Cred că mulți am văzut că pe măsura apropierii noastre de Hristos, adevăratele icoane au început să ia locul tablourilor cu scene religioase. Mai devreme sau mai târziu acest lucru tot s-a întâmplat. Cu timpul nu ne-am mai putut ruga în fața produselor curentului realist. De ce? Pentru că „Duhul înnoirii dăruiește credinciosului ochi și urechi noi”, ne răspunde Sfântul Simeon Noul Teolog. Acesta este motivul pentru care nu mai privești cele fizice ca un om trupesc ci, depășind omul, contempli cele văzute în chip duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze II, Paris, 1964, Cateheza XV, pp. 213-215).

Acest adevăr este exprimat cu multă pricepere în icoana care însoțește textul de față. Dacă o privim cu atenție vom observa că Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, în mod oarecum surprinzător, nu pictează ceea ce vede cu ochii trupești. El nu face o copie fidelă a realității, ceea ce înseamnă că icoana pe care o zugrăvește, deși își are izvorul în arhetipul ei – Maica Domnului care-i stă în față –, nu este o reprezentare naturalistă, care ar vorbi despre lumea aceasta și care ne-ar lăsa în lumea aceasta, ci este rezultatul unei vederi duhovnicești, „de dincolo de vedere”, la care se ajunge prin pocăință și nu prin analiză sau o oarecare educație estetică.

Prin urmare, în iconografie evenimentele mântuirii nu sunt interpretate în mod istoric, ci ele devin o mărturie a unei „alte vieți”, veșnice, care a rupt legăturile stricăciunii (cf. Arhimandritul Vasilios Iviritul).

Deci, este bine să luăm aminte că icoana autentică, spre deosebire de tabloul religios, aduce, în această lume, „mărturia autenticității și realității unui alt fel de viață, a altor reguli în relațiile existențiale, introduse în lume prin Intruparea lui Dumnezeu și necunoscute celui care rămâne sclav al legilor biologice; ea poartă un mesaj nou despre Dumnezeu, om și creație, o altă atitudine față de lume. Ea arată spre ceea ce este chemat omul și ce trebuie să devină, situându-l într-o perspectivă diferită. Altfel spus, icoana denunță căile adoptate de om, căruia îi arată alte căi de urmat. Prin ea, perspectiva lumii vizibile, lumea care zace sub păcate este confruntată cu lumea transfigurată în perspectiva evanghelică” (Leonid Uspensky, Theologie de l'icône, Paris, 1982, p. 468).