Parabola unui dublu paradox: virtuosul păcătos și păcătosul drept

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană

Duminica a 33‑a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10‑14

Zis‑a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s‑au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să‑și ridice către cer, ci‑și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s‑a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Evanghelia Duminicii a 33‑a după Rusalii, numită și a Vame­șului și a Fariseului, este luată din Evanghelia după Luca 18, 10‑14 și cuprinde o parabolă a Mântuitorului. Este una dintre cele mai scurte parabole, formată doar din 5 versete, și relatează o întâmplare simplă, a­vând ca personaje doi oameni care s‑au dus la templu să se roage.

Evanghelistul Luca, singurul care o relatează, menționează și motivul pentru care Mântuitorul a rostit‑o: „Iar pentru unii care se credeau că sunt drepţi şi‑i dispreţuiau pe ceilalţi, a spus parabola aceasta” (Luca 18, 9). Așadar, ea este concluzia unei discuții avute cu cei care se socoteau drepți, neprihăniți, disprețuindu‑i pe alții și socotindu‑i păcă­toși.

Istorisirea parabolei

Doi oameni s‑au suit la templu ca să se roage. Faptă vrednică de toată lauda! Căci ce este mai onorabil pentru un suflet decât să stea de vorbă cu Creatorul său: să‑L preamărească, să‑I mulțumească sau să‑I ceară ajutorul? Numai că unul dintre ei nu s‑a rugat, și acest lucru îl vom vedea analizat mai departe.

Prea multe detalii despre cei doi Evanghelistul nu ne oferă. Nu li se dă nici numele. Nu știm iarăși nici motivul pentru care s‑au dus să se roage: să fi fost vreunul special? Sau se vor fi dus la templu în virtutea simplului obicei de‑a se ruga acolo? Nu știm. Totuși, li se amintește condiția socială: unul era fariseu, iar altul era vameș.

Și, de aici, conținutul pildei se împarte în două tablouri, având fiecare un titlu sugestiv.

Virtuosul păcătos

Tabloul prim este marcat de figura fariseului, aflat în „rugăciune”. Intră în templu, se pozi­ționează în față și începe să rostească: „Dumnezeule, Îți mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc. 18, 11‑12).

Concluzia lui Iisus a fost că el s‑a întors acasă fără nici un folos din rugăciunea lui.

De ce? Ca să înțelegem, să analizăm atitudinea și cuvintele lui. Ce spune el? Se roagă cumva? Cuvintele cu care începe par a fi o rugăciune de mulțumire. Dar, după numai trei rostiri, el nu se mai roagă, ci Îi spune lui Dumnezeu cine este el și ce face el.

Cine era el? Se pare că era un om corect: nu era răpitor - adică hapsân, lacom; nu era nedrept, adică nu înșela pe nimeni; nu era adulter. La o primă vedere, parcă ne place acest om! Și puțini erau ca el, sunt convins. Și până în acest punct, fariseul e chiar un model pentru mulți. Și nu mințea. Altfel, Iisus ne‑ar fi spus, cu siguranță.

Dar să vedem șice făcea el? Multe, și încă și bune! Era evlavios: postea de două ori pe săptămână, deși Legea nu prevedea acest lucru. O făcea formal, doar ca să fie lăudat de oameni? O făcea sincer? Nu știm. Cert este că postea și încă nu puțin. Făcea apoi donații consistente la templu și, cu siguranță, acestea erau de folos: dădea zeciuială din toate câte câştiga. Și din acest punct de vedere, fariseul nu ne displace! Poate fi luat iarăși ca model. Nu știu câți din tagma lui făceau la fel.

Cât despre câștig... Nu ni se spune care era sursa acestuia. Nu știm nici profesia lui și nici cât câștiga. Bănuim că nu puțin, din moment ce menționează zeciuiala din tot ce câștiga.

Așadar, era corect și față de lege, și față de oameni. Trebuie să fi fost un model pentru mulți! Fariseii, în general, erau modele de corectitudine și religiozitate pentru popor, numai că religiozitatea și corectitudinea lor erau false, pornite din fățărnicie (cf. Mt. 6, 1 urm.; Lc. 16, 15). Și acest lucru l‑a înfierat Iisus, nu de puține ori, referindu‑se la ei (cf. Mt. 23).

