trimişi vor vorbi în numele Iubirii. Când Biserica se dezvoltă, aceştia sunt apostolii en titre, predicatori şi păstori care conduc poporul (Gal. 4, 19). Ei primesc o investitură divină, o autoritate de la Mântuitorul, precum şi El a primit‑o de la Tatăl înaintea începerii activităţii Sale publice (Mat. 3, 17). Chemarea și trimiterea la misiune constau în folosirea mijloacelor duhovnicești pentru convertirea şi încorporarea lumii în Trupul Tainic al Mântuitorului, al Cărui Cap El este (Efes. 5, 23).

Tot sufletul care răspunde în mod fidel la gratuitatea iubirii divine intră, mai curând sau mai târziu, în elanul misionar al întregii Biserici şi al Capului ei. Fiecare creştin trebuie să reflecteze la vocaţia sa de membru al Bisericii lui Hristos, să dorească, să aspire spre unitate, „până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13).

Biserica recunoaşte și prețuiește elanul misionar al mădularelor ei. Creştinul care se roagă cu Biserica se roagă pentru toată Biserica şi intră inevitabil în duhul ei misionar. Indiferenţa, indiferentismul, pentru cei din afara Bisericii, este păcatul letargiei misionare, este duhul akediei care nu caută spre alţii, ci doar spre sine, epuizându‑se în mod egoist.

Misionarul va avea bine definit obiectul propovăduirii: Taina Adevărului Prim, al Dumnezeului Întrupat de pe țărmul Mării Galileei, iar Duhul Aceluiaşi Adevăr va conduce la virtutea nădejdii care animă întreaga fiinţă umană secularizată şi debusolată de alte învăţături contrare datului revelat.

În concluzie, scopul activităţii misionare este: de a fi Biserica prezentă în noaptea lumii acesteia (In. 1, 5), peste tot unde nu există integrare şi practică eclesială; de a stabili o legătură vie între mădularele formaliste (creştinii nominali) şi Trunchiul Viţei (In. 15, 5) prin harul Sfintelor Taine; de a lucra cu râvnă până la Parusie, neîncetat, noaptea şi ziua, cu timp şi fără timp, pentru a zdrobi conflictul dintre Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia răului, dintre lumină şi întuneric.

Opera misionară aduce Împărăţia Mântuitorului înviat și preaslăvit în toate locurile și timpurile, până în ultimul cătun, până la omul cel mai ignorat de pe planeta noastră. Numai aşa chemarea Tiberiadei este salvatoare de suflete.