Numele Sfântului Niceta, episcopul Remesianei, este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare a poporului român. De asemenea, scrierile pe care le-a întocmit în limba latină au apărut de curând în traducere românească, îmbogăţind astfel patrimoniul spiritual al teologiei noastre. El este, aşadar, o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe printr-o rodnică lucrare misionară, prin viaţa sa plină de sfinţenie, prin scrierile sale şi prin învăţătura cea dreaptă pe care a predicat-o cu zel apostolic multor neamuri. Între acestea au fost şi strămoşii noştri daco-romani.

Numele de Niceta îşi are obârşia în limba greacă şi înseamnă „învingător”. Într-adevăr, prin lucrarea practică şi prin opera teologică pe care a creat-o, viaţa acestui episcop poate fi încununată şi pomenită cu laude ca o mare biruinţă spirituală. Remesiana, oraşul unde a păstorit cu vrednicie Sfântul Niceta, a fost întemeiat de împăratul Traian. El se afla la aproximativ 30 de kilometri, în partea de răsărit a oraşului Naisus (azi Niş), într-o regiune deluroasă, pe valea râului Nişava.

Ştirile despre viaţa şi despre activitatea marelui episcop sunt destul de puţine. Poemele XVII şi parţial XXVII ale Sfântului Paulin de Nola sunt singurele izvoare care vorbesc despre el. Se ştie că Sfântul Niceta l-a vizitat pe episcopul Paulin de două ori, în 398 şi în 402, la reşedinţa sa episcopală. Se pare că episcopul nolanez a fost adânc impresionat de ţinuta sacerdotală şi de cunoştinţele teologice ale lui Niceta, încât ţine să-şi exprime dragostea şi admiraţia faţă de noul său prieten, scriind poemele amintite în cinstea acestuia. Datele cu privire la locurile unde îşi desfăşura Sfântul Niceta lucrarea sa misionară, drumul către casă, popoarele care-i ascultau cuvântul, toate acestea le cunoştea Sfântul Paulin din convorbirile cu prietenul său. Dar datele sunt prezentate într-un veşmânt poetic, ceea ce face ca interpretarea lor să fie uneori destul de anevoioasă. La sfârşitul secolului al IV-lea, când au loc evenimentele descrise de Sfântul Paulin în Poemul XXVII, Sfântul Niceta nu mai era tânăr. Autorul îl numeşte „părinte”, „învăţător”, „sfânt” şi „părinte sfânt” (1).

Discuţii se mai poartă încă privind locul naşterii, educaţia primită şi activitatea sa în sânul Bisericii până la acordarea demnităţii de episcop. Ghenadie de Marsilia era impresionat de limba latină „simplă şi clară” în care scria Niceta (2). Folosirea unei exprimări alese, „aşezarea Remesianei în cadrul administraţiei bisericeşti a timpului”, precum şi întrebuinţarea unor izvoare de limbă latină în scrierile sale, au dat naştere ipotezei că Sfântul Niceta şi-ar fi petrecut prima parte a vieţii în Apus (3).

Totuşi din amintitele relatări ale episcopului Paulin se deduce că Remesiana era pământul natal al acestuia. Aşadar, Niceta era daco-roman, originar din Dacia Mediterranea (4). Folosirea limbii latine în scrieri şi vorbirea ei de către episcopul remesian nu apare ca ceva ieşit din comun. Cetatea Remesiana se afla într-un ţinut unde aceasta îşi disputa întâietatea cu limba greacă, mai ales că problemele teologice, controversele doctrinare, precum şi activitatea pastorală şi misionară impuneau episcopilor ortodocşi să cunoască ambele limbi. Deşi a scris numai latineşte, Niceta cunoştea şi greaca (5). Ghenadie de Marsilia, Cassiodor şi Paulin dau mărturie că Niceta era foarte învăţat, scriitor cu mare putere de analiză şi sistematizare şi pedagog iscusit, admirat la Roma şi că intrase în cercul cultural al Sfântului Paulin.

