Părintele Liviu Galaction Munteanu s-a născut în ziua de 16 mai a anului 1898, în localitatea Cristian (județul Brașov), în familia învățătorilor Nicolae și Maria (născută Bârsan). Provenind dintr-o veche familie de luptători pentru drepturile românilor (străbunicul său luptase în revoluția din 1821 alături de Tudor Vladimirescu, refugiindu-se în Ardeal după eșuarea ei, bunicul său „luptase pentru ridicarea materială a românilor”, iar tatăl său întemeiase prima școală românească din Cristian), părintele Liviu Galaction avea să ducă mai departe vrednica moștenire a familiei sale. A urmat școala primară în satul natal, apoi Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1909-1917), înscriindu-se la Institutul Teologic-pedagogic din Sibiu. Tânăr student în anul II, este pe punctul de a părăsi studiile teologice pentru a se reprofila spre silvicultură, dragostea puternică pentru natură fiind, de altfel, o trăsătură ce l-a caracterizat întreaga viață. Intervenția viitorului Mitropolit Nicolae Bălan (pe atunci profesor la Institut) se va dovedi decisivă, părintele hotărând în urma unei discuții cu el să se dedice definitiv slujirii lui Dumnezeu. A absolvit Institutul în anul 1920, înscriindu-se apoi la studii doctorale în cadrul Facultății de Teologie din Cernăuți. În anul 1924 obține titlul de doctor.

Cu un an înainte, în 1923, s-a căsătorit cu Silvia Popa, împreună cu care au avut trei copii: Didina (moartă într-un accident tragic, în anul 1948, în timpul unei drumeții în munți, eveniment ce-l va marca profund), Sergiu (absolvent al Facultății de Medicină) și Lia. Odată cu înființarea Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj, în 1924, mai multe posturi de profesori au fost scoase la concurs, condiția înscrierii fiind deținerea titlului de doctor în teologie. Tânărul Liviu Galaction participă și câștigă postul de profesor de Isagogie, Exegeză și Arheologie Biblică. Își va lega aproape întreaga activitate didactică de Academia Teologică din Cluj (devenită în 1948 Institut Teologic de grad universitar): în septembrie 1924 a fost numit profesor de studii biblice pentru catedrele de Vechiul și Noul Testament, secretar al Institutului, apoi duhovnic între 1926-1928 și rector între 1937-1943 și 1946-1952 (până la desființarea Institutului de către autoritățile comuniste). În toată această perioadă a publicat intens, scriind o multitudine de articole, studii și cărți mai ales în domeniile sale de specialitate (Vechiul și Noul Testament).

Apreciind aptitudinile sale deosebite, Episcopul Nicolae Ivan l-a hirotonit diacon în martie 1925 și preot în februarie 1927. La 5 noiembrie 1933, cu ocazia sfințirii Catedralei Ortodoxe din Cluj, a fost hirotesit iconom stavrofor.

Începând cu anul 1924 a făcut parte din Asociația „Credința Ortodoxă” a studenților de la Academia Teologică din Cluj, lucru ce avea să-i fie imputat – în mod destul de neașteptat chiar și pentru justiția comunistă – în cadrul anchetelor de mai târziu. În 22 noiembrie 1939, când regele Carol al II-lea a desființat toate asociațiile studențești și le-a transformat în Cohorta Frontului Național Studențesc, părintele a depus jurământul în calitate de comandant al acestei Cohorte – secțiunea Teologie, divizia Cluj.

Între anii 1934-1944 a fost secretar și redactor al revistei Viața Ilustrată, editată de Episcopia Clujului, publicând o multitudine de articole religioase și culturale, dintre care unele cu pronunțat caracter apologetic anti-comunist și anti-sovietic. A mai publicat și în alte periodice ale vremii. Cităm, de pildă din articolul „Creștinismul ca temelie a vieții sociale”, apărut în revista Renașterea a episcopiei Clujului în ianuarie 1938, cuvinte mai actuale ca niciodată: „Oare poate crede cineva că legătura magică dintre oameni se poate găsi în vreuna din ideologiile sociale, ieșite din nebuneasca încercare de a destrăma tot ceea ce a creat creștinismul până acum? Înșelăciune. La ce rezultate au ajuns socialismul, comunismul, marxismul, bolșevismul? Întronat-au altruismul în lume, sfărâmat-au distanța dintre clase sociale, dintre oameni? Dimpotrivă. [...] Cei mai fanatici propagandiști ai acestor ideologii nu sunt decât niște abili mânuitori ai cuvântului ademenitor, niște vânători după puterea de stăpânire, de încătușare a libertății individuale. Ajunși în fruntea piramidei, societatea pentru ei este o turmă inconștientă bună de mânat cu biciul. Orice drept oprimat, orice părere înghețată pe buze. Da, realizează o legătură în societate, este legătura durerii, a suferinței fără glas, a morții brutale care pândește la fiecare pas. Toate aceste -isme nu pot avea credit, cuvântul lor - opiu amețitor, plin de dezamăgiri”. Inutil să spunem că astfel de cuvinte au constituit unul dintre punctele centrale pentru care părintele a fost nu doar arestat și anchetat, ci și urmărit intens de Securitate, odată cu ajungerea comuniștilor la putere. Prin prisma lor, autoritatea politică avea să se raporteze până la sfârșit la părintele Liviu Galaction ca la un dușman înverșunat, fie că acesta se manifesta public sau nu. Trebuie să menționăm aici că, pentru Securitate, acuzațiile de anti-comunism, anti-materialism și anti-semitism sunt puse aproape constant în „aceeași oală”. Părintele Liviu Galaction va sancționa acest lucru la anchetă, asumându-și deschis acuzația de anti-comunism, însă niciodată pe cea de anti-semitism. „Î: Precizează dacă înainte de 23 august ai scris și publicat articole cu caracter anticomunist, antimaterialist și împotriva evreilor? R: Nu am scris și publicat niciun articol în care să fiu împotriva evreilor. Recunosc faptul că înainte de 23 august 1944 am scris articole care au avut conținut anticomunist și antimaterialist”. Trebuie spus aici că părintele nu a făcut niciodată politică partinică, lucru afirmat de el răspicat inclusiv în cadrul anchetelor de mai târziu. Astfel, nici măcar Securitatea, maestră la așa ceva, nu i-a putut atribui sau nu l-a putut forța să recunoască vreo afiliație politică, toate fișele sale menționând explicit acest lucru.

