Mila, numele lui Dumnezeu și criteriul mântuirii oamenilor

Pr. Prof. Dr. Petre Semen

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Creștinul care frecventează cu regularitate Biserica poate constata că în duminici sunt programate de la an la an aceleași texte, iar în anumite perioade, pericopele reiau cam aceleași teme de câte trei sau patru ori, încât, chiar și pentru un predicator cu multă experiență, este dificil a scoate mereu învățături noi din texte vechi fără primejdia a se repeta și a indispune, fără voia sa, adresan­ții. Până în secolul al IV-lea s-a pus un foarte mare accent pe redarea minunilor lui Iisus, fiindcă idolatria era în floare și se încerca din partea Bisericii accentuarea învățăturii despre divinitatea Domnului Hristos, iar tradiția s-a transmis aproape intactă în acest sens până astăzi. Unele minuni se impun doar a fi relatate fără nici un alt comentariu, întrucât minunile nu se comentează, ci se constată pur și simplu. Astăzi ni se vorbește despre învierea de către Domnul a tânărului din cetatea Nain. Precizam cu alt prilej că Evan­gheliștii ne vorbesc doar despre trei învieri din morți: învierea fiicei lui Iair (Matei 9, 25), a tânărului din Nain (Luca 7, 11-16) și a lui Lazăr (Ioan 11, 43). Ei bine, Hristos nu i-a vindecat pe toți bolnavii evreilor și nici nu i-a înviat pe toți morții din Israel deoarece El nu a venit în lume să suprime moartea fizică și nici să submineze activitatea medicilor. Acest fapt lasă să se înțe­leagă că este vorba de o semni­ficație spirituală a celor trei învieri la vârste atât de diferite, și anume, s-ar putea spune că ar fi vorba de eliberarea omului sau învierea sufletului din felurite etape ale păcatului. Astfel învierea fiicei lui Iair, care era abia o copilă, ar putea preînchipui ridicarea din starea de păcat a celui care abia a căzut din har fiindcă a început să comită păcatul. Învierea tânărului din Nain ar putea însemna ridicarea (învierea) din păcat a celui care s-a împrietenit serios cu păcatul, iar învierea lui Lazăr ar însemna învierea celui care a căzut definitiv sub povara păcatului, devenind ca și mort sufletește. În orice caz, dacă interpretăm simbolic cele trei învieri din morți ca reprezentând trei etape de ridicare din păcat, trebuie să tragem concluzia că pe orice treaptă de păcătuire s-ar afla omul, nu se poate elibera singur de această povară cumplită, ci trebuie să strige mereu la ajutorul lui Hristos-Dumnezeu.

Când a văzut-o pe femeie ducându-și la groapă pe unicul fiu, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: „nu mai plânge!” (Luca 7, 13). Ne reține atenția faptul că Iisus nu a fost rugat de nimeni ca să-l smulgă pe tânăr din ghearele morții pentru a-l reda mamei sale, ci a făcut-o din proprie inițiativă și numai pentru că i s-a făcut milă de văduva al cărei fiu murise prematur.

Pentru ce a săvârșit Hristos minuni?

Așa cum nota un teolog, cu toate că minunile Domnului au uimit lumea determinându-i chiar și pe dușmanii Lui să-I recunoască puterea divină, ele n-au avut scopul de a-i uimi pe oameni, nici de a-i înfricoșa, ori a le oferi un spectacol. Reflectând mai mult asupra minunilor lui Iisus, indiferent că ne referim la oameni sau la firea înconjurătoare, putem conchide că Domnul a făcut minunile din trei motive foarte clare; primul ar fi acela că a avut milă de oamenii atinși direct ori indirect de suferință; al doilea pentru că a fost rugat, și se cuvine a reține că Hristos n-a respins rugăciunea nimănui, nici chiar pe a demonilor; iar în al treilea rând a făcut unele minuni cu scopul de a-i convinge pe ucenici de dumnezeirea Sa (potolirea furtunii de pe lac, pescuirea minunată și schimbarea la față). Totuși, cele mai multe minuni le-a făcut doar pentru aceea că a avut milă de condiția umană. De aceea astăzi vom reflecta mai mult asupra milei divine față de om.

