Cu secole în urmă, crearea unei icoane presupunea un întreg ritual devoţional şi o asceză benevol asumată de către meşterul iconar. Probabil şi din acest motiv, cel puţin în spaţiul creştin răsăritean, icoana era şi este indispensabilă vieţii liturgice şi spirituale a Bisericii şi credincioşilor ei. Pe lângă chipul sau evenimentul reprezentat de icoană, privitorul întrezăreşte, în această minunată compoziţie de lumină şi culori, şi evlavia, străduinţa şi munca meşterului pictor, rămas, de cele mai multe ori, anonim.

În epoca tiparului offset sau digital, mii de icoane pot fi reproduse în doar câteva minute, la fel ca orice alte materiale tipărite. Dezbaterile pe marginea semnificaţiei şi valenţelor reproducerii icoanelor cu mijloacele moderne de tipar sunt vii încă, în mediile teologice din întreaga lume. Deşi recunoaşte avantajul multiplicării automate a icoanelor şi unele merite, teologul romano-catolic Tomáš Špidlík, subliniază, în fragmentul redat mai jos, preţuirea sa pentru arta meşterilor iconari care păstrează şi astăzi legătura cu „ţesutul eclezial“ şi „tradiţia vie“ a Bisericii.

Un iconograf modern încearcă adesea să imite icoana ţinând, poate, seama de rigoarea întregului canon, aprofundând studiile teologice şi tehnice. Cu toate acestea, chiar cultivând aceste elemente, nu poate fi un iconograf în sens clasic. Îi lipseşte, de fapt, un element fundamental: acela al ţesutului eclezial şi al înscrierii în tradiţia vie. Îi lipseşte „teologia“, care nu este doar o chestiune raţională, de înţelegere, şi care deci nu se dobândeşte doar printr-un studiu teoretic, realizat cu ajutorul cărţilor. Este vorba de acea teologie simbolică pe care iconograful o trăia şi şi-o însuşea în comunitatea liturgică, în comunitatea ce se roagă şi trăieşte iubirea. Tocmai experienţa Bisericii este aceea care păstrează unitatea organică dintre credinţă, iubire şi înţelegere, o unitate indispensabilă iconografiei.

Ca urmare a înfloririi, în Occident, a atâtor şcoli de iconografie, se naşte şi practica de „a copia“ icoane. Or, s-a subliniat de mai multe ori că, pentru înţelegerea icoanei, nu trebuie să se subevalueze mediul eclezial, cel cultural şi tradiţiile spirituale ce-i sunt proprii. Fără acest context, icoana este un obiect exilat. Iar o eventuală decontextualizare a sa, o dezrădăcinare a sa pot să-i dea şi o dimensiune exotică sau spiritualistă ce nu-i este proprie şi care, desigur, nu este în favoarea sa. Nici unul din marii iconografi nu a copiat icoane, ci a lucrat înlăuntrul unei anume înţelegeri a tradiţiei vii. Copia este, de fapt, întotdeauna, un lucru anemic şi fără forţă comunicativă. Cine copiază nu trăieşte dinamismul dintre conţinut, amintire şi Biserica faţă de care trebuie să comunice aceste realităţi, ci este încordat în sforţarea tehnică de a reproduce o realitate formală. Se pierde deci dimensiunea comunicativă. În ultimii ani, am fost, de asemenea, martorii unei inflaţii de icoane imprimate care au contribuit, în mod cert, la cunoaşterea icoanei. Acest fapt poate să contribuie la o reflecţie privind o teologie a icoanei, la spiritualitate, dar care, în mod sigur, nu pot înlocui icoana, din toate acele motive înşirate mai sus.