Odată cu cedarea Ardealului de Nord, părintele alege să rămână la Cluj alături de Episcopul Nicolae Colan, deși familia lui se refugiază în România. Va deveni, astfel, unul din oamenii de nădejde ai episcopului clujean în acele vremuri de mare cumpănă, rămânând astfel până la sfârșitul vieții sale. Acest lucru va constitui, la rândul lui, un alt motiv de suspiciune în ochii Securității de mai târziu: „Este omul cel mai de încredere al Episcopului Nicolae Colan,” găsim scris într-o caracterizare. Merită să menționăm că lucrările sale cele mai importante sunt publicate în perioada stăpânirii horthyste, probabil ca o încercare a părintelui de a întări cultura românească aflată sub asediul ocupației străine. Este vorba mai ales de cărți de popularizare adresate credincioșilor de rând și reunite în colecția „Cărțile vieții”, ca de pildă Viața Mântuitorului Hristos povestită pe înțelesul tuturor (1941), Viața Sfântului Apostol Pavel (1942), Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan (1943), Viața Sfântului Apostol Petru (1944) și altele. Tot din această perioadă se păstrează mărturia fiicei părintelui, care vorbește despre încercările tatălui său de a-i ajuta nu doar pe românii aflați sub stăpânire horthystă, ci și pe evreii amenințați cu exterminarea: „Știu că tata a contribuit la înscrierea în Academia Teologică a trei tineri evrei și, în acest fel, la trecerea lor peste graniță, până la Sibiu, scăpându-i de la deportare și de la o moarte aproape sigură”.

Eliberarea Ardealului nu face altceva decât să înlocuiască o ocupație cu alta, mai perfidă și mai periculoasă. Continuăm mărturia fiicei părintelui: „În 1944, la înaintarea trupelor sovietice pe frontul de apus, casa ne-a fost temporar ocupată și folosită întâi ca secție de chirurgie, apoi cantină a trupelor rusești, perioade în care, în vâltoarea războiului, o parte a lucrurilor din casă ne-a fost efectiv spulberată”. În aceste vremuri grele, conștiinciozitatea și hărnicia părintelui se vor dovedi salvatoare, dragostea sa de natură fiind canalizată spre grădinărit, care devenise o necesitate pentru supraviețuire: „Viața sa era de o rigoare extraordinară, bine drămuită între familie, catedră și hobby-ul său, devenit atunci necesitate, grădinăritul și pomicultura. Studia, scria mult, își pregătea cu temei cursurile, lucrările, predicile, conferințele”.

Odată cu venirea la putere a comuniștilor, crucea părintelui Liviu Galaction devine cu atât mai grea, pentru că va trebui să găsească un mod de trai sub un regim pe care-l detesta, îl considera ilegitim și împotriva căruia scrisese vehement. Din informațiile pe care le avem, vedem că părintele a înțeles cu deplină luciditate urgia ce se abătea asupra țării, cât și faptul că, pentru a ieși la liman, Biserica va fi nevoită să se adapteze unei situații imposibile, care presupunea atât asumarea curajului mărturisirii, cât și precauția și discernământul necesare supraviețuirii sub un regim ostil. Experiența vieții sub stăpânire maghiară desigur că îi va fi fost de folos în acest sens.

Semnul văzut al persecuției religioase ce se prefigura vine în anul 1948, când religia este scoasă în afara școlii, academiile teologice sunt desființate, iar Academia Teologică din Cluj este înlocuită de Institutul Teologic cu grad universitar. În calitate de rector, părintele Liviu Galaction va duce o luptă acerbă pentru salvarea tradiției universitare teologice clujene. Pe de o parte, grija sa se va îndrepta asupra profesorilor, pe care va încerca să-i fidelizeze și să-i solidarizeze în fața încercărilor noii Securități de semănare a discordiei și suspiciunii. Totodată, îi va îndemna pe profesori să se poarte cu multă atenție, pentru a nu provoca autoritățile politice, sfătuindu-i: „să-și scrie cursurile, să nu vorbească nimic decât ceea ce au scris, pentru a avea întotdeauna act justificativ [...] și a nu aduce prejudicii Institutului”. Tot din această strategie de a adormi vigilența Securității face parte și înscrierea sa, în anul 1948, în Frontul Plugarilor, alături de mai mulți profesori de la Teologie. Strategia nu va da însă roadele scontate. Pe de o parte, „antenele” organelor erau prea bine puse la punct: „De la instaurarea regimului de democrație populară în țara noastră, Munteanu Liviu a refuzat orice colaborare cu regimul sub pretextul că nu a făcut niciodată politică. În anul 1948 [...] a intrat în Frontul Plugarilor, unde însă nu a depus niciun fel de activitate”. Pe de altă parte, însăși firea demnă și neduplicitară a părintelui îl va „trăda” repede: într-o ședință de lucru va intra în conflict deschis cu însuși conducătorul organizației, pe nume Balomiri, neputând să se abțină de la a combate acuzele pe care acesta le aducea Mitropolitului Andrei Șaguna. Ca urmare a acestei polemici, va înceta complet activitatea în cadrul Frontului. Astfel, încercarea sa de a evita vizorul Securității a avut prea puțin succes, părintele fiind receptat drept unul dintre exponenții principali ai rezistenței anti-comuniste clujene: „Are o atitudine dușmănoasă față de regimul actual. El este centrul reacțiunii care există la Teologie. Nu s-a observat însă până în prezent vreo manifestare fățișă contra regimului. Caută să se abțină de la orice fel de manifestații contra regimului democratic, fiind foarte prudent”. De altfel, paranoia organelor de Securitate era de așa natură, încât până și faptul că în cuvântările sale folosea expresii ca „lupta neamului românesc” sau „Biserica neamului românesc” constituia pentru regim o modalitate de răspândire a „otravei naționaliste”.