Cuvântul „milă” apare de peste 250 de ori în Biblie

Cu totul eronat, unii susțin că Dumnezeul revelat în Vechiul Testament ar fi doar un Dumnezeu al răzbunării și al dreptății care lovește implacabil, fără nici un discernământ, pe cel păcătos dimpreună cu cel drept. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ce să mai zicem pentru perioada Noului Testament, când în arenele romane au pierit zeci de mii de creștini, iar Dumnezeu nu a miș­cat măcar un deget spre a-i salva, sau cum să mai comentăm păruta suspendare a Proniei divine când în lagărele naziste au pierit 6 milioane de evrei, în Rusia lui Stalin 15 milioane de oameni, creștini și de alte credințe, în China lui Mao 30 de milioane? Trebuie să recunoaștem că aceste atrocități au zguduit teribil în­săși baza teologiei iudaice și creș­tine privitoare la mila și Pro­vidența lui Dumnezeu în lume. Rămân niște taine care-i îndeamnă pe teologi la multă reflecție. Cu toate acestea, textele biblice ni-L revelează pe Dumnezeu drept Creator al lumii, ca Stăpân, Părinte iubitor, Salvator, când se impune, iar în final, ca Mire în Persoana lui Hristos. Mai presus de toate însă, Dumnezeu ni Se revelează ca un Dumnezeu al milei, iar cuvântul „milă” apare de peste 250 de ori în Biblie, din care nu mai puțin de o treime în cărțile Noului Testament. De altfel, cuvântul „milă” este atât de frecvent utilizat de cei care solicitau ajutorul Domnului, încât ai impresia că oamenii I-au descoperit oarecum punctul slab lui Iisus, care era mila desăvâr­șită. Este adevărat că, nu de puține ori, mila I-a fost stârnită și de implorarea oamenilor care strigau: „Iisuse, Învă­țătorule, fie-Ți milă de noi!”, așa, cum, spre exemplu, I-au zis cei zece leproși (Marcu 17, 12-13), sau: „Iisuse, Fiul lui David, miluieș­te-mă!” Totuși, de cele mai multe ori, Evanghelia ne relatează că inima lui Iisus era predispusă spre milă, procedând la vindecarea celor în suferință, fără a fi implorat de cineva. Este și cazul întâmplării relatate astăzi, ca și în alte multe ocazii: „Iar când i-a văzut pe cei doi orbi, I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor și îndată au văzut” (Matei 20, 34). Tot așa I-a zis și orbul din vecinătatea Ierihonului: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Matei 18, 38). De observat că majoritatea pildelor lui Iisus se focalizează pe evidențierea milei lui Dumnezeu față de oameni: „Și încă departe fiind tatăl său l-a văzut și I s-a făcut milă de el” (Luca 15, 20) și că se insistă pe necesitatea de a cultiva și noi oamenii acest sentiment, pentru a putea accede în Împărăția lui Dumnezeu. Acest adevăr este cel mai bine ilustrat în Pilda marelui datornic: „Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum am avut și eu milă de tine?” (Matei 18, 34). Ni s-a spus, de asemenea, că, la Judecata finală a omenirii, criteriul de departajare al celor merituoși de a accede în Împără­ția lui Dumnezeu față de cei damnați va fi tocmai evaluarea milei lucrătoare din timpul acestei vieți pământești (Matei 25).

Dacă un singur înger ia apărarea unui om contra demonilor, Dumnezeu înclină balanța în favoarea lui

Cărțile Noului Testament scot în evidență mai mult bunătatea lui Dumnezeu decât dreptatea, iar Iisus Și-a început programul misionar în sinagoga din Capernaum, anunțând că a venit în lume tocmai ca să dea de veste un an al milei Domnului (Isaia 61, 1-3), iar mai târziu, Iisus preciza: „Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10, 18). În ceea ce-l privește pe om, Sfântul Apostolul Pavel, care reiterează ideea psalmistului, zice și el: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3, 12, cf. Ps. 13, 2). Această stare de lucruri a fost dintotdeauna, întrucât și profetul Miheea exclama cu amărăciune: „Vai mie, am ajuns ca după culesul fructelor, ca după culesul viilor! Nu se mai află nici un strugure de mâncare, nici o smochină timpurie pe care o dorește sufletul meu… Om cucernic nu mai este în țară și nici un om drept pe pământ… cel mai bun dintre ei este ca și un spin, cel mai cinstit dintre ei este mai rău decât un gard de mărăcini”… (cap. 7, 1-4). Aceste texte au în vedere întreaga omenire nerăscumpărată care se afla iremediabil în robie morală și, ca urmare, nimeni nu poate pretinde a avea nici un dram de bunătate personală înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 20, Galat. 3, 10). Biblia ne spune clar că până la un moment dat fiecare etapă a creației a fost „foarte bună” (Facerea 1, 4, 10, 12, 18, 27), dar era înainte de căderea omului. Bunătatea și mila divină s-au revelat poporului biblic. Psalmistul nu visa când zicea: „Lăuda-voi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalmul 118, 1), ci dădea glas unui sentiment ce exprima o experiență personală avută cu Dumnezeu.