Rugăciunea fariseului, în fapt, o autocondamnare

Așadar, fariseul apare ca o figură pozitivă până într‑un anumit punct. Dar concluzia lui Iisus, care nu‑i este deloc favorabilă, arată că undeva a greșit. Să vedem unde. În primul rând el nu s‑a rugat. Începe, într‑adevăr, vorbirea lui cu Dumnezeu prin cuvinte de mulțumire: „Dumnezeule, Îți mulțumesc!” Dacă se oprea aici, s‑ar fi rugat, și încă frumos. Dar cuvintele următoare arată că el, de fapt, nu‑I mulțumea pentru nimic. Ceea ce nu înțelegem este rostirea cuvântului „Mulțumesc”! Pentru ce l‑a spus? Pentru că n‑a zis: „Mulțumesc pentru cele ce mi‑ai dat: înțelepciune, ca să pot face dreptate, să înțeleg că a înșela pe cineva e păcat, că a fi desfrânat e urâciune înaintea Ta; Îți mul­țumesc că m‑ai ajutat să am un serviciu și să câștig; Îți mul­țumesc pentru că mi‑ai dat sănătate să pot dobândi multe și să fac bine și altora; Îți mulțu­mesc că sunt sănătos și pot să postesc: Îți mulțumesc că mi‑ai dat religiozitatea, ca dar etc.” N‑a spus nimic din toate acestea, ci i‑a spus lui Dumnezeu cine este el și ce face, ca și cum Dumnezeu nu le‑ar fi cunoscut pe toate acestea. „Ce‑i drept - spune un comentator - fariseul dă impresia că‑L laudă pe Dumnezeu, dar, în realitate, el își face lui însuși un compliment.”

În al doilea rând, s‑a pus pe sine în centru, judecând dispre­țuitor. S‑a înălțat singur, socotindu‑și calitățile ca venind de la sine, și nu de la Cel în fața Căruia s‑a dus să se roage. Pentru Dumnezeu nu era, așadar, loc în viața lui. S‑a înălțat pe sine prin comparație, dar lipsindu‑i termenul de comparație. Este adevărat că vameșul era de față. Dar el nu știa ce se petrecea în sufletul acelui vameș, umilit, smerit, care nu îndrăznea nici ochii să și‑i ridice spre cer, darămite să mai privească și la altcineva, etalându‑și faptele, prin comparație. Dar nu se compara în „neprihănirea” sa numai cu vameșul, adică cu un singur om, ci chiar cu mult mai mulți: „nu sunt ca ceilalţi oameni”. De ace­ea, lauda fariseului, prin com­parație, a însemnat autocondamnarea sa. În al treilea rând, fariseul s‑a considerat drept prin sine și nu prin Dumnezeu.

În toate acestea a greșit fariseul. Și astfel, dintr‑un virtuos cu calități se transformă într‑un păcătos condamnabil.

Dreptul păcătos

Într‑un contrast total față de fariseu, apare acum, în al doilea tablou, vameșul. În analiza acestui personaj pornim de la concluzia lui Iisus: „Acesta (vame­șul) s‑a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela (fariseul)”(Lc. 18, 13). Desigur, ne întrebăm: de ce rugăciunea lui a fost cu folos? Pentru puținele ei cuvinte? Nu! Nicidecum! Atunci, pentru ce?

Vameșul era conștient de vinovăția sa. El știa bine că faptele sale de necinste, de lăcomie, de furt din avutul obștesc meritau cea mai severă pedeapsă. Dar, cu toată păcătoșenia sa, el nu și‑a pierdut încrederea în mila lui Dumnezeu. Profund mustrat și rușinat de faptele sale din trecut, poate și din prezent, undeva, într‑un colț întunecat din templu, neîndrăznind nici ochii să și‑i ridice spre cer, bătându‑și pieptul, semn al durerii și al regretului pentru păcate, abia că mai putea articula câteva cuvinte: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” În această exprimare scurtă, vameșul face două afirmații cardinale: mai întâi că e un păcătos; apoi, că numai mila lui Dumnezeu îl poate ajuta, de care depinde total.

Și el i‑a spus lui Dumnezeu cine este, numai că el i‑a zis: sunt un păcătos! Fariseul însă i‑a spus altceva: că‑i un drept!

Dar, spre deosebire de fariseu, care nu cerea nimic de la Dumnezeu, vameșul cere ceva în rugăciunea sa: milă, îndurare, în­găduință față de un păcătos. Și acestea nu pot veni decât de la Dumnezeu. Astfel, el Îl punea pe Dumnezeu în centrul vieții lui, Singurul de care mai depindea ziua lui de mâine. El nu a avut timp să mai vadă și pe altcineva în timp ce se ruga, căutându‑și justificare pentru greșelile lui, că fapte nu enumera, ci se vedea doar pe sine însuși.

Și astfel, rugăciunea lui a fost ascultată, pentru că el s‑a rugat!

Concluzia lui Iisus nu este chiar foarte ușor de înțeles: „Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Fraza e un paradox, dar un paradox cu mare tâlc: propria înălțare înseamnă coborâre, iar propria smerire înseamnă înălțare! Adică, mari nu sunt aceia care se cred pe sine mari, ci aceia pe care îi consideră Dumnezeu mari și recunoscuți de oameni ca atare. Acest paradox își găsește explicația deplină într‑un alt text din Noul Testament: „Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, pe când celor smeriți le dă har” (1 Petru 5, 5).