Însă, pe lângă profesori, desigur că grija sa s-a îndreptat mai ales asupra tinerilor studenți teologi, viitorii slujitori ai Bisericii. În acest sens, părintele Liviu Galaction a încercat pe cât i-a stat în putință să-i pregătească pentru desfășurarea misiunii preoțești în contextul unor vremuri tulburi și adverse, punându-le înainte rolul decisiv pe care îl aveau în păstrarea ființei creștine a poporului român. „Mai ales în împrejurările de azi”, spune el într-un discurs ținut pe 6 decembrie 1950, „Teologia trebuie să fie conștientă de marele rol pe care trebuie să-l joace în viața neamului românesc. Niciodată în trecutul nostru Biserica nu a fost la așa de mare răspântie de drumuri”. În cuvântările sale adresate studenților, părintele nu va înțelege să facă rabat față de linia de mărturisire a credinței, chiar dacă aceasta a însemnat acutizarea graduală a conflictului dintre el și regim. Un punct de maximă tensiune al acestui conflict îl constituie un discurs pe care părintele Liviu Galaction l-a ținut studenților la începutul anului 1952, atunci când și-a dat seama că Securitatea duce eforturi intense de infiltrare a Institutului Teologic. „În institutul nostru se găsesc 3 grupuri de studenți teologi: prima grupă și aceștia sunt cei mai puțini, sunt studenți serioși, adevărați preoți de mâine în care putem conta. [...] A treia grupă și aceștia sunt cei mai periculoși, sunt uneltele „Securității” care, în calitate de informatori, duc toate știrile care pot duce la desființarea noastră ca institut. Noi trebuie să descoperim pe acești studenți și să-i îndepărtăm, or acest lucru îl putem face dacă toți îmi veți fi în jurul meu și îmi veți da concursul. Până atunci, fiecare să fiți atenți ce vorbiți și în special să fiți solidari. Solidaritatea noastră va fi singurul lucru care ne va menține”. Această informație a pus pe jar autoritățile, fiind necesară intervenția Direcțiunii Generale a Securității înseși, care ceartă organele de la Cluj pentru că lăsaseră ca munca lor să fie deconspirată. Pentru a lua măsuri împotriva acuzației de infiltrare a Teologiei, s-a hotărât „crearea a încă unui informator calificat din rândul profesorilor și a doi informatori din rândul studenților”.

Trebuie spus aici că, din dosarul părintelui, se poate constata disprețul pe care îl avea față de informatori, perspicacitatea în a-i depista și chiar o anumită tendință de a-i confrunta deschis în privința colaborării lor cu poliția politică. Unele momente găsite în dosare sunt de un tragi-comic demn de romanele polițiste, de pildă când părintele îi pune înainte unuia dintre informatorii săi „principali” faptul că știe că multe dintre acțiunile Securității împotriva lui sunt cauzate de notele acestuia. „Munteanu a afirmat față de [sursă] că are o persoană sus pusă la Minister care i-a comunicat că acesta [sursa] l-ar săpa pe el [...], făcând rapoarte că ar fi scris articole anticomuniste în Viața ilustrată. [Sursa] a negat acest lucru, cerându-i admiterea prestării jurământului, singura formă de convingere. Atunci Munteanu și-a cerut scuze și a spus că nu este nevoie, ci probabil din altă parte îi vin atacurile”. Considerăm că este de prisos să comentăm cinismul situației, cu atât mai mult cu cât informatorul se conspiră pe el însuși chiar în nota informativă.

Dosarul dedicat anului 1952 relevă eforturile supraomenești duse de părintele Liviu Galaction (împreună cu episcopul Nicolae Colan) pentru a salva Institutul Teologic de la desființare, prin dese drumuri la București și intervenții la toate forurile competente. Pe lângă dușmanii din afară, părintele avea, cum am văzut, și o multitudine de dușmani dinăuntru, care subminau toate eforturile sale. Cu toate acestea, părintele a luptat eroic, mobilizându-i pe studenți ca să strângă fonduri pentru finanțarea Institutului (în gravă criză economică în urma reformei monetare din 1952) și crezând până la capăt ca va putea evita soarta tristă a închiderii Institutului. Mai multe note din acea perioadă redau dramatismul situației. În cuvântul său de sfârșit de an, pe 22 iunie 1952, rectorul spunea: „Institutul Teologic Ortodox a fost contopit cu acela de la Sibiu, neștiindu-se unde va funcționa, la Cluj sau la Sibiu, și a încurajat pe studenți, asigurându-i că toți vor fi repartizați la celelalte institute din țară, Sibiu sau București, așa că vor avea putința să-și continue studiile”. Încă se credea că institutele vor fi contopite, existând șansa ca activitatea să poată fi continuată la Cluj. Realitatea dură avea să iasă la iveală peste doar patru zile, pe 26 iunie, la sinodul mitropolitan de la Sibiu: „Deși în Sinod[ul B.O.R.] s-a discutat că se contopesc cele două institute, Bălan Nicolae a spus că Institutul din Cluj este pur și simplu desființat [.]. S-a iscat o discuție foarte vehementă, în urma căreia a vrut să ia cuvântul și Dr. Munteanu Liviu, dar i s-a făcut semn din partea celorlalți ca să tacă. Pe la orele 8 seara, Colan și Munteanu s-au ridicat, refuzând să mai participe la discuții și refuzând invitația la masă a Mitropolitului Bălan”.