Și Talmudul zice că cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu ar consta în a-Și stăpâni mânia și a arăta față de cei răi o răbdare îndelungată, aceasta fiind și o manifestare a actelor Sale de temut, fără de care o națiune simplă n-ar putea fi admisă ca să existe (A. Cohen, Talmudul, București 1999, p. 67). Același Talmud apreciază că dacă 999 de îngeri ar mărturisi îna­intea lui Dumnezeu greșeala unui om, iar unul singur i-ar lua apărarea, Dumnezeu ar înclina balanța în favoarea celui singur, atât este de milos. Cu toate acestea, doar în Dumnezeu poate exista un echilibru perfect între dreptate și milă, fiindcă doar la El se poate spune că „mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat” (Psalmul 84, 11).

Mila îl aseamănă cel mai mult pe om cu Dumnezeu

Cel care a experimentat mila divină în propria-i existență este psalmistul ce promite că va cânta și va lăuda milele lui Dumnezeu în veac (Psalmul 88, 1). Bun cunoscător al Bibliei, Apostolul Pavel Îl numește pe Dumnezeu „Tată al îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea” (II Cor. 1, 3). De fapt îl citează pe Moise, care la a doua urcare pe muntele Sinai, după ce cunoscuse mila lui Dumnezeu față de poporul apostaziat, îl numește și el „Yahweh, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate” (Exod 34, 6). Tot astfel Îl numeşte şi Neemia: „Dumnezeu iubitor şi iertător, negrabnic la mânie și bogat în milă și îndurare” (cap. 9, 17). Psalmistul nu găsește un alt termen de com­parație pentru marea milă a lui Dumnezeu decât imensitatea spațiului, când zice: „Pe cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a îndepărtat de la noi Dumnezeu fărădelegile noastre, și pe cât sunt de departe cerurile de pământ, atât de mare este mila Lui pentru cei ce se tem de El” (Psalmul 103, 11). Dar nu numai imensitatea spațiului poate fi un reper pentru imensitatea milei divine, ci și cea a timpului, fiindcă Iisus zice în marea Sa milă ca să i se ierte omului de 70 de ori câte 7, adică la infinit dacă se poate.

Ce pretinde Dumnezeu în schimbul infinitei Sale mile față de om? Iisus le-a zis ucenicilor: „Fiți dar voi desăvârşiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desă­vârșit este!”; „Fiți sfinți!” sau „Fiți milostivi asemenea Tatălui ceresc”! (Matei 5, 48; Luca 6, 36) (ca să fiți de-a pururi împreună cu El). Împotriva milei divine se poate păcătui totuși foarte grav în două feluri: în primul rând, prin prea marea încredere în mila iertătoare a lui Dumnezeu, și în al doilea rând, prin neimitarea Lui, adică lipsa de milă față de aproapele. Trebuie totuși avut în vedere că s-ar putea ca mila lui Dumnezeu față de om să se extindă doar pe parcursul acestei vieți pământești, iar la sfârșit, adică la judecata particulară și la cea obștească, să se arate doar dreptatea Lui. Dacă vrem totuși ca atunci să aflăm milă, să urmăm învățătura lui Iisus de a-L imita pe Dumnezeu, de a avea o inimă largă și bună care să se miște la suferințele semenilor noștri. Filosoful Epictet spunea că putem recunoaște o monedă și pe cel căruia îi aparține moneda după cele imprimate pe ea; tot așa recunoaștem că un om Îi apar­ține lui Dumnezeu când are imprimat în sufletul său mila, blân­dețea, generozitatea, răbdarea și afec­țiunea. Dintre toate rămâne to­tuși mila ca fiind cea care îl aseamănă cel mai mult pe om cu Dumnezeu. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie eficace, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, nici numai cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” (Ioan 3, 18).

Chemarea la viaţă

Pr. Lect. Dr. Adrian Murg

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii pune înaintea cugetului nostru una dintre cele mai măreţe şi dramatice minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos: o înviere din morţi săvârşită în câmp deschis, în­tr-un loc cu o bogată tradiţie religioasă care păstrează încă amintirea unor nume mari ale istoriei lui Israel, precum prorocii Ilie şi Elisei şi regele Saul, şi în prezenţa unui mare număr de oameni. Privită de sus, scena seamănă cu înfruntarea a două oştiri pe câmpul de luptă, în urma căreia un mare Împărat câştigă o victorie răsunătoare. Un text cu o bogăţie de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, din mulţimea cărora ne vom apleca în continuare asupra a trei aspecte.