Sfântul Niceta este amintit ultima oară ca episcop de Remesiana, la 13 decembrie 414, într-o Scrisoare a lui Inocenţiu I al Romei adresată „episcopilor macedoneni”, în legătură cu ereticul Bonosiu. După această dată, numele lui Niceta nu mai este menţionat, ceea ce dă loc la diferite păreri în legătură cu sfârşitul lui învăluit în tăcere (6). Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu prietenul său, Paulin de Nola.

Impresionantă rămâne până astăzi puterea de dăruire şi întinsa activitate pastorală şi misionară a celui numit mai târziu „Apostolul daco-romanilor”. Sfântul Paulin descrie întoarcerea în patrie a neobositului ierarh, urmărindu-l cu gândul pe drumul lung şi plin de primejdii până la îndepărtata Dacie. Regretul episcopului de Nola, la despărţirea de prietenul drag, îi copleşeşte sufletul, dar bucuria acelor „popoare fericite” care îl aşteaptă dorindu-l ziua şi noaptea, aşa cum ogorul însetat primeşte ploaia binefăcătoare, este cu mult mai mare. Sfântul Niceta are de străbătut, până va ajunge la dacii nordici, un drum lung, mai întâi pe mare şi apoi pe uscat. Calea este într-adevăr lungă, anevoioasă şi nesigură (7), dar Niceta este apărat de Dumnezeu, Care-i trimite călăuză sfântă pe îngerul Rafael. Mai mult, venerabilul episcop daco-roman, fiind înzestrat cu darul cântării, înalţă imne de slavă Celui Preaînalt, împreună cu alţi creştini, îndulcind astfel oboseala călătoriei. După ce a înfruntat valurile mării Egee până la Tesalonic, va străbate câmpiile filipice ale

Macedoniei şi va ajunge la oraşul Tomitana (8), apoi la Scupi, capitala Dardaniei, în apropiere de Remesiana.

Acelaşi poem îl înfăţişează pe Niceta desfăşurând o largă operă de misiune creştină şi totodată de educaţie latină printre mai multe neamuri. Astfel el îmblânzeşte inimile barbarilor care îşi petreceau viaţa în războaie, furturi şi jaf, învăţându-i să trăiască în pace: „Într-un ţinut necunoscut al lumii, barbarii învaţă prin tine să cânte cu inimă romană pe Hristos şi să trăiască puri, în pace senină”. Pentru acele timpuri, activitatea misionară a lui Niceta, care predica învăţătura creştină ortodoxă în limba latină, printre neamuri „barbare”, era egală cu un act de cultură şi de civilizaţie. Principala caracteristică sufletească a neamurilor creştinate de Sfântul Niceta era duritatea. „În aceasta, poetul nolanez este de perfect acord cu toate izvoarele mai vechi şi contemporane asupra firii popoarelor Traciei nordice, în fruntea cărora stau bessi” (9). Credinţa predicată de Niceta dezgheaţă inimile împietrite ale locuitorilor din ţinuturile ripheice, unde Boreas leagă fluviile cu gheaţă. Bessii, războinici temerari mai duri decât gheaţa, primind învăţătura Evangheliei lui Hristos învaţă să preţuiască munca şi pacea. Păgâni, vestiţi prin tâlhării şi omoruri, locuind prin munţi, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor paşnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală (10).

Sfântul Paulin mai arată că în afară de bessi, neobositul propovăduitor devenise părinte sufletesc şi al altor neamuri: „Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei; la predicile tale, scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu învăţător. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi cei ce poartă, căciuli de oaie şi cresc bogate turme de vite pe malurile mănoase” (11). Aşadar, sunt pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, toţi ocupând aceleaşi regiuni. Că se insistă mai mult asupra bessilor, este explicabil, pentru că o parte din ei depindeau de episcopia Remesianei. Niceta avea să lupte, la celelalte neamuri amintite, cu minţi îngheţate şi inculte şi cu spirite sălbatice pe care le aducea la pacea lui Hristos, învăţătura creştină scoţându-le din primitivitate şi ignoranţă.