Părintele Liviu Galaction Munteanu, deși rector și teolog de marcă, nu a fost mutat (spre deosebire de alți profesori de la Cluj) la Institutul Teologic de la Sibiu, exclusiv din cauza „atitudinii lui antidemocratice”. Pentru a fi sigură că o eventuală mutare a sa la Sibiu nu se va realiza, Securitatea chiar i-a înscenat – cu două zile înainte de desființarea Institutului – un proces legat de un aparat de radio pe care și l-ar fi însușit ilegal. Organele de Miliție l-au ridicat chiar în timpul unui examen, reținându-l pentru o zi, cu scopul evident de a-l intimida. Toate acestea au constituit o lovitură puternică pentru părintele Liviu Galaction, o notă menționând că „este foarte abătut și disperat”, „manifestându-se la tot pasul că a fost lovit grav”. Dezamăgirea lui era așa de mare, încât îl băteau chiar gânduri „de a se retrage complet din luptă”. Tot în această perioadă, își pierde peste noapte și casa personală, care a fost naționalizată și preluată ca locuință de un ofițer de armată. Despre aceasta găsim doar o notă vagă la dosar: „A continuat să-și manifeste ura față de regim, pentru că i s-a naționalizat casa proprietate și a fost scos din casă”.

Totuși, a depășit aceste momente grele și, „fiind susținut de episcopul Nicolae Colan”, a fost numit preot slujitor în parohia Bistrița II, „Sfinții Trei Ierarhi”, la 15 septembrie 1952. A rămas acolo vreme de șase ani, timp în care și-a continuat cu aceeași consecvență și dedicare activitatea de slujitor, dar și pe cea de mărturisitor și apologet al credinței în fața asaltului ateist-materialist. Astfel, o primă activitate a fost inițierea unui ciclu de predici, intitulat „Despre crearea omului și a lumii”, în care demonta cu argumente filosofice și științifice teoria evoluționistă. Notele referitoare la aceste predici abundă în dosarele de la Securitate: „După ce a fost mutat la Bistrița ne-a fost semnalat că a ținut mai multe conferințe la biserică, unde a combătut teoria științifică despre apariția și evoluția omului pe pământ, spunând și dând de înțeles că cele spuse de știință sunt minciuni, preamărind teoriile idealiste și mistice”. Desigur că un astfel de discurs, rostit pe față în biserică, a avut darul de a atrage interesul și admirația credincioșilor, care au început să participe la ele în număr tot mai mare („menționez că aceste predici au avut influență asupra credincioșilor întrucât numărul participanților a crescut progresiv”), dar și îngrijorarea organelor represive, care îl receptau pe părintele prin același filtru ideologic neschimbat: „ne-a fost semnalat că ar desfășura activitate ostilă prin îndemnarea credincioșilor de-a nu se supune diferitelor hotărâri ce se i-au [sic!] precum și propagarea misticismului în rândul populației din acest oraș”.

Pentru a contracara și supraveghea această activitate misionară, Securitatea a luat în mod evident măsurile de rigoare, recrutând mai mulți informatori din cercul apropiat al părintelui și stabilind un plan foarte bine pus la punct de măsuri împotriva lui. Doar pentru a ilustra modul de operare a instituției în cauză, o să dăm o notă care arată cum se realiza infiltrarea unui informator: „Va fi instruit informatorul Covaci Vasile, inf. calificat de a intra în anturajul preotului Munteanu L. prin o legendă bine studiată înpreună cu tov. șef al Raionul. Întrucât sa constatat că între preotul Munteanu și preotul G. V. din Bistrița există mari contradicții se va face o reclamație în numele lui G. V. adresată către raionul P.M.R. prin care va demasca pe Obectiv, care la urmă să fie perdută de către G. V., iear inf. să o găsească și cu care va merge la Munteanu arătândui acest lucru. Aceasta va fi făcută cu scopul de a apropiea pe inf. față de Obectiv [sic!]”.

În ciuda tuturor acestor măsuri, părintele își va vedea în continuare de treabă, e drept cu mai multă grijă decât în perioada activității sale la Cluj. O notă din această perioadă a unuia dintre informatorii recrutați îl prezintă într-o lumină pozitivă, preocupat exclusiv de probleme duhovnicești și evitând orice afirmații ce ar fi putut să fie interpretate în sens politic: „Este un om prudent, se ferește de orice conversație ce nu îi convine, preferă mai mult discuțiile biblice, în care este foarte stăpân. Stă mai mult acasă, scriind la o recenzie sau un tratat asupra noului testament, își are planificat în fiecare zi câte pagini să scrie și e de o voință mare. Seara obișnuiește să facă câte o plimbare de o oră. Este foarte pătruns de studiul său biblic, pe care îl aduce mereu în discuțiile ce le are”. Printre interesele sale și activitățile documentate de dosare era și educarea religioasă a tinerilor, cea care avea să-i aducă în puțin timp arestarea. Deși șederea la Bistrița a trăit-o ca pe un exil (familia îi rămăsese în Cluj și se întâlneau doar periodic), părintele aborda situația cu împăcare și liniște sufletească: „Timpul pe care îl stau acum la Bistrița este pentru mine o mare învățătură. Și voi putea răbda încă situația aceasta pentru că știu și eu că, după nori, vine și soare”.