Mesajul parabolei

Ca mesaj al parabolei aș dori să reflectăm la o singură întrebare: în care personaj ne regăsim?

Ambele personaje din parabolă întruchipează două laturi diferite ale personalității lor: pozitivă și negativă. De aceea, ele sunt două personaje complexe și contradictorii, în același timp.

Fariseul nu e numai negativ și nici vameșul nu e numai pozitiv, așa cum adesea s‑a predicat, s‑a scris și se crede. Și‑atunci, să vedem cum arată fariseul pozitiv și negativ, dar și vameșul pozitiv și negativ.

Primul, la rubrica Pozitiv (dar superficial) bifează: corect, drept, religios, moral, iar la cea Negativ (dar profund): mândru, dispre­țuitor la adresa oamenilor, nerecunoscător la adresa lui Dumnezeu.

Pe când vameșul la rubrica Pozitiv punctează la capitolele: smerit, recunoscându‑și păcăto­șenia și greșelile. Nu știm dacă din clipa aceea le‑a și îndreptat. Iar la Negativ se înscrie la nedrept, trădător de neam, lacom, hrăpăreț.

În care din cele două personaje ne regăsim?

În fariseu? Dacă da, atunci ce‑avem de făcut? În primul rând să părăsim mândria și judecata disprețuitoare la adresa celor din jur. În al doilea rând, să nu uităm că ceea ce avem se datorează lui Dumnezeuși că realizările noastre nu sunt doar rodul minții noastre. Pentru toate acestea a uitat fariseul să‑I mulțumească lui Dumnezeu. Să medităm, în acest sens, la două texte. Unul care exprimă ceea ce am spus - că totul avem de la Dumnezeu -, iar altul, care arată nebunia celui care nu‑I lasă loc lui Dumnezeu în ceea ce a isprăvit în viață. Iar consecința acestei nebunii e catastrofală. Primul e un text din 1 Cor. 4, 7: „Şi ce ai tu pe care să nu‑l fi primit? Iar dacă l‑ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l‑ai fi primit?”

Al doilea text este din profetul Daniel 4, 29‑37 și se referă la regele Nabucodonosor, care în nebunia mândriei lui e pedepsit de Dumnezeu. Dar, când înțelepciu­nea i‑a revenit, Dumnezeu îl mi­luiește din nou. E un text cutremurător. Iată cuvintele: „După douăsprezece luni, în timp ce se plimba prin palatul regatului său din Babilon, regele a răspuns, zicând: «Oare nu‑i acesta Babilonul cel mare pe care eu l‑am zidit drept casă împărătească prin tăria puterii mele spre cinstirea slavei mele?» N‑a rostit bine regele vorba, când un glas a venit din cer: «Ţie, rege Nabucodonosor, ţie ţi se spune: Regatul ţi s‑a dus! Te vor alunga dintre oameni şi‑ţi va fi sălaşul laolaltă cu fiarele câmpului, şi ca pe un bou te vor hrăni cu iarbă şi vremi vor trece peste tine până ce vei recunoaşte că Cel‑Prea­înalt este Domnul împărăţiei oamenilor…!» În chiar ceasul acela s‑a plinit cuvântul asupra lui Nabucodonosor: alungat a fost dintre oameni, iarbă ca un bou a mâncat, trupul i s‑a scăldat în roua cerului până ce părul i‑a crescut ca părul leilor şi unghiile ca ale păsărilor.

«Şi după multă vreme, eu, Nabucodonosor, mi‑am ridicat ochii spre cer şi mintea mi‑a revenit şi L‑am binecuvântat pe Cel‑Preaînalt şi L‑am lăudat pe Cel de‑a pururi viu şi I‑am dat slavă; că puterea Lui e putere veşnică… şi toţi locuitorii pământului sunt ca o nimica… În acelaşi timp mintea mi‑a revenit, iar eu am revenit la cinstea regatului meu; şi chipul mi‑a revenit; şi dregătorii şi nobilii mei m‑au căutat, iar eu am fost reaşezat în regatul meu; şi mult mai îmbelşugată mărire mi s‑a adăugat. Acum, aşadar, eu, Nabucodonosor, Îl laud şi‑L preaînalțşi‑L slăvesc pe Împăratul cerului: fiindcă toate lucrurile Lui sunt adevărate şi cărările Lui sunt drepte; şi pe toţi cei ce umblă în trufie El îi smerește»”. Așadar, cuvinte fără comentariu!!

Ne regăsim în vameș? Dacă, da, atunci să nu uităm că nedreptatea, înșelăciunea și lăcomia au un capăt! Să învățăm de la el că drumul spre înălțare nu trece decât prin smerenie, simplitate și modestie!

Așadar, virtuosul păcătos este pedepsit, iar păcătosul drept este răsplătit!