Cina cea de Taină, în iconografia ortodoxă

Bogdan SCORŢEA

În Joia Mare, Biserica face pomenirea Cinei celei de Taină, când, în ajunul Sfintelor Sale Patimi, Domnul Hristos a statornicit pentru apostoli şi pentru urmaşii lor Taina Euharistiei, din care creştinii se hrănesc pentru viaţa veşnică. În arta bisericească, acest moment apare zugrăvit, de-a lungul secolelor, într-o varietate de modele şi stiluri, în încercarea de a cuprinde, în forme văzute, atât cât ne este cu putinţă să înţelegem din cele nevăzute: prezenţa dumnezeiască în pâinea şi vinul euharistic.

Cina cea de Taină a apărut în arta creştină foarte de timpuriu. În catacombe, ca şi alte teme care vor constitui mai târziu elementele de bază ale vocabularului artistic, ea a fost la început simbolizată. Au rămas pe pereţii subteranelor din Roma, din primele secole creştine, numeroase motive care au un pronunţat conţinut euharistic. Pâinea, peştele, viţa-de-vie sunt cele mai importante simboluri. Fie că apar scene de banchet (agape) creştine, fie că este vorba de episodul evanghelic al înmulţirii pâinilor, fie că este peştele-acrostih (IHTYS) sau viţa-de-vie, ca simbol al Noului Legământ, sau doar ca element decorativ, catacombele păstrează până astăzi atmosfera de taină în care primii creştini se împărtăşeau, asemenea apostolilor, cu Trupul şi Sângele Domnului.

La „Santa Apollinare Nuovo“ din Ravenna (sec. VI), vedem reprezentată scena Cinei de Taină. Iisus şi apostolii sunt aşezaţi în tricliniu: Iisus în faţă, iar cei doisprezece apostoli în spatele Lui, grupaţi în semicerc. Compoziţia este pe cât de simplă, pe atât de solemnă. Pe masa centrală, acoperită cu pânză albă, pe o tavă, se află câteva pâini şi doi peşti mari, care accentuează semnificaţia hristologică şi euharistică a mozaicului.

Dumnezeu şi oamenii, cu faţa către noi

Deosebirile care apar în diversele reprezentări ale Cinei de Taină, în pictura bizantină, ţin mai ales de dispunerea personajelor în jurul mesei euharistice. Trebuie spus, întâi, că bizantinii reprezintă personajele în legătură cu privitorul, niciodată ei nu introduc în compoziţie persoane care stau cu spatele către credincioşi. De asemenea, chipul în profil este, pe cât se poate, evitat. Asta pentru că rostul picturii, după artiştii bizantini, este să îi aducă pe credincioşi într-o comuniune cu personajele şi evenimentele sfinte reprezentate. Aşadar, cea mai convenabilă dispunere a apostolilor dimpreună cu Hristos, la Cină, este de cealaltă parte a mesei, înlăturându-se aşezarea apostolilor cu spatele la privitor. Atunci când totuşi apar în latura mesei apropiată de privitor, chiar dacă stau cu spatele, li se văd chipurile. Vedem aceasta în fresca de la Mănăstirea Probota. Nu contează că se face un artificiu artistic şi sunt redaţi într-o postură aproape imposibilă, din punct de vedere fiziologic. Este aşa-numita „perspectivă inversată“, cheia viziunii artistice bizantine, prin care cele redate sunt îndreptate către credincioşi, şi garantul comuniunii. Nu ordinea firească primează, ci rostul lucrurilor, adică unitatea dintre cele sfinte, din imagine, şi credincioşii privitori, care se împărtăşesc de ele. Cina cea de Taină este imaginea prin excelenţă a împărtăşirii, momentul instituirii Tainei Euharistiei. Ca oricare altă compoziţie artistică bizantină, nu redă doar un moment istoric, ci devine, prin mijloacele artistice folosite, un eveniment contemporan.

Acest principiu nu va mai fi respectat de artiştii apuseni renascentişti, care au pus mai presus de scopul artistic rigoarea vizuală. Giotto este unul dintre primii „revoluţionari“, în ceea ce priveşte perspectiva picturală. Inovaţia lui o putem vedea foarte clar şi în Cina cea de Taină de la Capela Scrovegni din Padova, unde câtorva apostoli nu li se poate vedea decât spatele. Vrând să salveze aparenţa, Giotto, în această scenă, pierde de două ori comuniunea persoanelor redate: întâi cu privitorul şi apoi relaţia lor reciprocă, pentru că apostolii care stau cu spatele poartă nimbul în faţă, ca un disc compact, care devine paravan al vederii.