Părintele se va întoarce la Cluj în contextul instalării episcopului Teofil Herineanu ca păstor al urbei ardelene (decembrie 1957) și a dorinței acestuia de a reînviora activitatea misionară și pastorală din Eparhia Clujului. În acest sens, episcopul se înconjoară de oameni energici și capabili, unul dintre ei fiind și părintele Liviu Galaction Munteanu. Pe 1 iunie 1958, acesta este numit vicar administrativ al episcopiei clujene, asumându-și noua responsabilitate cu dedicarea și seriozitatea ce-l caracterizau. Un loc central în planul de măsuri menite să îmbunătățească viața duhovnicească din eparhie era ocupat de educarea religioasă a tinerilor, pe care atât părintele Liviu Galaction, cât și episcopul Teofil, o considerau soluția pe termen lung pentru supraviețuirea Bisericii și contracararea politicii opresive a regimului ateu. În acest sens, pe 20 august 1958 este organizată o conferință cu protopopii eparhiei la care se discută, printre alte subiecte, și problema catehizării credincioșilor – tineri și adulți. Pentru a sistematiza activitatea la nivelul întregii eparhii, se hotărăște organizarea de ore speciale de cateheză în cadrul și perioada prevăzute de lege. Conform informațiilor din dosare și declarațiilor de la anchetă, unul din protopopi ar fi cerut un manual care să-i ajute în desfășurarea lucrării catehetice, la care episcopul Teofil l-a indicat expres pe părintele Liviu Galaction, spunând: „Avem omul cu știință care să vă pună la dispoziție acest material”. Grijii pe care un alt protopop a manifestat-o referitor la legalitatea demersului și la eventualele probleme ce ar fi putut apărea, episcopul i-a răspuns cu aceeași promptitudine: „Precum alte culte au dreptul să facă catehizație, și noi avem dreptul acesta”.

Ca urmare a celor hotărâte și a solicitării protopopilor, părintele Liviu Galaction îi cere părintelui Ioan Bunea, profesor la Seminarul Teologic Ortodox, să redacteze schematic un plan de cateheze atât pentru elevi (pe 3 cicluri de vârstă, pentru clasele I-VI), cât și pentru adulți. Pe baza Catehismului de la Sibiu și a Cărții de învățătură de la București, părintele Bunea redactează în câteva zile programa catehezelor pentru elevi (4 pagini, cuprinzând doar titlurile lecțiilor ce urmau a fi predate), iar peste încă o săptămână definitivează și programa catehezelor pentru adulți. Având materialul pregătit, părintele Liviu Galaction Munteanu trimite pe 3 septembrie 1958 o adresă tuturor protopopiatelor din eparhie, în care – pe lângă planul propriu-zis – dă și indicații pentru folosirea lui: „În adresă le făceam cunoscut că le trimitem «Programa analitică» a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul 1958/1959 și le ordonam să multiplice și să difuzeze pentru toți preoții din protopopiat de urgență această programă, pentru ca învățământul catehetic să se poată organiza și funcționa unitar în toate parohiile noastre. Preoții să fie îndrumați a-și face schița la toate lecțiile ținute. Lecțiile să se țină sâmbăta după masă ori duminecă înainte de Liturghie, la latitudinea preoților”.

Programa apucă să fie răspândită în doar 5 din cele 12 protopopiate, din cauza a două incidente aparent lipsite de importanță, ce s-au petrecut în protopopiatul Năsăud: preotul Cornel Briciu din Tăure a mers cu programa la directorul școlii din sat, cerându-i pe elevi pentru a face cateheză cu ei în curtea școlii, în timp ce preotul Dumitru Hanțiu din Romuli a mers cu ea la Sfatul Popular pentru a vedea cum poate fi pusă în aplicare. În contextul respectiv, fapta se va dovedi de o imprudență maximă (deși, evident, în mod nejustificat), stârnind reacția promptă și vehementă a organelor de Securitate. Intrate în alertă maximă (mai multe note vorbesc de „scandalul cu catehizarea”), acestea găsesc prilejul oportun nu numai de a doborî pe unul dintre oponenții vechi ai regimului, anume pe părintele Liviu Galaction, ci și de a acționa în forță pentru intimidarea Bisericii, dând o lecție exemplară oricăror preoți care ar mai fi cutezat să întreprindă acțiuni de educare religioasă a copiilor și tinerilor. Deși episcopia se sesizează și retrage imediat toate programele distribuite, încercând să prevină dezastrul, acesta nu mai poate fi evitat.

