Până în anul 1978 se ştiau puţine lucruri despre acest sfânt trăitor pe pământ românesc, în străvechea mănăstire de la Râmeţ (jud. Alba), situată pe valea Geoagiului, într-o poziţie geografică de un farmec cu totul aparte. Biserica veche a mănăstirii - lucrată din piatră şi împodobită cu frumoase fresce - datează din veacul al XlV-lea. Prin anul 1762, din ordinal generalului austriac Bukow - trimisul împărătesei Maria Tereza - zeci de mănăstiri şi schituri româneşti din Transilvania au fost arse, distruse cu tunurile sau prefăcute în biserici parohiale. Între acestea se numără şi Râmeţul. A fost refăcută, dar în 1785 a fost distrusă din nou. Aşa se face că mănăstirea Râmeţ a fost închisă şi a rămas aproape pustie. Din când în când mai slujeau aici preoţi din satele învecinate. Abia după realizarea unităţii noastre de stat, deci după 1918, s-au reluat tradiţiile vieţii călugăreşti.

Vieţuitorii acestui sfânt lăcaş de închinare au aflat de la înaintaşii lor că aici, la Râmeţ, a trăit, cu veacuri în urmă, un monah cu viaţă îmbunătăţită, cu numele Ghelasie, pe care credincioşii din partea locului - cunoscuţi sub numele de mocani - l-au cinstit ca sfânt, din neam în neam, până în zilele noastre. Se relatează şi azi unele din minunile săvârşite de acest Ghelasie încă pe când era în viaţă. Călugării de aici - iar din 1955 încoace maicile -, păstrează cu aleasă veneraţie capul acestui „sfânt” canonizat de evlavia populară, ştiind că el are darul vindecării de boli şi neputinţe în popor. Iată cum a fost descoperit acest craniu. Prin anul 1925, în timpul unor mari inundaţii, apele au scos la suprafaţă un craniu galben, frumos şi cu mireasmă plăcută, care a ocolit biserica de trei ori pe apă, după care s-a oprit pe creasta altarului. Tot atunci au fost găsite alte două cranii. Preotul dintr-un sat învecinat, care slujea şi la biserica mănăstirii, le-a îngropat în partea dreaptă a bisericii.

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, s-a aşezat la Râmeţ un călugăr venit de la Muntele Athos (originar, însă, din partea locului), cu gândul de a reface această străveche aşezare monahală, adunând în jurul său mai mulţi ucenici şi începând felurite lucrări de reparaţii. Dar apele vijelioase venite de la munte sau ieşite din pământ au dezgropat din nou cele trei cranii, despre care nimeni nu ştia ale cui sunt.

S-a descoperit curând prin minune dumnezeiască al cui era unul din ele, printr-o femeie, cu numele Maria, din Negreşti-Oaş. Venind această femeie la mănăstirea Râmeţ, i-a spus stareţului că a văzut în vis un porumbel, care a îndrumat-o la Râmeţ (de care nici nu auzise până atunci şi nu ştia unde se află), ca acolo să se atingă de craniul găsit cu ani în urmă, căci acela era al „Sfântului” Ghelasie şi se va vindeca. Într-adevăr, săvârşindu-i-se slujba maslului şi atingându-se de craniu, femeia s-a vindecat. Aceste fapte le mărturisea ea însăşi - venind mereu la mănăstire - până în anii din urmă, când a trecut la cele veşnice. Iată cum s-a descoperit în chip minunat al cui era acest craniu, care de-acum înainte este socotit ca o parte din „moaştele” acestui „sfânt” Ghelasie.