Cele spuse de Sfântul Paulin în legătură cu creştinarea dacilor agricultori, din interior, şi a crescătorilor de vite de pe malurile mănoase ale Istrului, au o însemnătate cu totul deosebită pentru fixarea regiunii în care a predicat Sfântul Niceta. Dacii, crescători de vite, erau numai cei din sudul Dunării sau şi cei din nord? Şi-a întins Sfântul Niceta lucrarea sa misionară şi la strămoşii noştri din nordul Dunării? Răspunsurile la aceste ultime întrebări sunt diferite. Asupra acestora nu zăbovim aici, deoarece concluziile cercetătorilor din ultimii ani sunt edificatoare.

Un învăţat cunoscut relevă legătura spirituală a Sfântului Niceta cu daco-romanii din acea epocă: „Ortodoxia românească a primit prin strămoşii ei daco-romanii contemporani, şi prin generaţiile lor următoare până azi, crediţa şi doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta... Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceaţa slujbelor şi a cazaniilor ortodoxiei româneşti, care a dat naştere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în ortodoxia noastră, e o tradiţie spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Cassian, Teotim I şi călugării sciţi, care, toţi, se străduiesc pentru desăvârşire” (12).

Reluând problema dintr-un punct de vedere mai extins şi cu bogate legături cu trecutul Bisericii româneşti, I.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, caracterizează astfel lucrarea misionară a lui Niceta: „Şi-a desfăşurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară şi teologică în spaţiul daco-roman din sudul Dunării, dar ipotetic în modul cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect - prin misionarii săi - şi în nordul Dunării” (13). După analiza scrierilor acestuia, care au un caracter catehetic-misionar prin excelenţă şi ţinând seama de activitatea misionară atât de prestigioasă a celebrului ierarh, Înalt Preasfinţia Sa afirmă în concluzie: „În concepţia unor episcopi ca Sfântul Niceta de Remesiana, spaţiul chemării lor evanghelice la mântuire era infinit, iar infinitatea spirituală dacică - element de structură fiinţială şi la episcopul de Remesiana - găsea un impuls nou în imperativul creştin al mântuirii oamenilor; în lumina acestui imperativ şi-a desfăşurat sfânta sa lucrare de convertire în spaţiul Daciei Mari, pentru acelaşi popor creştin atât din dreapta cât şi din stânga Dunării” (14).

După cum rezultă din prezentarea de până acum, părerea că Sfântul Niceta şi-a întins activitatea sa şi în nordul Dunării este susţinută, uneori cu prudenţă, la modul ipotetic, avându-se în vedere mai ales zelul de misionar, credinţa puternică şi însuşirile personale de catehet erudit ale acestui memorabil episcop. În ceea ce ne priveşte, socotim că „se poate admite că osârdia episcopului misionar din Remesiana şi-a întins autoritatea şi pe meleagurile locuite, în acele vremuri frământate, de strămoşii noştri, dacă nu direct, desigur prin călugării săi ajutători” (15). Această concluzie este sprijinită şi de caracterul dinamic al lexicului creştin de origine latină şi greco-latină întrebuinţat de Sfântul Niceta, ca şi de ecoul amintirii predicii sau al scrierilor sale, la nordul Dunării în literatura religioasă populară românească.

Sfântul Niceta s-a folosit în această activitate misionară şi pastorală şi de opere scrise. Moştenirea literară ajunsă până la noi de la el îl arată pe autor ca pe un teolog erudit al timpului, care veghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. În această privinţă, un manuscris latin din veacul al IX-lea precizează: „Apoi trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înţeles însuşi Simbolul credinţei, după cum l-au tâlcuit şi învăţătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică Fericitul Atanasie, Ilarie, Niceta, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Ghenadie, Fulgenţiu, Isidor şi ceilalţi, sau cum ne-au învăţat venerabilii învăţători ai noştri” (16). Aşezarea lui Niceta între Ilarie şi Ieronim arată prestigiul de care se bucurau scrierile sale.