În ziua de 21 noiembrie, părintele Liviu Galaction a fost arestat, intrând în malaxorul dur și distrugător al anchetelor de la Securitate. Contactul dur cu organele de represiune poate fi cu ușurință remarcat până și din documentele acestei instituții, evident nu în mod direct, ci distins „printre rânduri”. Avem astfel o serie de „trei” prime interogatorii, în fapt unul singur despărțit formal în 3, pentru a da o aparență de „umanitate”, care se desfășoară pe parcursul întregii nopți dinspre 21 spre 22 noiembrie (primul, între orele 21.30 și 1.30 noaptea, cel de-al doilea între 1.30 și 7.30, iar cel de-al treilea între 8.45 și 10.00). Anchetat de locotenentul de securitate Constantin Murărețu, părintele descrie evenimentele legate de adoptarea programei de catehizare, exprimându-se simplu și demn (dincolo de limba de lemn impusă de anchetă), fără a adopta vreun ton de auto-demascare specific anchetelor. Declarațiile sale aproape dau impresia de a fi date „pentru posteritate”, respectiv cu conștiința că vor rămâne ca documente istorice. Încercările sale de a arăta că „programa” era menită să fie pusă în aplicare în biserică, nu în școală, între orele prevăzute de Sfântul Sinod, și că acționase în conformitate cu hotărârile conferinței cu protopopii, la inițiativa Episcopului Teofil Herineanu și cu încuviințarea împuternicitului pentru culte, nu numai că se dovedesc zadarnice, ci chiar îi vor fi imputate la proces: „Vrând să scape de răspunderea faptelor sale, în cursul anchetei, învinuitul Munteanu Liviu Galaction a încercat să arunce vinovăția care îi aparține pe seama conferinței cu protopopii și a consiliului eparhial și să se identifice cu biserica”. Vinovatul era deja stabilit și trebuia doar făcut să-și recunoască încadrarea juridică a vinovăției. În acest sens, cel mai interesant dintre interogatorii este „al doilea”, desfășurat noaptea, pe parcursul a șase ore și încheiat printr-un proces verbal de numai 3 file, în care părintele își recunoaște și asumă „vinovăția”. Ne putem doar imagina presiunile la care va fi fost supus. „Î: Cine ți-a dat d-tale dreptul și încuviințarea să inițiezi, să redactezi și să difuzezi „Programa Analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959? R: Nu mi-a dat niciun for competent dreptul și încuviințarea ca să inițiez, să redactez și să difuzez „Programa Analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959. Î: Arată scopul pentru care ai inițiat, redactat și difuzat „programa analitică” [...], atât timp cât nu aveai acest drept și în școală nu era ca obiect de studiu această disciplină? R: Am inițiat, redactat și difuzat „Programa analitică” a lecțiilor catehetice de la cursul primar pe anul școlar 1958/1959 cu scopul de a face educația religioasă a copiilor (s. Securității)”.

După acest prim șoc al contactului contondent cu ancheta, părintele ajunge în arestul Securității, de unde găsim în dosarul lui câteva note extrem de interesante. Ele sunt redate ca niște confidențe ale părintelui, de departe cele mai personale din tot cuprinsul dosarului, însă nu e defel limpede care e contextul în care le-a făcut sau față de cine. Nu sunt semnate cu vreun nume de informator, apar cu titlul simplu de „Notă”, iar la final poartă doar semnătura maiorului de Securitate Gruia Manea. E greu de dedus dacă sunt discuții cu un informator sau înregistrări din celulă dar, chiar și în aceste condiții, e aproape imposibil de înțeles cui să se fi destăinuit părintele în așa măsură și atât de repede. De aceea, trebuie să le tratăm cu destulă circumspecție, deși informațiile oferite sunt de cea mai mare importanță.

Conform acestor note, inițiativa legată de catehizare nu a fost defel una întâmplătoare, ci dimpotrivă, a făcut parte dintr-un demers mult mai amplu și de anvergură, gândit de la Centru și menit să aibă efecte nu doar în eparhia Clujului, ci chiar la nivelul întregii Patriarhii. Ele arată că părintele, dar și forurile superioare ale Bisericii, înțelegeau perfect miza legată de educarea religioasă a tinerilor și de războiul surd dus între Biserică și regimul totalitar ateu. Deși nu putem verifica veridicitatea notelor, ele sunt evident consecvente cu convingerile intime ale părintelui referitor la natura spirituală demonică a comunismului și a politicii dusă de stat. „Numitul arată că, timp de 14 ani, s-a dus o luptă tăcută între biserică și stat, arătând că deznodământul trebuia să se întâmple, deoarece conducătorii statului, cât și politica partidului comunist, văd în biserică și reprezentanții ei pe cei mai mari dușmani. Scopul său, cât și al majorității reprezentanților bisericii, este de a arăta dreptcredincioșilor adevărata stare a lucrurilor, de a-i face să strângă rândurile în jurul bisericii și a-i aduce pe calea credinței în Dumnezeu pe acei care s-au depărtat de la această cale. [...] Este conștient că fețele bisericești nu sunt agreate de conducătorii statului dar, la rândul lor, aceste fețe bisericești caută să arate oamenilor că tocmai acești aprigi prigonitori ai bisericii sunt factorii răului infiltrat între oameni și factori principali în nenorocirile ce s-au întâmplat și se întâmplă în omenire”.

În acest context, al luptei duse de comuniști pentru a pune stăpânire asupra conștiințelor oamenilor, rolul educației religioase a copiilor se dovedește crucial. Atât părintele, cât și securiștii, conștientizează perfect acest lucru: „Dânsul, ca vicar și slujitor al bisericii timp de 35 ani, a socotit de cuviință că singura salvare este aceea ca biserica să înceapă a se ocupa de educarea copiilor și, ocupându-se de această problemă, vor putea mai ușor să atragă populația (părinții copiilor) de partea bisericii, pe calea credinței (s. Securității)”.