Nimbul - lumina sfinţeniei

Pentru că am adus în discuţie nimbul, acesta este un alt element care diferenţiază reprezentările Cinei celei de Taină, şi scoate în lumină semnificaţii teologice. Semnul sfinţeniei este purtat mereu de Hristos. În plus, la El, nimbul este cu cruce. Apostolii încă nu primiseră Duhul Sfânt, chiar dacă erau ucenicii aleşi ai Domnului. Dar aceasta nu este o regulă. Există imagini ale Cinei de Taină, în care şi apostolii au nimb, mai puţin Iuda, care purta în el gândul vânzării chiar în timpul împărtăşirii. Este deci normal să fie redat fără nimb. Absenţa nimbului sancţionează autoexcluderea lui. Această ipostază a redării Cinei poate fi văzută, de exemplu, la Basilica „San Isidoro din León“ (1150) sau în fresca lui Teofan Cretanul de la Mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos (1546). Totuşi există şi situaţii unde toate personajele poartă nimb, de la Hristos până la Iuda. Prin această excepţie, icoana Cinei celei de Taină apare ca zugrăvită de Dumnezeu, aşa cum priveşte El lumea, în dragostea Sa pentru oameni existând până la sfârşit o şansă a reabilitării, chiar şi pentru vânzătorul Iuda. La Mănăstirea Probota, vedem o interesantă reprezentare a Cinei de Taină, unde şi Iuda - întins către vasul de pe masă - este aureolat de semnul sfinţeniei. Ciudată ne apare aici pictarea unuia dintre apostoli cu o pălărie de epocă în loc de nimb. La prima vedere nici nu se observă înlocuirea nimbului. Este acesta un manierism nevinovat, sau dorinţa pictorului de a-l înfăţişa pe Iuda cu un aparent nimb? Greu de răspuns. Oricum, dacă ar fi fost aşa, atunci cel care „întinde mâna în blid“ ar fi trebuit să poarte această pălărie.

„Din ospăţul Stăpânului“ la Sfânta Liturghie

Cina cea de Taină este pictată în biserici în sfântul altar, în varianta împărtăşirii apostolilor. Apostolii stau în şir - şase de o parte a lui Hristos şi şase de cealaltă parte - şi primesc Sfânta Împărtăşanie din mâna lui Hristos, care oferă primului grup Pâinea euharistică şi, celui de-al doilea, Sfântul Său Sânge din potir. Vedem aici şi mai clar taina Sfintei Liturghii: Mântuitorul Hristos este Cel care oferă şi Se oferă în „Pâinea vieţii“ şi „Sângele Noului Legământ“. De asemenea, deasupra uşilor împărăteşti, în dreptul cărora credincioşii se împărtăşesc, stă pictată mereu Cina ceea de Taină, în centrul icoanelor praznicale. Suntem ajutaţi, astfel, să ne împărtăşim şi cu privirea de misterul euharistic la care luăm parte fiecare, în modul cel mai real, la Sfânta Liturghie. De la reprezentările prefigurative ale filoxeniei lui Avraam, care a ospătat pe cei trei îngeri, până la scenele evanghelice ale înmulţirii vinului la nunta din Cana Galileii sau a pâinilor şi peştilor, şi culminând cu Cina cea de Taină ori cu masa din Emaus, Biserica ne pune în faţa ochilor şi a inimii adevărul măreţ că, oamenii pot sta la masă cu Dumnezeu. Ospăţul, locul prieteniei şi al familiarităţii dintre oameni, ajunge astfel cadrul favorit al iconomiei dumnezeieşti. Hristos alege astfel forma ultimă de iubire şi de chenoză (smerire, deşertare, golire de slava dumnezeiască, pentru a deveni părtaş la condiţia omului, pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu), aceea de a se face pâine şi vin - mâncare şi băutură -, lucruri care sunt pe jumătate dar al lui Dumnezeu, din natură, iar pe jumătate lucrate de om, şi de a se oferi spre mâncare oamenilor. Pâinea şi vinul nostru devin trupul şi sângele fiecărui credincios, tainic unit cu Trupul şi Sângele Domnului. Mai mult de atât, nu se mai poate. Chemarea Bisericii răsună în Joia Mare mai mult ca oricând: „Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi, credincioşilor, la loc înalt, cu gânduri înalte, să ne îndulcim...“ (fragment din Axionul din Joia Mare), împlinirea cuvântului Domnului de a fi cu noi - în modul cel mai direct şi mai uimitor - până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20)