Pe baza unor manuscrise, lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (De diversis appellationibus), Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei), Despre folosul cântării de psalmi (De psalmodiae bono) şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus). După conţinut scrierile acestea se pot împărţi în două categorii: unele, cu preocupări catehetice, didactice, prin care autorul făcea cunoscută învăţătura creştină catehumenilor săi sau întărea această învăţătură apărând-o de rătăcirile ereticilor şi de superstiţiile păgânilor; altele, cu conţinut practic, privind viaţa liturgică a comunităţii creştine: participarea la slujbe, atitudinea în timpul serviciului divin, cântarea în comun, ţinuta vestimentară etc.

Despre diferitele numiri... (17) este un mic tratat dogmatic cu caracter polemic şi ţinută de predică asupra numirilor date Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Scriptură. Sunt evocate numele şi numirile: Cuvânt, Înţelepciune, Lumină, Putere, Dreapta (mână), Braţ, Înger, Om, Miel, Oaie, Preot, Cale, Adevăr, Viaţa, Viţă-de-vie, Dreptate, Răscumpărare, Pline, Piatră, Doctor, Izvor de apă vie, Pace, Judecător, Uşă. Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos „este numit - toate acestea, fiindcă este unul şi acelaşi, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ca să se cunoască raţiunea puterii şi stăpânirii Lui”. În partea a doua sunt arătate sensurile acestor numiri, iar în partea a treia, aplicarea în viaţa creştinului. Trăirea în adevărul numelui lui Hristos îl întăreşte pe creştin în toate împrejurările vieţii sale pământeşti, făcîndu-l să meargă neabătut către „tainele cerului” şi „părtăşia îngerilor”. Reţinem dubla tâlcuire în viaţă a numelui Mântuitorului Hristos. (Pace): „Se numeşte Pace, fiindcă a strâns laolaltă pe cei dezbinaţi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl”... „Dacă te chinuie mânia şi te nelinişteşte neînţelegerea cu semenii tăi, mergi la Hristos, căci El este Pacea, ca să te împaci cu Tatăl şi să iubeşti pe orice om după cum socoteşti că trebuie să fii iubit şi tu”.

Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol este un catehism alcătuit pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Taină a Botezului. Ulterior el a fost numit şi cunoscut cu titlul de Cărticele de învăţătură. Din cele trei fragmente rămase din cartea întâi a catehismului se poate constata capacitatea Sfântului Niceta de a mijloci cunoştinţele, dragostea lui părintească faţă de cei doritori să se instruiască în învăţătura ortodoxă. Se cuvine ca cei ce vin la credinţă să cerceteze amănunţit adevărurile necesare. Cel ce vine la Botez nu poate să prevadă o binefacere mai mare decât aceasta ce-i stă în faţă. Căci ce poate să fie mai bun decât hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din duşman prietenul lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cereşti ?

Catehismul se adresează tuturor căci Botezul nu face părtinire, ci se acordă oricărui credincios: celui liber şi sclavului, bărbatului şi femeii, bogatului şi săracului, cetăţeanului roman şi barbarului, cu condiţia de a părăsi pe omul cel vechi al păcatului şi a se înnoi sufleteşte, potrivit cuvântului Apostolului Pavel, prin care a vorbit Dumnezeu: „...v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Col. 3,9,10).

Catehumenul este socotit un oaspete şi vecin al credincioşilor; el aude de afară tainele, dar nu le înţelege; simte harul, dar nu şi-l însuşeşte, însă din acest moment, el începe să se numească om credincios. Cei ce vin la Botez se curăţesc întocmai ca printr-un foc purificator, deoarece cuvintele Domnului din care sunt alcătuite exorcismele sunt ca nişte flăcări. „Lepădările de diavol” pregătesc primirea harului.