În cuprinsul lor, notele prezintă informații ce completează imaginea despre desfășurarea evenimentelor. Se pare că totul făcea parte dintr-un plan mult mai amplu de implementare a unui program național de catehizare a copiilor și chiar de încercare de reintroducere a religiei în școală, având sprijinul patriarhului Justinian și al altor episcopi importanți din țară. În acest sens, Clujul ar fi funcționat ca un fel de loc experimental, ca un spațiu de testare a reacțiilor autorităților, iar dacă rezultatele ar fi fost pozitive, s-ar fi trecut la aplicarea lui și în restul eparhiilor. „Înainte de a pune respectiva problemă (despre educarea copiilor) în cadrul ședinței consistoriale, episcopul i-a dat să înțeleagă că de partea sa este și înalt preasfințitul patriarh al României, Iustinian, dar că această problemă trebuie să fie trecută sub tăcere, deoarece constituie un secret al bisericii și înalt preasfințitul patriarh nu este văzut bine de conducătorii statului și în special de către C.C. al P.M.R., însă l-a asigurat de sprijinul său când va fi timpul. La fel, numitul episcop i-a confiat că această problemă la rândul ei va fi cunoscută și de către ceilalți episcopi din țară, însă ca punte de încercare se va pune în aplicare în cuprinsul regiunii Cluj și dacă va reuși apoi în întregime în cadrul tuturor episcopiilor din țară, apoi se va extinde și în școli, la fel cum a fost în trecut în cadrul învățământului”. În alt loc găsim și modul în care s-ar fi realizat trecerea orelor de religie în învățământul de stat. Sublinierea Securității relevă gradul de importanță acordat subiectului: „Dacă rezultatele ar fi fost bune, de care toți erau siguri, după scurt timp, prin intermediul părinților copiilor, urma să se facă propuneri prin diferite memorii, către conducătorii statului, pentru a se înființa în cadrul școlilor din nou orele de predare a religiei”.

Trecând acum la atitudinea părintelui Liviu Galaction referitor la arestarea sa și la toată situația dramatică în care se afla, observăm două lucruri importante. Pe de o parte, chiar la început părintele avea încă așteptări destul de mari referitor la o eventuală eliberare a sa și la faptul că acțiunea Securității se va întoarce împotriva ei înseși. „Arată că, dacă se va ajunge la un proces, este de știut că cei care vor pierde vor fi însăși comuniștii [...], deoarece numărul credincioșilor ortodocși pe țară este de 16.000.000 [...] și că aceștia, prin intermediul preoților din parohii, în curând își vor arăta nemulțumirea. Numitul arată că pentru prima dată în statul românesc este arestat un vicar și, dacă se va intenta un proces, nu se va intenta dânsului, ci direct bisericii și acest fapt va pune în lumină proastă, în cadrul opiniei mondiale, întreaga politică comunistă a statelor socialiste”. Era, în mod evident, o doză de nerealism în aceste așteptări – firești la urma urmei – care supralicitau grija Securității față de opinia publică, cât și capacitatea/ putința de reacție a Bisericii și credincioșilor.

Părintele își va da în scurt timp seama de aceasta, după cum vedem din notele ulterioare.

Speranțele sale se bazau însă și pe asigurările date de conducerea bisericească, mai ales de preasfințitul Teofil. „După terminarea ședinței, episcopul Herineanu a stat de vorbă cu dânsul (vicar Munteanu) și i-a spus să nu aibă teamă, deoarece catehizarea copiilor dacă va face vâlvă să fie trecută drept o dispoziție a sa personală, deoarece ca episcop [fost] unit, conducătorii statului nu au să aibă curajul să se lege de el, deoarece va periclita unirea”. Atingem aici un punct delicat, și anume cel al responsabilității și asumării episcopului Teofil în ceea ce privește întreg procesul. Problema este cu atât mai dificilă, cu cât sursele istorice ce ne stau la dispoziție sunt mai ales declarațiile de la anchetă (luate în condițiile știute) sau note din arhivele Securității – prin definiție organul represiunii de stat, construit pe intimidare, discreditare, dezinformare, manipulare.

Încercând totuși să elucidăm pe cât posibil situația, declarațiile de anchetă ale părintelui Liviu Galaction lasă să se înțeleagă că legătura dintre el și episcop nu era una strânsă. Dacă ar fi să ne luăm doar după ele, am putea chiar conchide că între cei doi a existat o falie. La o privire mai atentă, însă, constatăm două lucruri. Pe de o parte, părintele nu dă niciodată vina pe episcop, ci doar arată că și acesta a făcut parte din întregul demers și că și l-a asumat chiar oficial. Apoi, în tot cursul anchetei părintele nu dă nicio informație esențială referitor la preasfințitul Teofil sau, în orice caz nimic din ceea ce securiștii nu știau deja. Însă atitudinea reală a părintelui (dincolo de declarații) poate fi văzută din notele pe care le-am citat deja, care dovedesc faptul că părintele încerca cu multă abilitate să gestioneze cursul anchetei căutând, de fapt, să îl protejeze pe episcop: „El a priceput jocul domnului anchetator, dar nu este persoana care să divulge tot ceea ce știe, pentru a face rău episcopului și, odată cu aceasta, multor persoane”. „Numitul arată că aceste probleme dacă ar fi știute ar cauza mult rău episcopului și altor persoane, dar dânsul va căuta pe cât posibil ca să ferească persoana vlădicului, [...] pentru faptul că această cauză a fost comună și nu numai a lor, dar a fost o cauză pentru triumful creștinismului”. Sau, în alt loc: „Numitul arată că nu-l va trăda pe episcop și nu va arăta totul cum știe, deoarece episcopul fiind mai departe liber se va putea ocupa și de familia sa, în special de fiul său care-i doctor și de fiica sa care trebuie să termine medicina”.