O altă minune s-a săvârşit cu o femeie cu numele Elisabeta, dintr-un sat din Banat (Albina, jud. Timiş), care venind la mănăstire şi dându-i-se spre sărutare moaştele Sfântului Ghelasie, s-a îndoit în sufletul ei de puterea acestora. Şi îndată i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu şi nu mai putea nici să o mişte pentru a se închina. Mărturisindu-şi păcatul, a stat trei zile şi trei nopţi în genunchi, în rugăciuni neîncetate, rugând pe Dumnezeu să o ierte. Rugăciunile ei şi ale stareţului i-au redat sănătatea şi au înlăturat acel miros greu. Şi această femeie venea apoi mereu la mănăstire, rugându-se la moaştele sfântului şi făcând tuturor cunoscută minunea care s-a săvârşit cu ea însăşi.

Tot în chip minunat s-a vindecat şi un sectar din satul Cacova (jud. Alba), care, fiind paralizat, a fost adus la mănăstire, într-un car cu boi. Rugăciunile lui şi ale călugărilor i-au redat sănătatea, încât a plecat la casa lui singur. S-a reîntors, cu toată familia lui, la dreapta credinţă.

Cele transmise prin tradiţie, ca şi aceste vindecări minunate, au fost întregite de cercetările făcute la Râmeţ de un grup de specialişti, în decembrie 1978. Cu acest prilej, s-a descoperit, în biserica mănăstirii, o inscripţie de mare însemnătate pentru întreaga noastră istorie naţională şi bisericească. Este vorba de o inscripţie, redată în limba slavonă, pe un al doilea strat de zugrăveală, care consemna numele „arhiepiscopului” Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crişul Alb şi data de 2 iulie 1377. Din această inscripţie se desprinde constatarea că biserica era zidită cu mult înainte de anul 1377 - de vreme ce suntem în faţa unui al doilea strat de pictură -, că pictura din anul respectiv a fost realizată de un autohton cu numele specific românesc de Mihul, de loc din Crişul Alb şi că tot atunci, în fruntea Bisericii ortodoxe din Transilvania se găsea arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut cu numele în această „ţară” românească.

Acest arhiepiscop nu putea fi altul decât călugărul Ghelasie, pe care poporul l-a cinstit ca „sfânt”, poate încă din timpul vieţii. El va fi fost egumen al obştei de la Râmeţ, fiind ridicat apoi la stepena arhieriei. Îşi va fi continuat viaţa tot la Râmeţ, departe de zgomotul lumii şi după ce i s-a încredinţat conducerea vieţii duhovniceşti a tuturor românilor transilvăneni. De altfel, nici n-ar fi putut sta în alt loc, căci numai cu câţiva ani înainte, în 1366, din ordinal regelui Ludovic cel Mare al Ungariei, credinţa ortodoxă a românilor transilvăneni era scoasă în afara legii. Aici, la Râmeţ, va fi strâns tineri la învăţătură, pe care-i hirotonea apoi preoţi pentru satele româneşti ale Transilvaniei, va fi rostit cuvinte de învăţătură către obştea dreptcredincioşilor creştini veniţi la mănăstire - ca şi astăzi - din mari depărtări, în zile de duminici şi sărbători, dar mai ales de ziua hramului acelui sfânt aşezământ, la Sântă Maria mare.

Atât ştim acum despre Sfântul Ierarh Ghelasie. Nădăjduim că noi cercetări istorice, arheologice şi epigrafice vor aduce cu timpul şi alte date cu privire la viaţa şi lucrarea lui duhovnicească şi culturală în mijlocul credincioşilor transilvăneni pe care i-a păstorit.

Ţinând seama de viaţa sa aleasă, de minunile săvârşite de „moaştele” sale, ca şi cinstirea de care se bucură din partea credincioşilor din Ardeal, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se procedeze la „canonizarea” oficială a acestui sfânt autohton şi trecerea numelui său în calendarul ortodox. Canonizarea solemnă s-a făcut la Râmeţ la 29 iunie acelaşi an. Pomenirea lui se va face la 30 iunie.

Să ne rugăm acestui sfânt odrăslit din neamul nostru, zicând: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţa şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului, de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor, Amin”.