Combătând rătăcirile păgânismului, Sfântul Niceta vorbeşte despre puterea rugăciunii împotriva păcatului care vine de la diavol. Cel ce se instruieşte cu privire la credinţă, pentru a nu păcătui, să rostească: „Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul” şi celelalte. Simbolul de credinţă trebuie învăţat pe dinafară, „ca el să ţină, prin memorare, scurtimea simbolului în inimă”, şi să-l rostească zilnic înainte de culcare şi la sculare, meditând asupra lui în orice ceas. De asemenea, să rostească Rugăciunea domnească şi să se întărească cu semnul crucii împotriva diavolului. De altfel, autorul combate şi alte rătăciri păgâneşti, din acea epocă. Zeci de pagini condamnă ghicirea viitorului cu ajutorul horoscopului.

Cartea a cincea din amintitul catehism, Despre simbolul credinţei, este una dintre cele mai valoroase tâlcuri a Crezului. Aici aflăm o amănunţită expunere despre credinţa în Sfânta Biserică Sobornicească (catolică). Biserica înseamnă adunarea tuturor sfinţilor, şi învăţatul episcop dezvoltă această definiţie făcând următoarea precizare: „De la începutul lumii, fie patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, fie profeţii, fie apostolii, fie mucenicii, fie ceilalţi drepţi care au fost, care sunt şi care vor fi, formează o singură Biserică, fiindcă au fost sfinţiţi într-o singură credinţă şi mărturisire, au fost însemnaţi într-un singur Duh, au constituit un singur trup. Capul acestui trup se arată că este Hristos, după cum s-a scris” (Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 17). Ei spun încă mai mult. Chiar îngerii, puterile şi stăpâniile cereşti se unesc în această Biserică-una, fiindcă ne învaţă apostolul că „în Hristos au fost împăcate toate, nu numai cele ce sunt pe pământ, ci chiar cele din cer” (Col. 1, 20). Aşadar, crezi că în această Biserică-una, vei dobândi „comuniunea sfinţilor” (cap. 10). Prin „comuniunea sfnţilor”, Sfântul Niceta înţelege legătura harică supranaturală, care uneşte pe toţi credincioşii împărăţiei lui Dumnezeu, pe cei din viaţa aceasta şi pe cei din Biserica triumfătoare, într-o mare familie spirituală.

Apostolul daco-roman îi îndeamnă pe credincioşi să ţină cu tărie la Biserica sobornicească în care se păstrează adevărul de credinţă ortodox. „Într-adevăr, spune el, sunt şi false biserici, dar tu să nu ai nimic comun cu ele, ca, de exemplu, a maniheilor, a catafrigienilor, a marcioniţilor sau ale celorlalţi eretici sau schismatici, pentru că ei încetează de a mai face parte din această Biserică Sfântă. Ei cred în învăţături diavoleşti ale înşelătorului şi cred astfel şi lucrează altfel decât a poruncit Hristos Domnul şi decât au transmis apostolii” (cap. 10). Reţinem că Sfântul Niceta nu prezenta învăţătura despre Biserică teoretic, ci o lega de viaţa credincioşilor spre a-i ţine strâns uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe. El este primul care a dat creştinătăţii ideea despre dimensiunea verticală şi orizontală a Bisericii, expusă simplu, clar şi cuprinzător, în expresia „comuniunea sfinţilor”, învăţătură păstrată de Ortodoxie cu sensul ei iniţial, patristic.