Cercetarea lui Dumnezeu

Minunea acestei învieri este înţeleasă de cei care au fost de faţă ca o cercetare din partea lui Dumnezeu. Istoria mântuirii este adeseori prezentată în Sfânta Scriptură ca o succesiune de „cercetări” sau de „vizite” făcute de Dumnezeu poporului Său. Aceste sunt semne ale prezenţei Sale, ale continuităţii planului Său de mântuire şi ale exigenţelor sale, care se produc indiferent de credincioşia sau necredincioşia poporului Său. Înspre finalul epocii Vechiului Testament, în perioada postexilică, era deja prezentă aşteptarea unei vizite definitive a lui Dumnezeu, care va însemna mântuirea celor aleşi şi judecarea tuturor neamurilor. În Noul Testament Dumnezeu Îşi cercetează în mod decisiv poporul prin venirea în lume a Fiului Său, ale Cărui lucrări vestesc şi, în acelaşi timp, inaugurează cercetarea finală. În această ordine de idei, învierea tânărului din Nain vesteşte şi inaugurează biruinţa Vieţii asupra morţii. În faţa Celui Ce este Învierea şi Viaţa, moartea se retrage, căci în stăpânirea ei se produce o breşă. Smulgerea unui om din braţele morţii arată posibilitatea învierii şi anticipează ziua cea mare în care aceasta va fi dăruită tuturor. Ni se arată de asemenea că, prin moarte, oamenii nu se întorc în nefiinţă ci intră într-o stare de aşteptare, până când, precum acest tânăr, „vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” şi vor învia. Rezultatul cercetării lui Dumnezeu este învierea: Învierea obştească la cercetarea cea de pe urmă, dar şi învierea sau înviorarea sufletească a fiecărui creştin care se întâlneşte cu Dumnezeu prin rugăciunea curată. Acest al doilea înţeles al cercetării ni-l lămureşte un autor isihast athonit anonim, vorbind despre trăirile duhovniceşti: „Aşadar, iubite frate, când te rogi în taină din adâncul sinelui tău mult timp, să ştii că o cercetare dumnezeiască te cercetează în chip nevăzut spre sfinţirea sufletului tău, spre mângâierea inimii tale şi spre sprijinirea dumnezeiască a tuturor simţurilor tale trupeşti şi sufleteşti. Deoarece când te cercetează Harul Preasfintei Treimi (...) se bucură de asemenea sufletul tău, se îndulceşte cugetul tău, iar din inima ta izvorăşte ca dintr-un izvor nesecat evlavia şi ochii tăi varsă lacrimi fierbinţi. Atunci îi spunem cercetare a Preasfintei Treimi”.

Trupul dătător de viaţă al lui Hristos

În tâlcuirea sa la minunea învierii fiului văduvei din Nain, Sfântul Chiril al Alexandriei, observând că Mântuitorul l-a înviat pe acel tânăr atingându-se de sicriu şi chemându-l înapoi la viaţă, se întreabă de ce a fost nevoie şi de acea atingere. Pentru ca, răspunde marele Părinte, noi să învăţăm că sfântul trup al Domnului este mântuitor. Trupul Cuvântului Atotputernic este un trup de viaţă, înveşmântat în putere. Aşa după cum fierul înroşit în foc produce aceleaşi efecte ca şi focul, tot aşa trupul lui Hristos, fiind trupul Cuvântului Celui Viu, este dătător de viaţă şi anulează influenţa morţii şi a stricăciunii. Asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu produce o întărire şi o înnoire a acesteia, prin ungerea umanităţii cu slava dumnezeirii. Dar există şi o a doua înnoire a firii umane, când aceasta este albită şi luminată cu Sângele lui Hristos Cel răstignit, vărsat spre iertarea păcatelor. Această putere de mântuire care se revarsă din Trupul jertfit al Domnului este sesizată, în acest pasaj, de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului, care vede în sicriul mortului un simbol al Crucii lui Hristos: „Acest mort era dus la groapă într-un sicriu, (…) dar avea nădejdea învierii pentru că era purtat pe lemn (acesta, este adevărat, nu ne-a fost de folos de la început, dar, odată ce Iisus l-a atins, a început să ne împărtăşească viaţă): este un semn că mântuirea se dăruieşte poporului prin lemnul Crucii”. Crucea Domnului este nedespărţită de jertfa Sa; în ea s-au imprimat suferinţa şi biruinţa acestei jertfe, prin care ea devine un obiect şi un semn sfinţitor, mijlocind lumii roadele morţii şi ale învierii lui Hristos. Vorbind despre Trupul Mântuitorului care dă viaţă, nu putem să nu ne gândim la pâinea euharistică, pe care o primim „spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăţiei cerurilor”. Atunci când luăm Sfânta Împărtăşanie, Însuşi Domnul Hristos Se atinge de sicriul trupului nostru şi ne cheamă la viaţă precum pe tânărul din această pericopă: „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”.