La scurt timp după arestare, părintele și-a dat seama de direcția în care se îndreptau lucrurile, cât și de faptul că eliberarea grabnică pe care o aștepta era, de fapt, o falsă speranță. Atitudinea lui în momentul conștientizării acestei situații dure este una exemplară, dovedind profunda sa asumare creștină, dispusă să meargă până la capăt în mărturisirea credinței în Hristos. Cuvintele sale scot la iveală conștiința unui om care știa că suferă pentru credință și care își asuma explicit drama ca pe o jertfă martirică. Nu îți este dat să întâlnești deseori astfel de cuvinte în dosarele Securității: „Nu îi este teamă că va fi condamnat, dacă se va întâmpla aceasta, deoarece numele său va intra în istoria creștinismului alături de ceilalți martiri”. Sau: „Numitul arată că se socotește un martir ce suferă pentru cauza creștinismului, cauză pentru care comunismul luptă pentru desființarea ei [sic!]”. Și, în fine, un alt citat la fel de elocvent: „Pe dânsul nu-l mai interesează condamnarea, și vrea să fie până la urmă credincios jurământului față de biserică. Dă exemplu că persoana sa este plină de martiriu (glorie bisericească) la fel ca și a unor preoți și slujitori din București de la patriarhie, care tot pentru biserică au fost arestați. Arată că numele acestora cât și al său va figura în rândul credincioșilor pentru creștinism, pentru care s-au sacrificat. Numitul arată că nu numai episcopul Herineanu și dânsul, dar toți acei ce au jurat să slujească biserica lui Hristos sunt împotriva comunismului, care caută să păgânească biserica”.

Partea cea mai consistentă a anchetei se va desfășura în aceste prime zile de după arestare, interogatoriile care au urmat (desfășurate pe parcursul mai multor luni), neaducând informații esențiale suplimentare. Pe 2 februarie 1959, părintele Ioan Bunea va fi, la rândul lui, arestat, pentru că se făcuse vinovat de redactarea propriu-zisă a programei catehetice. O informație demnă de semnalat este că tocmai în această zi ancheta părintelui Liviu Galaction este sistată (vreme de o lună), pentru că starea sa de sănătate se înrăutățise atât de mult, încât a fost nevoie să fie operat la stomac.

Până la urmă, cei doi au fost duși la judecată în ziua de 6 mai 1959. Părintele Ioan Bunea în Memorialul său descrie situația dramatică în care au fost puși, fiind purtați în haine de zeghe (în condiția în care încă nu fuseseră formal condamnați) de la penitenciar până la tribunal și înapoi, ca un mijloc de a-i umili public și de a intimida restul clerului clujean. Procesul s-a desfășurat în cadrele specifice mascaradei de justiție comunistă, deliberarea completului de judecată durând nu mai mult de 15 minute. Ca o mică mângâiere pentru cei doi, părintele Florea Mureșan, care era deja arestat și fusese adus ca martor al acuzării, și-a retras public declarația dată împotriva părintelui Galaction Munteanu, menționând că i-a fost luată sub presiune. Până la urmă, conform sentinței nr. 193/1959 a Tribunalului Militar Cluj, avându-l în frunte pe căpitanul de justiție Ioan Țicală, părintele Liviu Galaction Munteanu a fost „condamnat la 17 ani de temniță grea, 8 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”, iar părintele Ioan Bunea la „12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale”, pentru aceeași infracțiune. Recursul făcut de cei doi după proces a fost în parte acceptat (informații ulterioare ne arată că în urma intervențiilor făcute de episcopul Teofil Herineanu la autoritățile locale), ducând la o ușurare a condamnării. Astfel, sentința definitivă nr. 736 din 30 mai 1959 îl condamnă pe părintele Liviu Galaction Munteanu la 8 ani de închisoare, iar pe părintele Ioan Bunea la 5 ani. Părintele Bunea povestește în Memorialul său un moment emoționant petrecut imediat după procesul lor, când au primit câteva minute dreptul de a vorbi cu familia înainte de a fi duși definitiv la închisoare. Cu acest prilej, părintele Liviu Galaction i-a spus soției sale ultimele cuvinte: „Dragă Sisi, împacă-te cu gândul că noi nu ne mai vedem în viața aceasta. N-am considerat potrivit că a făcut bine, spunându-i soției ce i-a spus, și i-am împărtășit părerea mea, seara, în celulă, dar el mi-a mărturisit că-l stăpânește presentimentul morții”.

La câteva zile după proces, cei doi au fost duși la Gherla și închiși într-una din faimoasele „șerpării”, celule cu peste 150 de deținuți, în care oamenii trăiau în condițiile cele mai mizerabile cu putință, dormind pe jos, pe rogojini, pe sub paturi și având un singur closet în cameră. La puțin timp după aceasta, cei doi sunt despărțiți, iar părintele Liviu Galaction Munteanu ajunge la Aiud pe 31 octombrie 1959, de unde nu mai avem decât informații disparate despre el. O descriere făcută probabil la începutul anului 1961 menționează că „este caracterizat ca un element liniștit”, însă totodată că deja condițiile de detenție îl afectaseră grav, fiind „internat în spital, netransportabil”, deoarece avea picioarele paralizate. Certificatul de deces descrie pe larg chinurile prin care a trecut părintele înainte de moarte: a fost internat pe 18 ianuarie 1961 „cu tulburări de vorbire, disfazie motorie, cu pareza membrelor inferioare, temperatură generală alterată, [...] septicopioemie cu abcese multiple [...], cu dureri foarte accentuate. [...] Starea generală se înrăutățește progresiv, prezintă pierderea cunoștinței, incontinență sfincteriană, escarele progresează în toate regiunile. Temperatura se menține la valori ridicate [...], bolnavul nu poate ingera nici lichidele, prezintă ulcerații [...] la nivelul limbii și a cavității bucale. Starea generală se alterează și mai mult, intră în comă și decedează după trei zile”. Era 8 martie 1961, ziua în care părintele Liviu Galaction Munteanu, condamnat pentru că încercase să-i educe pe copii în credința creștină, a trecut la cele veșnice.

Ca o reparație morală și istorică a nedreptății la care el și părintele Ioan Bunea au fost supuși, notăm aici casarea condamnării și achitarea lor deplină de către Curtea Supremă de Justiție a României, prin decizia 2620 din 27 noiembrie 1996, ca urmare a recursului în anulare și a memoriilor depuse de copiii părintelui Liviu Galaction Munteanu.