Cele două scrieri practice ale Sfântului Niceta: Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (18) şi Despre folosul cântării de psalmi (19) îl arată pe autor păstrător credincios al tradiţiei cultice a Bisericii. Sunt două predici strâns legate una de alta. În prima, Sfântul Niceta vorbeşte despre privegherea reli-gioasă de noapte, care fusese introdusă de curând ca slujbă bisericească, vineri seara şi sâmbăta seara, bogată în cuvântări, imne de laudă şi lecturi sfinte. El răspunde unora care considerau că privegherile de noapte „sunt de prisos sau zadarnice, sau, ceea ce este şi mai rău, că sunt primejdioase” (cap. 1). Dacă aceştia sunt străini de religia creştină, nu este de mirare, dar dacă „unii creştini se simt apăsaţi de practica mântuitoare a privegherilor, încât nu privesc nimic cu atâta bănuială ca pe acestea, ei sunt fie leneşi, fie somnoroşi, fie bătrâni, fie neputincioşi” (cap. 2). După ce răspunde că fiecare din cei numiţi pot să ia parte la privegherile de noapte, Sfântul Niceta arată folosul duhovnicesc al privegherii, recomandând ca aceasta să nu fie formală: „cine priveghează cu ochii să privegheze şi cu inima. Cine se roagă cu Duhul să se roage şi cu mintea, ce se spune cu gura să fie ţinut şi cu inima” (cap. 9). Învăţătura aceasta a avut un răsunet deosebit în viaţa religioasă a poporului român. Pe lângă faptul amintit că pasărea numită privighetoare şi-a luat numele de la privegherea de noapte, notăm că şi astăzi se numesc „privegheri” slujbele care se fac mai ales la mănăstiri, de către credincioşii ortodocşi români, noaptea spre Duminici şi sărbători mari; tot de la aceste privegheri de noapte, cultivate cu atâta dragoste de Sfântul Niceta, avem astăzi „privegherea” sau „priveghiul” pentru cei răposaţi, în timpul nopţii, înainte de înmormântare, şi numele de „privighetoare” dat lumânării care se aprinde la capul sau pe pieptul mortului (20).

Sfântul Niceta rosteşte predica Despre folosul cântării de psalmi spre a răspunde unora, nu numai din părţile Bisericii sale, ci chiar din părţile orientale, care socoteau de prisos „cântarea psalmilor şi a imnelor şi prea puţin potrivită cu dumnezeiasca religie” (cap. 2). Pe cei ce resping cântarea psalmilor, bunul păstor îi identifică cu ereticii.

Prin psalmi sunt cântate „tainele lui Hristos”, pe lângă alte binefaceri spirituale aduse de aceştia; de aceea Sfântul Niceta face un istoric al cântării şi folosirii psalmilor, în Vechiul şi în Noul Testament, apoi dă unele instrucţiuni precise referitoare la ţinuta creştinului în biserică în timpul sfintelor slujbe. Cu privire la cântarea în comun, pentru ca psalmodierea să fie armonioasă, se stabileşte regula: „Când se cântă, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când se citeşte, să se facă linişte ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul, închină-te şi ascultă cu atenţie” (cap. 13). În încheiere, autorul aminteşte de rostul diaconului în timpul slujbei, care „sfătuieşte cu voce clară pe toţi credincioşii, ca la predică, să păzească unitatea, fie că îngenunchează, fie în timpul cântării, fie în timpul ascultării citirilor, fiindcă Dumnezeu iubeşte deopotrivă pe toţi oamenii şi, după cum s-a spus mai înainte, îi face să locuiască în casa Sa” (cap. 14).

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, sau pe scurt: Te Deum, este un imn de preamărire a lui Dumnezeu, scris în limba latină, în proză ritmică, răspândit în secolele al IV-lea şi al V-lea nu numai în ţinutul în care a predicat Sfântul Niceta, ci şi în Italia şi în Galia, iar astăzi cunoscut de întreaga creştinătate (21). Imnul Te Deum cuprinde trei părţi: o laudă a Tatălui, o mărturisire a Sfintei Treimi şi o invocare a Fiului. La acestea s-a adăugat mai târziu o rugăciune de dimineaţă. „După cum se poate constata printr-o comparaţie a textelor, imnul Te Deum se cuprinde în celelalte lucrări ale Sfântul lui Niceta, mai ales în capitolul 10 din lucrarea Despre Simbolul de credinţă. Ţinând seama de faptul că Sfântul Niceta era un adânc cunoscător în arta muzicii, este de presupus că ei a întrebuinţat cântarea psalmilor în lucrarea sa misionară. Ideile dogmatice din Te Deum aveau scopul de a întări pe credincioşi în credinţa cea adevărată împotriva arienilor şi a macedonieni. Mai ales, în acest imn apare sub o altă formă, învăţătura Sfântului Niceta de Remesiana despre Biserică, drept comuniune a sfinţilor” (22).