Biserica, o mamă care plânge

Evangheliştii surprind în câteva rânduri mâhnirea şi zbuciumul lui Iisus în faţa suferinţei omeneşti. Acestea descoperă pe de o parte mila fără margini a lui Dumnezeu, Care percepe cu maximă intensitate durerea prezentă pretutindeni în lume, iar pe de altă parte, sensibilitatea Omului Iisus, Care Se transpune în sufletul semenului şi suferă împreună cu El. În cazul de faţă, Mântuitorul este mişcat de durerea văduvei care îşi petrecea la groapă unicul fiu. Să ne amintim că şi El era singurul copil al mamei Sale, care, având în vedere vârsta înaintată a dreptului Iosif la vremea naşterii lui Iisus, era probabil văduvă. Se poate atunci ca Domnul să fi văzut în acea sărmană femeie chipul propriei Sale Maici, a cărei inimă avea să fie străpunsă de sabia aceleiaşi dureri. Înviindu-l pe acel tânăr şi redând acelei femei calitatea de mamă, Mântuitorul privea la propria Sa Înviere care avea să consacre în veşnicie maternitatea Maicii Sale.

În acea mamă din Nain se mai poate vedea, pe lângă un chip al Maicii Domnului, şi o imagine a Bisericii care îşi plânge fiii morţi din pricina păcatelor lor. Asupra acesteia insistă Sfântul Ambrozie în tâlcuirea sa: „Pe de altă parte, această văduvă înconjurată de mulţime de popor ne pare a fi mai mult decât o simplă femeie: ea a dobândit prin lacrimile sale învierea tânărului, a singurului ei fiu; ea este o icoană a Sfintei Biserici, care recheamă la viaţă, din alaiul de îngropare şi din fundul mormântului, pe cei tineri”. Biserica cheamă prin Cuvântul lui Hristos, care locuieşte întru ea din belşug şi pe care îl seamănă în inimile tuturor oamenilor. Sfântul Părinte continuă: „Deşi ultimele semne ale morţii au făcut să dispară orice speranţă de viaţă, iar trupurile celor morţi zac lângă mormânt, totuşi, la Cuvântul lui Dumnezeu, leşurile gata de pieire se scoală, vorbirea revine, fiul este redat mamei sale, chemat din groapă, smuls din mormânt. Care este mormântul vostru, dacă nu relele voastre obiceiuri? Mormântul vostru este necredinţa; groapa voastră este acest grumaz - căci «groapă deschisă este grumazul lor» (Psalmul 5, 9) - care grăieşte cuvintele morţii. Acesta este mormântul din care Hristos vă izbăveşte; din această groapă veţi învia, dacă veţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă păcatele voastre sunt grele şi nu vă puteţi spăla voi înşivă cu lacrimile pocăinţei voastre, pentru voi plânge această mamă, Biserica, care se roagă pentru fiecare dintre fiii săi precum o mamă văduvă pentru singurul ei fiu, căci ea suferă atunci când îşi vede fiii împinşi la moarte de patimi nimicitoare”. Drama spirituală a tinerilor rătăciţi pe căile întunecate ale păcatului şi îndepărtaţi de nucleul de lumină şi adevăr dumnezeiesc al Evangheliei lui Hristos este resimţită de Biserică, de obştea creştinească la care fiecare suflet este adăugat prin baia renaşterii Botezului, ca pe o dureroasă amputare. Marele Episcop al Mediolanului ne învaţă că rugăciunea îndurerată a Bisericii pentru creştinii înstrăinaţi de credinţă este de mare preţ şi de mare trebuinţă. Precum Domnul a mângâiat durerea acelei văduve, arată Sfântul Ambrozie, tot aşa, pentru lacrimile Bisericii, El îi va învia fiii: „Atunci voi veţi fi sculaţi din morţi, atunci veţi fi scoşi din mormânt, slujitorii înmormântării vor rămâne nemişcaţi şi voi veţi începe să grăiţi cuvintele vieţii”.