Citirea icoanei

Din cele spuse, este evident cât de uşor este să avem o abordare sectorială, parţială a icoanei. Aceste viziuni parţiale sunt numeroase şi privesc diferite dimensiuni ale iconografiei. Ele pot merge de la simpla copiere a icoanelor, până la o explicare a icoanei în termenii raţionalismului istorico-critic. Trebuie să depăşim însă atât abordările ideologice, cât şi pe cele ale gusturilor şi modelor, pentru a ajunge la optica unei cunoaşteri simbolice. Am văzut, de fapt, că icoana, în geneza sa şi în procesul devenirii sale, dobândeşte toate caracteristicile simbolului în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

Dacă icoana este un simbol, atunci trebuie cunoscută în felul unui simbol. Este vorba de o cunoaştere totală, care se realizează pe baza principiului recunoaşterii radicale a ceea ce se cunoaşte. Trebuie să recunoaştem icoanele în obiectivitatea lor, aceea pe care o poartă în ele. Este vorba de a ne aşeza în faţa icoanei cu o atitudine afirmativă, capabilă să recunoască în ea întregu-i ansamblu obiectiv. Nu este vorba de a proiecta vreo semnificaţie asupra icoanei, ci de a instaura un dialog cu ea. Când stăm în faţa icoanei cu o atitudine afirmativă, aşadar, cu iubire, ea însăşi este aceea care ne dezvăluie semnificaţiile ei şi ne implică în povestirea ei. Aşa cum i s-a întâmplat lui Kireevski, care a fost iniţiat în lumea lăuntrică a icoanei atunci când icoana însăşi i-a deschis ochii asupra mulţimii credincioşilor ce s-au rugat în faţa ei. Este vorba, aşadar, de a sta în faţa icoanei aşteptând ca ea să se deschidă, ţinând cu adevărat seama de ea şi de Biserica în care ea s-a născut. Trebuie să ne apropiem de icoană în context liturgic, între rugăciuni, lumânări, fum de tămâie şi cântări. Numai atunci poţi deveni un iconograf, adică cineva care, cu mintea în inimă, începe să picteze înţelegând ceea ce icoana comunică.

Icoana trebuie studiată la fel ca Sfânta Scriptură

Icoana este un mediu în care se formează gândirea. În epoca noastră, o gândire în stare să ţină seama de celălalt pare un lucru dintre cele mai anevoioase. Şi tocmai aici icoana ne poate aduce contribuţia ei inconfundabilă. Ea reprezintă o îmbinare a istoriei mântuirii cu a lumii, dezvăluind legăturile dintre evenimente şi personaje diferite.

Ca orice simbol, icoana este un loc în care nu numai că se uneşte lumea sensibilă cu cea suprasensibilă, dar şi unul în care se scurtează distanţele şi se trăieşte un fel de contemporaneitate. Pătrunzând în acel spaţiu, sunt întâlnite persoanele care au locuit acolo, care au trecut pe acolo. Icoana este, aşadar, un organism viu, ce trebuie cunoscut ca atare. Pot fi şi trebuie studiate, de asemenea, multe date formale şi mai „exterioare“ ale ei, tot aşa cum sunt studiate obiceiurile anumite. Biserici, popoare, diferite evenimente... Dar toate aceste realităţi îşi pierd orice aspect superficial dacă sunt cunoscute după principiul gnoseologic potrivit, cel la care ne-am referit. Icoana, în sine, ca orice operă simbolică, trebuie studiată la fel ca Sfânta Scriptură. Se pot cunoaşte multe date istorice, arheologice, filologice, dar, până nu ia naştere o legătură strânsă între cititor şi Cuvânt şi nu se consideră că el, Cuvântul, este plin de Sfântul Duh, toate aceste date sunt incoerente şi, în sine, poate şi nesemnificative. Dacă, dimpotrivă, avem o atitudine pozitivă, toate analizele, chiar şi cele mai specializate, îşi dobândesc propriul, preţiosul rol de a conduce la înţelegere.

Aşadar, sunt posibile multe abordări ale icoanei. În general, abordările cele mai frecvente sunt cea istorico-critică şi cea pietistă, sentimentală, devoţională. Dar, există şi o abordare dogmatică şi filosofică, precum şi o abordare artistică, picturală. Nu puţini au încercat să unească aceste aspecte ţinând seama de legăturile dintre ele. Icoana este un lung citat biblico-patristic. Este o realitate spirituală, în care „spiritual“ este tot ceea ce, în acţiunea Sfântului Duh, ne vorbeşte de Dumnezeu, ni-L aminteşte, ni-L comunică, ne duce, din nou, la El. (Texte selectate din Tomáš Špidlík, Marko Ivan Rupnik, Credinţă şi icoană, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003)