De când a fost introdus imnul Te Deum în serviciile liturgice ale Bisericii noastre? Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nestor al Olteniei, care introduce scrierile Sfântului Niceta în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, dă un răspuns ferm, fără echivoc: „Noi, românii, de la începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosinţă şi acest înălţător imn al Sfântului Niceta de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil, tradus şi în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creştină, un cler şi ierarhi care se preocupau cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrităţii conţinutului acestui ritual. Plauzibilă este şi ipoteza că a putut să circule la noi şi în versiune greacă la acea vreme precum şi în secolele ce au urmat” (23). Într-adevăr, socotim că imnul Sfântului Niceta, Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, a pătruns pe pământul românesc o dată cu misionarii trimişi de autor. „Uşor de reţinut, cuprinzând pe scurt, învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi” (24). În slavoneşte, această înălţătoare creaţie psaltică a apărut la sfârşitul Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei, fiind atribuită altor autori.

Pe scurt se poate spune ca scrierile Sfântului Niceta Remesianul au un caracter catehetic-misionar. Lucrarea aceasta a fost susţinută prin scrieri teologice, pentru ca învăţătura ortodoxă să nu fie alterată de ereziile, credinţele şi superstiţiile păgâne. Prin scrierile practice, el a îndemnat de asemenea ca slujbele divine să se desfăşoare în linişte şi cu folos sufletesc, În toată această activitate a sa se constată dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, fără nici o deosebire, bunătate şi echilibru sufletesc, virtuţi înnăscute şi transfigurate prin puterea harului Sfântului Duh. Nu este de mirare deci că această propovăduire evanghelică a fost încununată de succes, iar operele sale s-au răspândit şi au influenţat teologia şi spiritualitatea străbunilor noştri şi a urmaşilor până astăzi. De asemenea, predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane, de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediterranea, în timpuri vitrege pentru această populaţie.

Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe

1. Carmen XXVII, v. 180, 233, 243, 269, 324-325, 345-354, 360, ed. G. Hertel, în Corpus scriptorum ecdesiasticorum latinorum (prescurtat: CSEL), partea I, 1394, p. 270, 272, 274, 276, 277, 278.

2. Ghenadie, Liber de viris ilustribus, ed. E. C. Richardson, în Texte und Untersu-chungen, vol. XIV/l, Leipzig, 1896, p. 70.

3. D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 502.

4. Istoricul C.C. Giurescu, în Istoria românilor, vol. II, ed. a II-a, Bucureşti, 1935, p. 197, afirmă sigur că Niceta era, prin naştere, daco-roman. Cf. Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 171 şi nota 769 ; Dr. A. Tăutu, Izvoarele de mâna întâi despre S. Nichita Remezianul, în «Cultura creştină», XIV (1925), nr. 9, p. 324; Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Profilul misionar şi literar al Sfântului Niceta de Remesiana, în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 98.

5. Acest lucru se vede din citările numeroase din operele Părinţilor răsăriteni, ca şi dintr-un text din scrierea Despre Sfântul Duh, 16, unde Sfântul Niceta face precizări în latină şi în greacă, privind numirile Paracletului. Eugen Lozovan, în lucrarea: Aux origines du christianisme daco-scythique, publicată de Franz Altheim, Geschichte der Hunnen, vol. IV, Berlin, 1962, p. 146-165, ajunge la concluzia că răspândirea creştinismului în regiunea dunăreană şi în limba indigenilor, neromanizaţi pe deplin, apare ca o posibilitate.

6. Klaus Gamber, Die sechs Bucher «Ad Competentes» des Niceta von Remesiana, în revista «Ostkirchliche Studieri», 9 Band (1960), Heft 2/3, p. 170, socoteşte că Niceta a murit după anul 416.

7. Îngrijorarea lui Paulin este justificată, căci la sfârşitul veacului al IV-Iea, situaţia în Balcani era nesigură. Fericitul Ieronim descrie astfel nenorocirea din această regiune: «Sunt douăzeci de ani şi mai bine de când între Constantinopol şi Alpii Julici, zilnic se varsă sânge roman... Goţii, sarmaţii, quazii, alanii, hunii, vandalii şi marcomanii devastează, jefuiesc şi răpesc. Câte persoane n-au fost batjocorite în aceste războaie? Au fost închişi episcopi, au fost omorâţi preoţi şi diferiţi clerici. Au fost distruse biserici, în altarele lui Hristos au fost adăpostiţi caii, iar moaştele martirilor au fost profanate» (Epistola LX, Ad Heliodorum, 16, scrisă la începutul anului 398, în CSEL, s. I, Viena, 1910, p. 570-571).

8. Identitatea acestui oraş a dat naştere la discuţii interesante, crezându-se că este vorba fie de Tomis (Constanţa), fie de Stobi, localitate pe drumul ce ducea la Remesiana. În ultimul timp Gh. Ştefan, bazat pe un text din Procopius (De aedificiis, IV, 4, ed. I, Haury, Leipzig, p. 123), a identificat «Tomitanam urbem» menţionată de Paulin de Nola cu cetatea Tomes - Tomea aflată în regiunea Remesianei (Tomis et Tomea. A propos des luttes entre byzantins el avares a Ia fin du Vl-e siecle de notre ere, în «Dacia», tome XI (1967, Bucarest, p. 257).

9. Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti..., p. 101-102.

10. Sfântul Paulin, Carmen XVII, v 218-244, p. 91. În Vita S. Theodosii Coenobiarchae, IX, 37, P.G., CXIV, 505 BC, se vorbeşte despre existenţa, pe malul de răsărit al Iordanului, aproape de Marea Moartă, a unei mănăstiri cu patru biserici, clădită de călugărul Teodosie (+ 529): una pentru cei care vorbeau greaca, «alta în care neamul bessilor înălţa rugăciuni Celui Preaînalt în limba lor naţională», alta pentru cei ce vorbeau armeana, iar una pentru alienaţi. Cf. şi I. I. Russu, Limba traco -dacilor, Bucureşti, 1967, p. 172-174.

11. Sfântul Paulin, Carmen XVII, v. 245-252, p. 92-93.

12. Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 174.

13. Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 82.

14. Ibidem, p. 79.

15. Asist. Ştefan Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, în «Studii teologice», XXI (1969), nr. 7-8, p. 31.

16. Ordo de catehizandis rudibus, la A.E. Bum, Niceta oi Remesiana, Cambridge, 1905, p. 155-156.

17. Traducere în româneşte, după ed. Burn, cu titlul: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, de Pr. conf. Şt. Alexe, în «Mitropolia Olteniei», XXV (1973), nr. 7-8, p. 587-588.

18. Traducere în româneşte de Pr. prof. Şt. Alexe, cu titlul: Despre privegherea creştinilor, în «Mitropolia Olteniei», XXV (1973), nr. 7-8, p. 506-517.

19. Idem, Despre foloasele cântării de psalmi, în «Mitropolia Olteniei», XXVI (1974), nr. 7-8, p. 622-628.

20. Înalt Prea Sfinţitul Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ibidem, p. 86.

21. Cf. Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 161-164, cu traducerea imnului în româneşte.

22. Pr.Prof. dr. Ştefan Alexe, Imnul «Te Deum» şi creştinismul românesc, în «Îndrumător bisericesc», Buzău, 1983, p. 92.

23. I.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, op. cit., p. 89.

24. Pr. prof. dr. Ştefan Alexe, Imnul «Te Deum»..., p. 93.